despre autoritate


astăzi am fost la dublă lansare de carte, nu contează unde și cum, ceea ce contează este faptul că cei care au vorbit despre poeții care și-au lansat volumele de poezie au vorbit într-un anume fel, iar acel fel mi- readus în minte dilema privind autoritatea.

acum ceva timp, în urma unui concurs de debut, am fost foarte încântat să aflu că voi debuta în volum; nimic interesant până acum, însă discutând acest fapt cu un prieten am ajuns într-un soi de polemică;

ceea ce a dus la o dilemă care s-a cristalizat ulterior; cine (mai) este în măsură să vorbească despre o carte, de orice fel ar fi ea, în așa fel încât ceea ce spune să fie valid; nu intru în discuția privind gusturile, nu asta urmăresc, ci ideea de autoritate; fiindcă ne aflăm (de ceva zeci de ani) într-o continuă schimbare ce are efect pe toate planurile; da, discuția dintre Vechi și Moderni, dintre bătrâni și tineri – disputa, polemica – sunt vechi de secole, însă cine are dreptate și cine nu?

mai are vreun rost să vorbim despre autoritate într-un context post-cum-o-fi-el? cine este în măsură să judece, să evalueze? ce îi conferă, la rându-i, individului în cauză autoritatea necesară pentru a putea, pentru a-i legitimiza judecata de valoare asupra cutărei sau cutărei cărți? sau situație, sau orice ar fi.

nu cred că se mai poate vorbi de așa ceva în măsura în care, referitor la o aceeași carte, să spunem, poate rezulta un adevăr al ambelor părți – ambele persoane angajate în polemică au argumente pertinente și destul de puternice încât să aibă fiecare dreptatea sa.

adevărul, nu Adevărul.

nu e o chestiune de dilemă, pentru că Nicolae Tzone poate avea într-o aceeași măsură dreptate pe cât poate avea și Radu Vancu – să zicem; sau, ceva mai vechi, la fel poate să aibă dreptate Levi-Strauss pe cât poate avea și Genette privitor la un sujet sau un altul.

dileme, dileme. dar problema rămâne undeva în fundal; ce și cine poate conferi autoritate unui individ (Academia? recunoașterea unor instituții culturale independente?), cine?

mneh.

Advertisements

The Forgotten Dialect of the Heart – Jack Gilbert


Cât de fascinant este faptul că limbajul aproape că poate să însemne,
și înfiorător că nici nu o face. Iubire, spunem,
Dumnezeu, spunem, Roma și Michiko, scriem, iar cuvintele
Înțeleg aiurea. Spunem pâine și înseamnă conform
unei națiuni. Limba franceză nu are termen pentru acasă,
iar noi nu avem vreun cuvânt pentru pura plăcere. Un popor
în nordul Indiei moare pentru că limba lor
străveche nu are cuvinte pentru afecțiune. Visez vocabulare
pierdute ce ar putea exprima ceva din
ceea ce noi nu mai putem spune. Poate că textele etrusce ar
putea explica, în sfârșit, de ce îndrăgostiții la intrarea în mormintele lor
zâmbesc. Sau poate nu. Când miile de
tablete sumeriene enigmatice au fost traduse,
păreau niște bilanțuri economice. Dar dacă
sunt, de fapt, poeme sau psalmi? Bucuria mea este aceeași ca douăsprezece
capre etiopiene stând tăcute în lumina dimineții.
O, Doamne, arta lespezilor tale de sare și a lingourilor de cupru,
mărețe precum orzul copt jucând în bătaia vântului.
Sânii ei sunt precum șase bivoli încărcați de
fâșii lungi de bumbac egiptean. Dragostea mea este o
sută de urcioare cu miere. Grămezi de tuia sunt ceea ce
corpul meu vrea să-i spună corpului tău. Girafele sunt această
dorință în întuneric. Poate că manuscrisul spiralat cretan
nu este un limbaj, ci o hartă. Ceea ce simțim cel mai intens are
nu denumire, ci chihlimbar, arcași, scorțișoară, cai și păsări.

