despre lectură


citim cărți. de mici, de bătrâni, de tineri, de adulți; de orice fel și orice tip;
însă nu se poate ca în momentul în care citești destul, orice o fi însemnând destul (suficient?), să nu începi să te întrebi; mi s-a spus odată, chiar un fost coleg de facultate mi-a zis-o, că o să mor cu nasul în cărți; nimic mai adevărat, nimic mai fals.

citim și tot citim, dar care îi e scopul? nu vă lăsați păcăliți de banalul acestei întrebări; nimic de până acum nu prea sună a ceva original; ceva pe aici sună a truism, așa, însă problema e că de câtva timp, în unele zile, îmi cășună, cel puțin mie, așa, care e scopul unui citit de acest tip?

nu sunt o persoană practică, abia dacă știu să desfac o priză, să schimb sifonul de la baie, sau bateria însăși, să fac glet sau să repar o priză, iarăși, care e împușcată. nu știu nici să repar televizoare, nici să pun parchet; nu știu nici să montez o țeavă de baie sau, ceea ce e minima minimă, să cos.
abia dacă știu să-mi calc hainele cât de cât cum trebuie.

ieri, o prietenă îmi spune că mama ei este total împotriva ideii de doctorat din pricină că a studiat mult prea mult, iar de distrat nu s-a distrat. umanioarele nu sunt, nici ele, un domeniu tocmai practic-pragmatic; nu ieși nici chief executive, nu ieși nici manager de vânzări, nici nimic de genul economic-pragmatic. nu sunt talentat în această privință, în schimb, citesc. mult (sau puțin, nu are relevanță).
până în anul I de facultate eu încă credeam în divinitate, încă mă consideram o persoană religioasă, încă mă rugam, închinam etc.; apoi am dat peste Camus, eseurile sale + teatrul său, pe care l-am recitit de vreo 3 ori (dar, unii ar spune, spre rușinea mea, nu i-am citit romanele! – folosesc „!” din rațiuni proprii), după acele lecturi îndelungi, lecturi intensive, am căzut într-o depresie, dilemă, criză existențială – spuneți-i cum vreți; apoi au urmat Cioran, alții, alții și tot așa – printre care și Dostoievski, în acea vară, cu niște romane mai scurte (iarăși, spre rușinea-mi, romanele sale de esență tare îmi rămân, ca multe alte cărți, necunoscute, străine, misterioase sau escamotate). însă în răstimpul în care nu am citit, nu am pus mâna pe vreo daltă; nu știu să repar papuci, sau să pun lanțul la o bicicletă; sau chiar să o demontez.
ce fel de om mi-s eu dacă, în cazul în care întemeiez o gospodărie și-mi iau o soție cu dotă, nu sunt în stare să o administrez, să zicem așa, și să o întrețin? nu știu nici să gătesc;

problema se pune în măsura în care, indiferent câte cărți citesc, o parte a lumii în care trăim (oh, dar vai) îmi rămâne complet străină, îmi lipsește contactul cu realitatea; nici nu mă retrag într-un turn de fildeș, nici nu mă integrez total și nici nu pot spune că fac ceva util.
cărțile au reprezentat un refugiu, la modul propriu, o fugă din fața diverselor situații; de orice fel;
și totuși, nu contează câte cărți; uneori, chiar deloc.

uneori, unele lucruri sunt pur și simplu degeaba, o carte bună, un final de roman/ poezie/ piesă de teatru extraordinar, care îți deschide ochii și te face să realizezi că degeaba; avem nevoie de proletari, nu de burghezi.

ce face omul stresat.

Domnișoara din Tacna, Llosa


Dintotdeauna m-a fascinat acel proces care este nașterea unei ficțiuni. Am în urmă destui ani de când le scriu, dar n-a fost chip să mă dezbar de senzația de nedumerire și de surprindere încercată înaintea neprevăzutului, alunecosului drum ales de minte pentru a „inventa” — apelând la cele mai secrete năzuințe, impulsuri, palpitații — o istorisire. SCriind la prezenta piesă de teatru (Domnișoara din Tacna — nota mea) cu convingerea că recreez (cu destul trădări) aventura unui personaj familial, de care am fost foarte legat în copilărie, eram departe de a bănui că, sub pretextul acela, încercam, de fapt, să captez într-o istorisire însăși materia — imposibil de înhățat, lunecând printre degete, schimbătoare, volatilă, veșnică — din care sunt făcute istorisirile.

