Home » de prin periodice » Andrei Codrescu, niște poeme

Andrei Codrescu, niște poeme


Numele meu e Andrei Codrescu

Prima mea carte de poezii se numea Permis de Port Armă.
A fost scrisă în 1968.
1968 a fost anul când armele i-au doborât
pe Martin Luther King și Robert Kennedy.
Titlul cărții mele arată că într-un timp nebun
trebuie să fii și mai nebun
și asta nu înseamnă doar să ai armă
ci să FII armă.
În acel an ceva mai târziu la o lectură de poezie
o parte din grupul nostru a „împușcat” niște poeți
plictisitori
cu pistoale false strigând
„Moarte Poeziei Burgheze!”
și după lectura de poezie
am fost arestat de doi polițiști în civil
care au pretins că am jefuit un magazin
cu pistolul meu fals
și mai târziu în același an
am fost jefuit cu arma.
Ceva și mai târziu
în august 1996
Jonathan Ferrara mi-a dat un pistol mecanic stricat
la o lectură de poezie
(erau doar câțiva poeți burghezi acolo)
și mi-a spus să fac artă din el
iar eu l-am dat fiului meu
fără să îi spun că urma să fac artă din el
iar el l-a aruncat în rucsac
și mai târziu
la gunoi
în drum spre casă.
De-aceea nu este nicio armă aici
și nici prea multă poezie.
Când i-am spus fiului meu: drace,
cum am să-i fac lui Jonathan poezie fără armă?
el mi-a răspuns: Ai făcut
destul artă din arme pân-acum.
Las-o pe-asta în plata Domnului.

Notă

Programul inițiat de Jonathan Ferrara „Arme pentru artă” s-a răspândit în America. Arme confiscate de poliție de la criminali sunt sucite sau rupte și date artiștilor să creeze sculpturi. (n.a.)

Vizita fiului meu

vorbesc cu fi-miu
îi spun că nu
vreau să văd
brățările fermecate
ale tracilor să le citesc
inscripțiile
misterioase
deși dacii
au fost strămoșii
românilor și eu
poate că printr-un
proces metempsihotic
le-aș fi putut descifra
și nu am spus
nu vreau
să trag la rame o oră
pe lacul din parcul
orașului dar poate
că aș vreau să fac un
sport cândva nu acum
și am trecut în revistă
toate sporturile pe care
aș putea să le fac și m-am
decis împotriva tenisului
handbalului, badmintonului
sau alergatului pentru că
ucid tipi de vârsta mea
chiar anul acesta prietenul meu
tom dent a murit
jucând tenis și poate aș fi vrut să înot și fiul meu
mi-a spus că poți face orice sport
relaxat și eu
i-am spus hai să jucăm șah
și când am ajuns
acasă la mine i-am spus
nu astăzi poate altă dată
sunt un bătrân îngrozitor
și trăznit dar fiul meu
mi-a spus tandru poate
altă dată și poate mâine
vom traduce poezii
din spaniolă
despre cât de grea
e viața și eu cred că aceste poezii
sunt despre bătrâni nesuferiți dar
sper să fie despre bucurie

Cum ne vin lacrimile

Îmi vine să plâng de fiecare dată când o aud pe Marianne
Faithful cântând „Cum curg lacrimile” pentru că știu că se uită
la copiii care se joacă și copiii mă fac întotdeauna să plâng
pentru că lumea e prea mare și rea pentru ei. Așa a fost cu
siguranță pentru mine când eram copil. Plângeam când mama
mă lăsa cu bunica. Plângeam când bunica mă lăsa la școală.
Am plâns când tatăl meu a părăsit țara — și pe noi —
definitiv. Am plâns când a murit Stalin.

Plângeam ori de câte ori plângea mama. Și asta se întâmpla
des. Lacrimile ei erau deopotrivă specifice și generice.
Erau specifice când era părăsită de vreun bărbat. Erau generice
când plângea pentru că viața și lumea erau de nesuportat.
Iar câteodată nu plângea nici specific, nici generic, ci mult mai
puternic, ca un animal. Și acelea nu erau lacrimile ei, erau
lacrimile nedreptății de a fi femeie, de a fi evreică, de a fi
pedepsite pentru ceva ce nu avea nici un nume. Și eu
plângeam uneori așa cu ea și acele lacrimi doar treceau prin
noi în drumul lor spre alt loc; făceau parte dintr-un râu de
lacrimi care ne traversa ființa de la începutul timpului.
Acest râu ne soarbe pe toți în învolburarea lui și noi stăm
în el împotrivindu-ne cât putem, bocind și certându-ne
cu ceva invizibil în limba lamentației. Cele două mătuși ale mamei, surorile bunicii, moarte la Auschwitz, au fost sorbite
de acest râu.

Acum plâng rar. Câteodată sunt plin de dragoste sau de regrete
și simt cum îmi vin lacrimile — dar de obicei le opresc.
Am plâns când România s-a eliberat de dictatura lui
Ceaușescu. Prea devreme, poate. Mi-e teamă că dacă încep
să plâng n-am să mă opresc niciodată. Pentru niciun motiv
special, sau chiar generic. Ci doar pentru motivul acela animal
care duce la râul de lacrimi.

În basmele populare românești lacrimile tinerelor fete se prefac
în flori. Dar ce se întâmplă cu lacrimile bătrânilor poeți? Ele se
prefac în ținte ascuțite, în stâlpi ruginiți, în cârlige de pescuit,
sulițe, sârmă ghimpată: Lacrimile lor sunt amare! Nu lăsați
poeții să plângă!

din grupajul Lu Li & Weng Li

#

uneori sunt doi în mine
Weng pe cal cu sabia vâlvătaie
și Weng care umblă în rasă călugărească
pe lângă Weng cel de pe cal
Weng călugărul e acela care mă va
însoți când părăsesc lumea aceasta
fiecare trăiește în vremea sa
călărețul trăiește primăvara
cel cu gluga întunecată care-l urmează
locuiește în inima iernii

#

unii camarazi ai mei cred
că omul și calul
merg la ceruri împreună
dar de ce-ai călări acolo
dacă ești mai ușor
ca lumina soarelui
vom călări alături unul
de celălalt
cai și oameni buni prieteni

#

am slujit la șapte stăpâni
unii erau darnici cu aurul
cel mai mult mie calul meu îmi place
am călărit atât de departe de-acasă
uneori când se uită la mine
știu că-și aduce aminte

Andrei Codrescu — Era azi, traduceri de Carmen Firan și Ioana Ieronim, ediție îngrijită de Ioana Ieronim, editura Institutului Cultural Român, București, 2005

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s