Limba uitată a inimii (titlu), din vol. The Great Fires (Marile focuri): Poems, 1982-1992 (Alfred A. Knopf, 1994), traducerea îmi aparține

sursa

another three pomes from Jack Gilbert


Neapropierea

Mergând pe străzile întunecate din Seul
sub o lună aproape plină.
Pierdut de două ore.
Terminând o bucată de pâine
și îngrijorat de ora stingerii.
Nu am vorbit de trei zile
și încă mă gândesc, „De ce să nu te
mulțumești doar cu dragostea? De ce să nu te
mulțumești doar cu dragostea?”

A găsi ceva

Spun luna este caii în întunericul-nu-foarte-întunecat,
pentru că doar prin cal mă pot apropia foarte mult de ea.
Stau pe terasa acestei vile dărăpănate construită de telegrafistul
regelui pe muntele ce privește în jos
la o mare albastră și micul feribot alb
ce traversează încet spre insula de lângă în fiecare după-amiază.
Michiko moare în casa din spatele meu,
ferestrele lungi sunt deschise ca să pot auzi
sunetul slab pe care-l va scoate când vrea
o felie de pepene din care să sugă sau ca să o duc
la o găleată din colțul camerei cu tavanul înalt
ceea ce e tot ce e mai bine pentru o oală de cameră.
Se va sprijini de piciorul meu în timp ce se așază
astfel încât să nu cadă din cauza neputinței sale.
Cât de ciudat și cât de plăcut să fiu atât de aproape de.
Arcuirile picioarelor sale sunt ca niște voci
de copii strigând din livada cu lămâi,
unde inima mea este la fel de neajutorată ca păsările zdrobite.

Valea abandonată

Poți înțelege, singur de atâta timp
încât să ieși în mijlocul nopții
și să arunci o găleată în fântână
cât să simți ceva acolo jos
smucindu-se la capătul frânghiei?

au.

Jack Gilbert, traducerile îmi aparțin

sursele 1 și 2, și 3

Again from Dugan


Despre căutarea modelului

Copacii, în timp,
au ceva mai bun de făcut
decât copăcitul lor. Ce este.
Sunt mort de foame
eu însumi, și însetat, însetat
de fântânile lor, dar nu pot bea
noroiul și lumina lor pentru a fi întreg.
Nu înțeleg aceste prezențe
ce beau luni întregi
în mizerie, mănâncă lumină,
iar apoi se usucă imediat în frig.
Dar rezistă cumva,
și cum, Botaniștii îmi vor explica.
„altceva-ul” e ceea ce mă
deranjează, așa că deseori mă întorc în pădure.

Ciuma rechinilor morți

Cine știe dacă marea vindecă sau corodează?
Bălăceala înfrigurată a picioarelor
lasă urme, primăvara, crusta uscată a pantofilor
de piele, poleiala colțului galben al degetului mare
strălucește natural, iar persoana
pare să profite de asta. Opusul apare
când rechini morți sunt aduși de apă la malul plajei
fără vreo cauză cunoscută. Ce e mai bine
pentru câștig decât dinții îndreptați înspre interiorul gurii,
înotătoarele spălate de apă și ochii pur malefici,
aceste vechi și eficiente forme ale poftei
în care sunt îmbrăcați? totuși, pare că marea
a digerat ce se caută în ei cu o ușurință virală
și a aruncat resturile, lăsându-le să se pută și să se usuce.
Dacă asta arată felul în care marea se apropie de viață
în tendința ei de a se hrăni asemenea unui animal,
atunci rechinii sunt îndestularea, picioarele sunt înspăimântate,
dar ele se odihnesc în mister, și de ce nu?
Cine știe dacă marea vindecă sau corodează?:
ceea ce soarele evaporă, luna pune înapoi.