***

Belisario: Nu e o istorie de dragoste, nu e o istorie romantică. Și atunci ce e? (Ridică din umeri.) Întotdeauna te va uimi la fel obârșia asta ciudată, inexplicabilă, a istoriilor. Se înfiripă din lucruri pe care le crezi uitate și pe care memoria ți le servește când te-aștepți mai puțin, numai pentru ca imaginația să vină și să le trădeze. (Privind-o pe Mamaé) Tot ce țineam minte despre matale era imaginea aceasta a ultimei perioade: o bucățică acolo de femeie, cocârjată în jilț, făcând pe ea. (Se ridică în picioare, se apropie de Mamaé.) Erai tare bună, Mamaé, e purul adevăr. Pâinea lui Dumnezeu. Dar nici n-ai prea avut de ales, nu-i așa? De ce m-oi fi apucat să-ți deapăn istoria? Căci trebuie să știi că n-am devenit nici avocat, nici diplomat, nici poet, ci m-am dedicat trup și suflet chemării acesteia pe care s-ar putea s-o fi deprins de la matale: istorisirea de povești. Vezi, poate de-aceea am făcut-o: ca să mă achit de o datorie. Și, pentru că povestea adevărată n-o știam, la lucrurile de care îmi aminteam a trebuit să adaug altele pe care ori le inventam, ori le șterpeleam de ici, de colo, așa cum făceai matale cu postirile despre domnișoara din Tacna, nu, Mamaé?

Îi închide ochii și o sărută pe frunte. Pe când se îndepărtează, încet, înspre un colț al scenei, cade

Mario Vargas Llosa — Domnișoara din Tacna, în Teatru, traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari și Alina Cantacuzino,  Curtea Veche, București, 2005

alte noi traduceri — Rita Chirian


*

for us
who were too little prepared
even reality becomes a slow motion suicide—

the failures collapse, obedient, one on top of the other like the narcotic burns

we are children of the swamps and our bodies are dressed in plastic scales

we are the tied joints of all the fifteen year old killers

when their spasm freezed the dance—

through the staring orifices
there is nothing to find nothing to hide

2.
with the cold
the emptiness and fear

tomorrow—or-the-day-after-that I will begin: first a gentle weep

almost from another world
I will
almost

almost like during a birth like a small animal

then a boreal silence will rise
over all the condominiums in which in silence I tore apart
my snugged skin—
and I am going to laugh.

how no one knows what and how with this silence
that like the dust from under the truck’s wheels
will rise to shine
over the neighbourhood

now
not the clothes stained by perspiration
not the nights when from one side to the other
not the suns like blisters pasting to the window—

only the vein only the island from the female brain which
with tires and dopamine and sex.

tomorrow—or-the-the-after-tomorrow like a drowned person
alive I will scream.

3.
because the walls just a bit
they like to remain on their feet

more glorious and louder is their fall after.

4.
I do not speak because between us only absences and only us.
far away towards the horizon sad ships with spices and slaves and coloured glass.

say: no black apparition over the gas station and
no epidemy on the face of the neons. it’s so good. like a morning
when the cigar tastes like wind and like warmth. shy
a few hours sleep the waters retreat and the croft of land ties itself
to the world.

tighter and tighter until the end
tighter and without a way out.

say: what shall I do with all your words what shall I do
with the madness and the corpses which
you carry without stopping from one part side of the city
to whom you ceaselessly speak to and whom
you still beg to keep their hands in their laps
to whom you fill their dry mouths with tea and biscuits. what shall I do.
because I as far as the eye can see

have empty fields over which the trash flourish and
all are mine and all
the city’s dogs now have theirs stomachs bloated like helium balloons.

and what am I suppossed to do with myself and with you altogether on this narrow limestone.

