traducerile de sâmbătă


Cât de mult le-a iubit

Cât de mult și-a iubit colonelul nepoatele
nu vei ști niciodată.
Râsul lor a umplut Mercedesul său negru
așa cum un cârd de grauri ar răsuna într-un singur copac
ca un cântec.
Ce trebuise să facă în acea zi făcuse
cu inima împovărată,
dar acum râsul lor îl copleșea
cu o dragoste de nedescris
abia o putea
reține
și nici bomba compătimitoare nu putea,
pusă la motor
ce-și alesese acel moment pentru
a exploda de sub capotă cu bucurie de sine distrugătoare.

+

Iar Mercedesul a ars în fața tribunalului.

Iar fumul negru fumega și se ridica ca o inimă plină de dragoste.

Iar colonelul s-a ridicat, de asemenea,
ca un ziar arzând
luat pe sus de vânt,
un rest de funingine, apoi nimic, apoi de nerecunoscut —

+

Nu vei ști niciodată
cum e să mori pe dinăuntru.

Nepoatele colonelului încă râd pe scaunele din spate,

sau se simt incomod în noile lor corpuri
făcute de bombă pentru ele.

O, dragă, dragă, una dintre ele și-a amintit,
arzi
de la febră — mâna rece a mamei pe fruntea ei,
apoi sentimentul alunecării înăuntru,
în somnul întunecat. Doarme acum,
vocea a spus, stingând lumina,
închizând  ușa.

+

Și în fiecare mână telefoanele mobile filmau
corpurile lor,
grămada de fier contorsionat.

Fumul a ridicat rămășițele
la cerul ca un ecran
unde vor arde pe vecie —

nu vei ști niciodată dacă moartea e așa,
aceleași scene repetate în amintirea uni minți mai luminate
decât a ta —

+

E ca o fetiță cu febră ce doarme într-o cameră întunecată
conștientă o clipă
în timp ce creierul cedează?
Doarme, vocile spun, se odihnește.

(Cea care pleci, dispozitivul meu distrus, rest al meu de funingine
difuză.) Apasă PAUSE,
iar fumul se oprește: un stâlp negru
ce cântărește restul de sub el.
Apoi PLAY —
cât de mult le-a iubit,
incomensurabil —

+

Ce făcuse colonelul în acea zi
îi împovărase inima,
dar sunetul râsetului nepoatelor sale
l-a ridicat în aer
ca o bucată de ziar arzând
suflat de pe stradă în copaci.

Kevin Prufer, născut în Cleveland, Ohio (1969), – printre altele, Professor of English in the Creative Writing Program, în cadrul University of Houston și Editor-at-Large al Pleiades: A Journal of New Writing – poet, universitar, editor și eseist american. Cărțile sale cele mai recente sunt In A Beautiful Country (Four Way Books, 2011) și National Anthem (Four Way Books, 2008). A publicat poeme, eseuri și recenzii de carte în reviste literare, printre care și American Book Review, American Poetry Review, Boulevard, Colorado Review etc. Printre premiile sale se numără trei Pushcart Prize și distincții de la Poetry Society of America, The Academy of American Poets, The Lannan Foundation etc. Prima sa carte, Strange Wood, a primit, în 1997, Lena-Miles Wever Todd Poetry Prize (anterior cunoscut drept Withrop Prize).

Imperiul unui cadavru se retrage înăuntru

I know the dead silently fuck once more learning how to suffer
— Joyce Mansour (translated by Serge Gavronsky)

Pentru că morții s-au rușinat că au murit în interiorul zidurilor

Pentru că morții s-au rușinat de florile ce le acopereau mormintele

Pentru că era un război în pielea mea

Pielea mea a fost murdărită de mațele ce cădeau din găinile putrede ce atârnau deasupra mea

Pentru că eram prinși în subterană absorbind futaiul în tăcere al morților

Pentru că viii s-au rușinat de morții prinși în interiorul zidurilor

Pentru că cerul era atât de plin de gaz și nu puteam vedea luna

Erau poze ale cadavrelor nude pe tablele camerelor în care ne-au îngropat

Uneori ne turnau lapte prin gaura din zid, iar noi ne făceam palmele căuș și-l beam chiar dacă era acru și ne făcea să vomităm

Putrezeam sunt luminile fosforescente ce ne acoperea trupurile

Pentru că X nu mai avea piept i-au umplu picioarele cu miere și au așezat-o afară, pe gazon

Am privit furnicile devorând-o

Am văzut spumă ieșind din pielea ei, iar camera s-a umidificat atât de tare

Am simțit trupuri alunecoase peste noi și am devenit tot mai înfometați în timp ce priveam furnicile fărâmițându-i carnea

Y a povestit cum X a avut un orgasm în iaz

A lăsat apa să curgă printre picioarele sale și și-a frecat pelvisul de pietre

Părul ei a fost purtat în mare

Pielea ei excitată pielea ei pulsatilă bătăile neregulate ale inimii ei

Au privit asta și când a ieșit din apă au pus-o într-o cameră pentru a vedea ce animal o mușcase

Au stabilit că fusese mușcată de crustacee înfipte în coapsa și abdomenul ei.