Din jurnalul de șapte zile

M-am trezit și m-am dus la muncă
și am muncit și m-am întors acasă
și am mâncat și am vorbit și m-am culcat.
Apoi m-am trezit și-am plecat la muncă
și am muncit și am venit acasă
de la muncă și am mâncat și am dormit.
Apoi m-am trezit și-am mers să muncesc
și am muncit și m-am întors acasă
și am mâncat și m-am uitat la o emisiune și am dormit.
Apoi m-am trezit și m-am dus la muncă
și am muncit și am venit acasă
și am mâncat friptură și m-am dus la somn.
Apoi m-am trezit și m-am dus la muncă
și am muncit și am venit înapoi acasă
și am mâncat și ne-am futut și m-am la culcare.
Apoi era sâmbătă, sâmbătă, sâmbătă!
Dragostea trebuie să fie motivul săptămânii!
Am mers amândoi la cumpărături! Am văzut nori!
Copiii au spus tot!
Puteam vorbi despre ce e esențial!
Ce am băut sâmbătă noaptea
de s-a dus prima și cea mai bună parte a duminicii?
Cealaltă parte nu merita acest „cuvânt”.
Apoi m-am trezit și m-am dus la muncă
și am muncit și m-am întors acasă
de la muncă și am mâncat și am mers la culcare,
odihnit, dar obosit după weekend.

traducerile îmi aparțin; Alan Dugan

sursele: 1, 2, 3

Henry Miller și Tropicul Cancerului


Părăsirăm stabilimentul grozav de deprimați sentimental, mai ales Fillmore. Collins ne conduse rapid la o speluncă ordinară plină de marinari beți în permisie și stăturăm câtva timp acolo, distrându-ne cu spectacolul ritualului homosexual în plină desfășurare. Când ieșirăm de acolo, trebui să trecem prin mahalaua felinarelor roșii, unde alte matroane cu șalurile pe umeri, stând în prag, își făceau vânt cu evantaiele și aruncau ocheade trecătorilor. Și toate erau așa de amabile și de prevenitoare, de-ți venea să crezi că fac de gardă în fața unui leagăn de copii. Grupuri mici de marinari treceau pe șapte cărări și intrau zgomotoși în bordelurile astea țipătoare. Sex peste tot. Deborda din toate părțile ca o maree ce lua cu ea stâlpii de susținere ai orașului.

(pp. 181-182)

(…)