5.
it’s just a halt a longer—ish torpor
you tell me—

we will receive soon enough new shoes and new clothing.

and then we won’t be safe much time
under these bismuth curtains.

do not say: what a view your room in which the negro
had breeded until the final fainting.
no: what a lying view
your uterus
from where the children ascend
with the flags all shreds.

6.
twenty—seven to twenty—eight:
like a hunting bird I rip off your genital and like a hunting bird I guard your
sleep.

because inside me the light is long crouched

the dead that I forgot and the dead that forgot me.
so there is no more time to waste:
I plunge my arms into you.
and in your bag made of leather* I seek a way out.

because from here nothing can be seen.
until the world’s end only nothingness and nothing.

because my fair man even the greatest defeats
need some sort of preparations.
you can’t fall with your tights torn with your nails uncut.

because during the night of thirteen to fourteenth of October
during that night
the long wagons with whores and begars
stopped under my windows and they jumped on

and we ate and we drank and till the morning we searched our wounds over and over again
and we made funny faces one to another
and we laughed o how we laughet good god.

9.
we are two individuals so sad that not even
the bight that digs our wrists doesn’t
comfort us with any smile at all.

now I recon you from afar.
your sadness is green like gob in October
yellow like pus in March
blue like the cheek of the dead in August.

between us now open large canions
and they grow
like botulinum in women’s wrinkles.

_____________

variantă de traducere: in your bag made of skin.

Rita Chirian — poker face, editura Vinea, București, 2010, traducerea îmi aparține în totalitate

Mama noapte și logica totalitarismului


— Țara noastră, atât de mândră altădată, cade în mâinile cui nu trebuie, începu Jones și clătină din cap, după care părintele Keeley și Fuehrer-ul negru făcură la fel. Și, până să se întoarcă la drumul cel drept, continuă Jones, o să cadă câteva capete.
N-am văzut în viața mea o mai sublimă demonstrație de gândire totalitară, o gândire care ar putea fi asemănată cu un sistem de transmisie cu roți dințate, ale căror dinți au fost puși la întâmplare. Un asemenea mecanism de gândire cu dinți neregulați, pus în mișcare de un libido normal sau chiar subnormal, se învârtește cu smucituri, cu mult zgomot și stridență, la fel de lipsit de sens ca un ceas cu cuc în fundul Iadului.
Agentul FBI a tras concluzia greșită că pe roțile din mintea lui Jones nu mai era niciun dinte.
– Ești complet nebun! exclamă el.
Jones nu era complet nebun. Cel mai de groază lucru la o minte totalitară clasică este că orice rotiță, oricât de mutilată, va avea pe circumferință porțiuni de dinți păstrați impecabil, perfect fasonați.
De aici comparația cu ceasul de cuc din fund de Iad — merge perfect opt minute și treizeci de secunde, o ia înainte paisprezece minute, iar merge perfect șase secunde, o ia înainte două secunde, merge perfect două ore și o secundă, apoi o ia înainte un an.
Bineînțeles, dinții lipsă reprezintă în majoritatea cazurilor adevăruri simple, evidente, adevăruri care se află la îndemâna și înțelegerea chiar și a unor copii de zece ani.
O anume distrugere deliberată a dinților, eliminarea premeditată a unor informații evidente — Așa se explica și cum un menaj atât de contradictoriu ca cel compus din Jones, părintele Keeley, Vice-Bundesfuehrer-ul Krapptauer și Fuehrer-ul negru a putut exista în relativă armonie —
Cum socrul meu putea să nutrească în aceeași minte indiferență față de femeile prizoniere și dragoste pentru o vază albastră –
Cum Rudolf Hoess, comandatul Auschwitz-ului, putea să alterneze la difuzoarele de la Auschwitz muzică sublimă și apeluri pentru cărăușii de cadavre —
Cum Germania nazistă n-a putut sesiza niciun fel de deosebiri importante între civilizație și hidrofobie —
Este cea mai puțin aproximativă explicație la care am ajuns în privința legiunilor, a națiunilor de nebuni văzute de mine la vremea mea. Și faptul că am recurs la o asemenea explicație mecanică este, poate, o reflectare a tatălui al cărui fiu am fost. Sunt. Dacă stau puțin să mă gândesc, ceea ce mi se întâmplă rar, sunt, la urma urmelor, fiu de inginer.
De vreme ce nu e nimeni să mă laude, mă voi lăuda singur – voi spune că nu m-am atins nici măcar de un dinte din mecanismul minții mele, așa cum e el. Există dinți lipsă, Dumnezeu mi-e martor – unii îmi lipsesc din naștere, dinți care nu vor mai crește niciodată. Alții au fost smulși de schimbările de viteză ale istoriei făcute fără ambreiaj.
Dar eu, unul, n-am distrus niciodată vreun dinte de pe vreo rotiță a mecanismului gândirii mele. Niciodată nu mi-am spus: „De faptul ăsta mă pot dispensa”.
Howard W. Campbell Jr. se laudă! Înseamnă că bătrânul încă mai are viață în el!
ȘI unde există viață —
Există viață.

v. și p. 47, pp. 52-53, pp. 86-87 + prefața.

Kurt Vonnegut, Jr. — Mama noapte, traducerea de Rodica Mihăilă, Editura Constantin Brâncuși, fără oraș & an

poezii, traduceri


Scrisoare unui deținut de la carceră

Cu toții vrem să ne știm valoarea, valoarea
unei conserve, un ziar lăsat în ploaie.

Trebuie să-ți amintești ploaia — dinții ei,
limba? Gândește-te la în ce a fost

turnată, cum a fost transformată: solid, lichidă,
evaporată. Uneori îmi bag degetele în gură

și mestec ceea ce au făcut. Ai făcut asta
vreodată? Numeri cărămizile?

Asta facem și noi, cei de afară.
Noi le facem, noi le numărăm.

Citesc în ziar că închid moara,
se vorbește despre blocuri, despre scoaterea lor la licitație

mașină făcută de o mașină terminată. Dar să ucizi ceva
poate dura mult. Am tăiat un copac

și a durat o zi întreagă. Mai întâi un topor, apoi un ferăstrău,
apoi căratul sus pe deal ca un corp mort ce era —

greu și deja uitat. Am folosit
o lamă veche și frumoasă pentru a tăia scoarța din încrețituri.

Mirosea ca o casă nouă, doar că nu construiam
o casă. L-am lăsat în mijlocul câmpului

în ploaie timp de un an. Încearcă să nu te întrebi
ce înseamnă această așteptare sau de ce ești ținut înăuntrul ei.

KEETJE KUIPERS
The Keys to the Jail
BOA Editions

Cântec
Corpul spune: sunt o fiestă.
— Eduardo Galeano

Pentru Tandy Scheffler

Corpul spune, sunt o galaxie. Alege
șaisprezece sau șapte sau zece stele și scrie-ți povestea
înăuntrul lor: dragon, lebădă, fecioară.
Povestea ta va trece de granițele stelelor.

Corpul spune, nu sunt un foc de tabără
sau focul războiului, sau infernul.
Nu sunt un crematoriu.
Nu sunt un fier de însemnat sau un tăciune sau singura lumânare aprinsă
care luminează o cameră întunecată. Sunt chibritul
ce așteaptă să fie aprins.

Corpul spune, sunt pleava
după seceriș
și sunt și recolta însăși.

Corpul spune, sunt o fiesta. Sunt castronul cu argilă
plin ochi cu sferturi de lămâie, sarea
mărginind o margarita, broșetele oferind felii
groase de mango copt. Vei purta
cămașa ta galbenă preferată brodată
cu flori galbene ce înfloresc
în timp ce dansezi.

Corpul spune, sunt un vis, iar în acest vis
pliezi păsări de hârtie. Toată ziua pliezi
lebede și cintezoi și grauri. Când se lasă seara,
mâinile tale se odihnesc la lumina lămpii. Agăți
bufnițe turcoaze de ficus și porumbei din levănțică
întinși pe sfoară dincolo de geam. Fâlfâitul lor
te calmează, eforturile lor gingașe pentru a cânta.