De câte ori mă uitam la altă femeie, mă gândeam imediat la Germaine, la tufa aia aprinsă care-mi ocupa gândurile și care părea nepieritoare. Îmi făcea plăcere să stau pe terrasse a acelui mic tabac și s-o observ cum își face meseria, s-o observ cum recurge cu alții la aceleași grimase, la aceleași șiretlicuri ca și cu mine. „Își face meseria!” Asta simțeam eu și-i aprobam toate tranzacțiile pe care le făcea. Mai târziu, când mă încurcasem cu Claude și-o vedeam noapte de noapte stând la locul ei obișnuit, cu bucile ei mici și rotunde ascunse bucălat în canapeaua de pluș, simțeam o revoltă inexprimabilă față de ea. o curvă, mi se părea mie, n-avea dreptul să stea acolo ca o doamnă, așteptând timidă să se apropie cineva și, în tot timpul ăsta, sorbindu-și cumpănit ciocolata. Germaine era o femeie de stradă. Ea nu aștepta să te duci la ea… ci ieșea și te înșfăca ea de mână. Îmi aduc așa de bine aminte de găurile pe care le avea la ciorapi și de pantofii ei scâlciați și rupți. Și-mi mai aduc aminte cum stătea la bar și cum, cu o sfidare oarbă și plină de curaj, lua o băutură tare, și-o turna pe gât și pe urmă pleca din nou. O femeie de stradă! Probabil că nu era așa de plăcut să-i simți respirația care duhnea a băutură, respirația în care se amestecau mirosurile de cafea slabă, coniac, apéritifs, Pernod și toate celelalte chestii pe care le înghițea între timp fie ca să se încălzească fie ca să-și adune puterile și să prindă curaj, dar focul dorinței o pătrundea, ardea acolo jos între picioare, unde trebuie să ardă femeile, și se stabilea circuitul care te face să simți din nou pământul sub picioare. Când stătea culcată cu picioarele desfăcute și gemea, chiar dacă gemea așa pentru oricine și pentru toți, era minunat. era demonstrația cea mai potrivită de sentimente. Nu se uita în tavan cu o privire pierdută și nici nu număra ploșnițele de pe tapet. Era concentrată asupra trebii pe care o făcea și vorbea despre lucrurile pe care vrea să le audă un bărbat când se urcă pe o femeie. Pe câtă vreme Claude… ei, bine, Claude avea întotdeauna o anumită delicatețe chiar când se vâra cu tine în așternut. Și delicatețea ei jignea. Cine are nevoie de o curvă delicată? Claude ajungea chiar să te roage să nu te uiți când stătea pe bidet. Mare greșeală! Când e cuprins de dorință, un bărbat vrea să vadă. Vrea să vadă totul, chiar și când fac ele pipi. și deși e foarte frumos să știi că femeia are minte, literatura ce vine de la hoitul rece al unei curve este ultimul lucru de care ai nevoie în pat. Germaine avea concepția cea mai potrivită: era ignorantă și robustă și punea tot sufletul în ceea ce făcea. Era curvă din creștet până în tălpi… și ăsta era marele ei merit!
Paștele a venit ca un iepure înghețat… dar în pat era destul de cald. Azi e frumos din nou și Champs-Elysées în amurg pare un serai în aer liber plin de hurii cu ochi ca noaptea. Copacii au înfrunzit de-a binelea și frunzele sunt de un verde atât de pur și atât de intens, că par a fi încă umede și strălucesc sub boabele de rouă. De la Palais de Louvre până la Étoile e ca o bucată pentru pian. De cinci zile nu m-am atins de mașina de scris, nici nu m-am uitat la vreo carte. Și nici nu m-am gândit la altceva decât să mă duc la American Express. Azi-dimineață la 9 eram acolo, tocmai când se deschideau ușile, și din nou la ora 1. Nicio veste. la patru și jumătate ies ca o furie din hotel, hotărât să mai fac o încercare de ultimă clipă. Cum dau colțul, mă și frec de Walter Pach. Întrucât nu mă recunoaște și întrucât n-am nimic să-i spun, nu schițez nici cel mai mic gest ca să-l opresc. Mai târziu, când îmi dezmorțesc picioarele la Tuileries, figura lui îmi revine în minte. Era un pic adus de spate, gânditor și pe chip i se vedea un fel de zâmbet senin și totuși rezervat. Mă întreb, uitându-mă la cerul ăla smălțuit ușor, cu nuanțe așa de fine, care nu se umflă azi cu nori grei de ploaie, ci zâmbește ca un porțelan vechi, mă întreb ce se petrece în mintea acestui om, care a tradus cele patru volume groase din Istoria artei, când privește acest cosmos aducător de fericire.
Pe Champs-Elysées ideile mă potopesc precum sudoarea. Ar trebui să fiu destul de bogat să am o secretară căreia să-i dictez din mers, fiindcă gândurile cele mai valoroase îmi vin când sunt departe de mașina de scris.

(pp. 45-47)

(…)

Elsa stă pe genunchii mei. Ochii îi sunt ca niște burice mititele. Mă uit la gura ei mare, așa de umedă și de strălucitoare, și i-o acopăr, acum fredonează… Es wär so schön gwesen. Vai, Elsa, nu știi încă ce înseamnă asta pentru mine, acel Trompeter von Säckingen al tău. Societățile corale nemțești, Schnaben Hall, Turnverein… links un, rechts um… și pe urmă una peste cur cu capătul funiei.
Vai, nemții! Te plimbă dintr-o parte în alta ca un omnibuz. Îți dau indigestie. În aceeași noapte nu poți vedea morga, infirmeria, grădina zoologică, semnele zodiacului, sălașurile filosofiei, peșterile epistemologiei, mistele lui Freud și Stekel… Dacă te urci în călușei, nu ajungi nicăieri, pe câte vreme cu nemții poți merge de la Vega la Lope de Vega, totul într-o singură noapte, și să te întorci la fel de nătărău ca Parsifal.
După cum ziceam, ziua a început minunat. Abia în dimineața asta am devenit conștient din nou de acest paris fizic, pe care nu-l mai simțeam de săptămâni. Probabil pentru că a început cartea să crească în mine. O duc cu mine peste tot. Merg pe stradă, gravid, și polițiștii mă escortează când traversez strada. Femeile se scoală și-mi oferă locul. Nimeni nu mă mai împinge cu brutalitate. Sunt însărcinat. Mă clatin cu stângăcie și burta mea mare împinge greutatea lumii.
În dimineața asta, în drum spre poștă, i-am dat cărții aprobarea finală. AM elaborat o nouă cosmogonie a literaturii, Boriș și cu mine. Va fi o nouă Biblie, Ultima carte. Vom epuiza epoca. După noi n-o să mai fie altă carte… cel puțin pentru o generație.