LYNN DOMINA
The Gettysburg Review
Spring 2014

Două poeme

„Doar o plimbare mai strânsă cu tine”

Dar nu prea aproape, omule, doar nu prea aproape.
Între divin și divin
stă o umbră imensă.
O evităm sau ne așezăm în ea?
Adunăm întunericul în jurul nostru
sau îl lăsăm să treacă
pe lângă noi?
Mai bine să o luăm în inimile noastre,
Mai bine lăsați-ne-o nouă.
Mai bine ne lăsați să fim ce ar trebui să fim.
În noaptea aceasta, energia sexuală a coniferelor
ne îndepărtează
De o asemenea atitudine.
Cel puțin, preț de un moment în care inspirăm.

Iar apoi
Se întoarce în sinele său,
Între Sine și Sine.
Musca ce nu părăsește cadavrul va sfârși în mormânt.

„Casa mea de pe lanțul muntos”

Tot sper și tot sper că o temă mă va mușca,
și mă va lăsa cu cele două
răni
În partea de sus a brațului și în inima mea.
Povestea unui destin măreț,
sau măcar soarta.
Trebuie să fie serios, așa cum biata mea carne este serioasă.
Așadar, câine, arată-mi câinii și mușcă-mă.
Arată-mi nițică
dragoste.

Consecințe neînsemnate, dorințele noastre.
Mai bine să fii ultimul cronicar al amurgului și urmările sale.
Mai bine să-ți lași părul liber și ștergi pământul de praf.
Aș fi ca un profet,
cu animale la călcâiele mele.
Mi-ar plăcea să am un staff și să problematizez despre apă oriunde a curs.

Doamne, cum ne schimbă timpul,
se duce fără să spună.
Apoi, o rămășiță a luminii ce ne urmărește,
și dispare în timp ce ceasul bate
tot mai încet.
Eventual, stăm pe ea, băltind sub încălțările noastre.
Întunericul care se adună acolo
Este ca picăturile de apă ce se aștern pe flori,
invizibile,
reci și ubicue.

Când vântul începe, iar zăpada ne repetă,
așa cum
viețile noastre sunt boante,
Topind obiecte, sunete ce dispar
Ca lichenii de pe pietrele străvechi.
Fiindcă am trăit în sânul vântului și ne-am eliberat, în timp, ca gheața topită.
Nimic nu ne poate reține. Am ajuns să știu.
Nimic, vă spun.

CHARLES WRIGHT
Caribou
Farrar, Straus and Giroux

traducerile îmi aparțin în totalitate

surse: 1, 2 & 3

Louise Glück, poeme


Aprilie

Disperarea nimănui nu este precum disperarea mea —

Nu ai loc în această grădină
gândindu-te la asemenea lucruri, creând
semnele fățișe obosite; omul
în mod repetat defrișând întreaga pădure,
femeia șchiopătând, refuzând să-și schimbe hainele
sau să se spele pe cal.

Crezi că îmi pasă
dacă vorbești cu alții?
Dar vreau să știi
că mă așteptam la mai mult decât două ființe
cărora le-a fost dată rațiunea: dacă
nu îți pasă într-adevăr pentru fiecare dintre ele,
măcar ai înțelege că
durerea e împărțită între tine, printre toți semenii tăi, pentru mine,
ca să te cunosc, așa cum albastrul intens marchează
scilla sălbatică, albul,
toporașul*.

____________
viola sororia, pentru sugestii de traducere, vă rog; nu mi-e clar dacă „wood violet” se traduce prin toporaș (violetă, viorea) sau printr-un alt termen, common meadow violet (sau lat. viola sororia), n.m.

Nostos

Era un măr în curte —
asta era acum
patruzeci de ani —, în spate,
doar miriști. Șerpuirile
șofranului în iarba umedă.
Am stat la geam:
sfârșitul lui aprilie. Florile
primăverii în curtea vecinului.
De câte ori, serios, a înflorit copacul
de ziua mea,
fix în acea zi, nu
înainte, nu după? Înlocuirea
imuabilului
cu ceea ce se schimbă, evoluează.
Substituirea imaginii
pentru pământul nesfârșit. Ce
știu eu despre acest loc,
locul copacului, timp de decenii,
luat de un bonsai, voci
ridicându-se de pe terenurile de tenis —
Terenuri. Mirosul ierbii înalte proaspăt tăiate.
Așa cum cineva se așteaptă de la un poet liric.
Ne uităm la lume o dată, în copilărie.
Restul e memorie.

Macul roșu

Important
nu este
să gândești. Sentimentele:
o, le am pe alea; ele
mă conduc. Am
un domn în ceruri,
numit soarele, și mă deschid lui,
arătându-i focul inimii mele, focul
ca și prezența sa.
Ce ar putea fi o asemenea glorie
dacă nu o inimă? O, frați și surori,
erați voi ca mine odinioară, demult,
înainte să fiți oameni? V-ați permis
să vă deschideți o dată; cine nu
s-ar mai deschide în veci? Pentru că adevăr
grăiesc eu,
așa cum o faceți și voi. Grăiesc
pentru că sunt sfărâmată.

Louise Glück, traducerile îmi aparțin în totalitate

surse: 1, 2 & 3

Tara Skurtu, poetrix


cu toții o știm pe Tara Skurtu pe internet, FB, twitter, reviste literare, cursurile de creative writing de la o facultate din Massachusetts al cărei nume îmi scapă, (am mai tradus eu un poem pe aici, mai demult) dar nu știu câți dintre noi (în special eu, recunosc) o știm în postura-i de poetă; una foarte bună, I might say.

so, Tara, „you little shit”, this is for thee, hope ya like it (I’ve put the English sources here, so you can judge me and my trans.), for the help you gave me and the poet(s) you recommended me (I am waiting for more, you know) 🙂 + I promised you some time ago I will translate you, you were warned!

Sânii pe care i-ai păstrat

O lună întreagă după ce
corpul tău s-a oprit,
îți puteam auzi vocea
în căsuța vocală.
Șocul fiecărui cuvânt alb
ca amprentele fade ale mâinilor mele
pe gleznele tale — pe care le-am ridicat
de-atâtea ori pe pernele
de la piciorul patului tău —
Salut, ai sunat la Cindy,
îmi pare rău, m-ai pierdut.

Aduc teama când un zâmbet
se ivește, spui mi-a fost dor de tine,
ce mă bucur să te văd. Și, oh, ce văd.
Greutatea pe care mereu ai vrut
s-o dai jos, pierdută, te-a golit, găvane
acolo unde sunt ochii tăi, scheletul
feței tale, grimasa fantomatică
în râsul tău, părul altcuiva,
picioarele tale cu vechea pedichiură, sânii pe care
ai decis să-i păstrezi.

sursa

Preaviz

În curtea din fața casei, iarba de pe gazon înaltă până la coapse.
Fâșii de lichen, un simbol anarhist
pictat cu spray pe trunchiul celui mai gros stejar.

Printr-un geam, farfurii pline de crustă în chiuvetă,
teancuri de discuri, o fotografie din liceu,
pătură pe canapea. Totul așa cum era.

Printr-un alt geam, uriașa față zâmbitoare
Pe care tata a desenat-o pe peretele din dormitor cu marker-ul
pentru a o-nveseli pe Amber, zâmbind încă în întuneric.

Piscina din curtea din spatele casei, plină de broaște orăcăitoare
și larve sub o fâșie de alge pământenii.
Țânțari bâzâind, denși ca particulele de praf.

sursa

Morning Love Poem

Am visat azi-noapte că ți-am dat să mănânci, fără să știu,
ceva la care ești alergic.
Și dispăruseși, pur și simplu.

Nu ai nici măcar o alergie,
și totuși. Visul s-a surpat. Mașinile se scufundau

de pe banchize de zăpadă în străzile laterale. Uneori
visele pun otravă, îi fac pe cei vii

morți și vii din nou, rotindu-se
într-o cameră necunoscută.

E greu să spun Te vreau îndeajuns de mult.

Azi am zis-o. Am intrat în baie în timp ce-ți făceai dușul
de dimineață complet îmbrăcată. Toate momentele

în care ne cenzurăm deoarece ne-am putea
simți rușinați sau aiurea, sau să ne udăm.

sursa

traducerile îmi aparțin în totalitate