(p. 27)

Cum dracu’ puteam eu să prevăd, în America, unde-ți pun petarde la cur ca să-ți dea elan și curaj, că postul ideal pentru un om de temperamentul meu era acela în care mi se cerea să vânez greșelile de ortografie? Acolo nu te gândești la nimic altceva decât la ideea că, într-o zi, vei deveni președintele Statelor Unite. Potențial, orice om are stofă de președinte. Aici totul este altfel. Aici orice om este, potențial, un zero. Dacă devii ceva sau cineva, asta nu-i decât un accident, un miracol. Șansele sunt o mie la una că n-o să-ți părăsești satul natal. Șansele sunt o mie la una c-o să ți se taie un picior sau o să ți se scoată ochii. Doar dacă apare miracolul și te pomenești ajuns general sau amiral.
Tocmai din pricină că sorții sunt împotriva ta, tocmai din pricină că există atât de puțină speranță, viața e dulce aici. Zi de zi. Nu există nici ieri, nici mâine. Acul barometrului nu se schimbă niciodată, drapelul e mereu la bernă. Porți o banderolă de crep negru la braț, ai o panglică la butonieră și, dacă ești destul de norocos ca să ți-o permiți, îți cumperi o pereche de picioare artificiale ușoare, preferabil din aluminiu.

(p. 134)

(…)

Noaptea trecută am luat-o așa, din milă… și ce crezi că făcuse curva asta idioată? Auzi, domnule, și-o răsese… nu-și mai lăsase niciun fir de păr. Ai avut vreodată o femeie care și-a ras fofoloanca? E respingătoare, nu? Și e și caraghioasă. Arată tare trăsnit. Nu mai aduce a păsărică, arată ca o scoică moartă sau ceva.
Îmi descrie cum stârnindu-i curiozitatea se dăduse jos din pat, ducându-se să-și caute lanterna.
— Am făcut-o să și-o țină deschisă și am luminat-o cu lanterna. Trebuia să mă fi văzut… eram de un comic! Mă preocupa așa de mult, că și uitasem de individă. În viața mea n-am cercetat o pizdă cu atâta seriozitate. Ți-ai fi putut închipui că nu mai văzusem așa ceva până atunci. Și cu cât mă uitam mai mult cu atât devenea mai puțin interesantă. Nu face decât să-ți aducă dovada că nu înseamnă mare lucru, mai ales când e și rasă. Părul o face să pară ceva misterios. Tocmai de-asta o statuie te lasă rece. O singură dată am văzut un sex adevărat la o statuie… era o statuie de Rodin. Ar trebui s-o vezi odată… are picioarele larg desfăcute… Nu cred că avea cap. Poți să spui că nu era decât o pizdă. Dumnezeule, era ceva îngrozitor. Asta-i chestia – toate arată la fel. Când te uiți la ele îmbrăcate, îți imaginezi tot felul de lucruri. Le dai un soi de individualitate, pe care bineînțeles că ele n-o au. E doar despicătura aia dintre picioare, care te face să iei foc… jumătate din timp nici nu te uiți la ea măcar. Știi că-i acolo și nu te gândești decât cum să-ți vâri ștromeleagul în ea; e ca și cum ștoiul ar gândi în locul tău; nu-i decât o iluzie. Te încingi pentru o nimica toată… pentru o despicătură cu sau fără păr. E ceva atât de fără noimă, că mă fascina să mă uit la ea. Trebuie s-o fi studiat zece minute – sau mai mult. Când te uiți așa la ea, aproape cu totală detașare, îți trec prin cap tot felul de aiureli. Te gândești la tot misterul sexului și pe urmă descoperi că nu e nimic, că nu e decât un gol, o gaură. N-ar fi nostim să găsești înăuntru o muzicuță… sau un calendar? Dar nu e nimic acolo, absolut nimic. E dezgustător. Mă adusese aproape în pragul nebuniei… Auzi, știi ce-am făcut după aia? I-am făcut rapid felul și, după aia, m-am întors cu spatele la ea. Da, da, am luat o carte și m-am apucat să citesc. Poți să te alegi cu ceva dintr-o carte, fie și dintr-o carte proastă… dar o crăpătură între picioare e curată pierdere de vreme.

S-a întâmplat că, tocmai când isprăvea el de vorbit, o târfă ne-a făcut cu ochiul. Fără să pregătească în vreun fel această trecere, Van Norden m-a întrebat:

— N-ai avea chef s-o răstorni? N-o să coste prea mult… o să ne ia pe amândoi.

(pp. 124-126)

Henry Miller — Tropicul Cancerului, ediția a III-a, traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian, editura Polirom, Iași, 2011

Toate focurile, focul


— Să nu mă îngrijiți atâta… spuse mama, iar Pepa strânse mâna Rosei, pentru că, la urma urmei, aceste câteva cuvinte puneau iarăși lucrurile în ordine, puteau reveni la vechea comedie, atât de necesară. Carlos, însă, stând la capătul patului, o privea pe mama ca și cum știa că avea să mai zică ceva.
— Acum o să puteți să vă odihniți, vorbi mama. N-o să vă mai dăm mult de furcă.
Unchiul Roque se grăbi să protesteze, să spună ceva, dar Carlos se apropie și-l strânse cu putere de umăr. Mama se pierdea puțin câte puțin într-un somn adânc și era mai bine să n-o deranjeze.
Trei zile după înmormântare sosi ultima scrisoare de la Alejandro, care, ca de obicei, întreba de sănătatea mamei și a mătușii Clelia. Rosa, care o primise, o deschise și începu s-o citească fără să se gândească la nimic, și, când ridică privirea, pentru că o orbiseră lacrimile, își dădu seama că-n timp ce o citea se gândea de fapt cum îi va aduce la cunoștință lui Alejandro vestea despre moartea mamei.

Sănătatea celor bolnavi

Când se va gândi mai târziu – pe stradă, într-un tren ce traversează câmpia -, toate acestea i se vor părea absurd, dar un teatru nu este altceva decât un pact cu absurdul, un exercițiu eficace și luxos (…).
Rice puse capul în pământ; se simțea groaznic de obosit. „Și eu am încercat s-o salvez, spuse, dar nu m-au lăsat să continui.” Howell îl privi înciudat. „Întotdeauna se întâmplă la fel, zise, ca pentru sine. E tipic pentru amatori, își imaginează că pot s-o facă mai bine decât ceilalți, și până la urmă tot degeaba.” Își ridică gulerul de la haină și-și puse mâinile în buzunare. Rice ar fi vrut să-l întrebe: „De ce se întâmplă întotdeauna la fel? Și, dacă-i așa, de ce fugim?”. Cineva fluieră pe străduță, căutându-i. Alergară un timp împreună, până ajunseră într-un colț unde mirosea a petrol, a apă stătută. Se odihniră o clipă în spatele unor baloturi; Howell gâfâia ca un câine și lui Rice i se puse un cârcel la un picior. Și-l masă, sprijinit de baloturi, menținându-se cu greutate într-un singur picior. „Dar poate nu-i atât de grav, șopti el. Spuneai că întotdeauna se întâmplă la fel.” Howell îi puse o mână la gură; se auzeau alternativ două fluierături. „Fiecare pe cont propriu, zise Howell. Poate unul din noi reușește să scape.” Rice înțelese că avea dreptate, dar mai întâi ar fi vrut ca Howell să-i dea un răspuns. Îl apucă de un braț, trăgându-l spre el cu toată forța. „Nu mă lăsa să plec așa, îl imploră el. Nu pot să fug mereu, fără să știu de ce.” Simți mirosul de catran al baloturilor, mâna sa rămasă inertă în aer. Niște pași care se îndepărtau; Rice se ghemui, luându-și avânt și porni în direcția opusă. La lumina unui felinar văzu un nume oarecare: Rose Alley. Ceva mai încolo se afla fluviul, un pod. Nu lipseau nici poduri, nici străzi pe unde să fugă.

Instrucțiuni pentru John Howell

+ Nota traducătorului (pp. 191-192)

în Julio Cortázar — Toate focurile, focul, traducere de Luminița Voina-Răuț, ed. Polirom, Iași, 2003