Nu era nicio șansă decât să o penetreze și mai adânc

Coloane de spumă

Coloane de furnici

Înghesuite în orificiile sale în mai multe unghiuri în timp ce sistemele computerizate îi analizau pulsul, sângele, metabolismul

Au forțat slugile să-i reproducă trupul

Douăzeci și șase de reproduceri ale corpului ei așezate într-o carceră multiplicată într-o manieră sistematică

Ni se ordonase să nu vorbim deoarece erau și alte cadavre roind prin excrementul străzilor inundate ale cartierului nostru

Ni se ordonase să fim tăcuți în timp ce alți camarazi se înecau cu carnea hohotind în șunca din care se scurgea sânge verzui

Autopsia a relevat producerea sistematică a clitorisului

Denumirile rănilor noastre erau afișat pe afișe sau pictate pe corpurile noastre

Numele împăraților-cadavru și poemele lor vampirice erau lipite de corpurile noastre

Țărână pe buzele noastre carne crudă pe limbile noastre borcane de maioneză pentru a alimenta pentru a lubrifia pentru a vui

Nu era vina directorului închisorii când am avut erecții

Un deget bubos accidental îl bătea peste turul pantalonilor

Nu voia să oblige degetul bubos peste turul pantalonilor

Cu un cearceaf negru acoperea fața și corpul cui îi aparținea degetul bubos și ajuta degetul bubos să-i desfacă șlițul

De unde erau bubele de pe deget

El s-a gândit la bubele de pe degetul ei

El s-a gândit la sângele prins în degetul ei și nu era vina lui că încă avea erecție

S-a gândit: ejaculează și umple-i carnea cu viermi

S-a gândit: termină și umple-i gura cu spumă

Și-a ținut respirația în timp ce termina și când a trecut momentul s-a gândit:

Corpurile îngropate în ziduri canal pământ: prezentul e mereu trecutul pentru ele

Trebuie ucise iar și iar

Daniel Borzutzky, a crescut în Pittsburgh, Pennsylvania, este un poet chilean la origine. A publicat o antologie de proză, Arbitrary Tales (2005), o plachetă de poezie, Failure in the Imagination (2007), și două volume de poezie, The Ecstasy of Capitulation (007) și The Book of Interfering Bodies (2011) 

traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2

aleatoriu și muzică


ascultându-i pe unii și pe alții, mai răsfoind unele articole de pe diverse site-uri, ajung la concluzia că anumite sau unele articole sunt pline de dulcegării care îmi fac greață; oameni frumoși, album de și cu oameni, fiecare om e o parte din bla bla, și alte chestii de genul;
cineva mi-a zis mai demult că femeile sunt mai dulci și că nu este un fan al feminismului;

acum câteva zile, cineva mi-a spus că nu este o feministă pentru că feministele cad în extrema în care – cred – se află masculinitatea: masculinizarea; acum, na, fiecare cu ce-i place; dar pe undeva e un dram de adevăr;
abrutizare, masculinizare; a uita care ți-e esența sau a uita care e esența ființei umane (vai, vai); chestiuni d-astea;
și pe undeva tind să înțeleg de ce; fără a vrea să par misogin, femeile tind să îndulcească prea mult, să pună prea multă emfază (sau anumite femei – ca și anumiți bărbați, tipuri, tipologii etc.) sau ceva de genul pe anumite chestiuni care pot fi destul de simple; dar ne lovim de prejudecăți și constructe social-identitare și culturale sau mai știu eu ce alte chestiuni;

sunt anumite lamentouri care mă fac să vărs (bunăoară), grețoșenii care, în numele culturii, sună bine, sună frumos, dar nu spun nimic; sunt doar un fel de stucatură, arată bine, e un ornament, dar atât; nu mă face să tremur de uimire, să zic da, uite, la asta nu m-am gândit, poate că de aceea Virginia Woolf a fost o feministă – sau ceva de genul; pentru că lucrurile erau interiorizate înainte să fie expuse; pentru că lucrurile erau simțite și raționalizate; nu știu dacă se întâmplă la fel de fiecare dată;

cam același lucru se petrece și în unele dintre jurnalele marilor personalități feminine române și de aiurea – din ce am răsfoit; mă rog, în preponderență alea românești; poate că literatura de consum, romanele de dragoste în special – tocmai de acest element se folosesc, acela al excedării unei dulcegării, al unui ideal feminin (?); cuplul ideal, căsnicia fericită, un trai tihnit; lucrurile se pot întâmpla așa, dar la așa ceva se ajunge doar în urma unor lupte, că, din câte se vede, există, din articole citare, în orice sistem în care indivizii sunt implicați o voință de putere, a domina, iar nu a fi dominat;

dar autorii, poetele din ziua de azi, cu mici excepții, cred că asta fac – își exhibă lupta într-un mod mult prea dulce sau presărat cu o anume feminitate (feminătate) care e în exces;

o altă idee la care m-am tot gândit este aia că astăzi există o supralicitare a vulgarității în anumite poezii; mizerabilismul, decadența, frivolitatea ființei umane; pizdă, pulă, cur, coaie, futai, futangeală și așa mai departe – toate ultrafolosite într-un volum de poezie – dar, cum suntem respectuoși, nu vom spune ce volum, al cărei autoare – despre sine, despre expunerea unor trăiri personale și dureroase, și așa mai departe; dar nu toți suntem Emil Brumaru sau Palahniuk sau Bukowski, sau alții – mizeria și așa mai departe nu pot fi expuse decât în măsura în care există realmente în viața unui individ; dar așa, hipster-ish sau cool-ish, nu are niciun rost; pentru ce?

frustrările personale și așa mai departe sunt posibil de literaturizat doar în măsura în care constituie fundamentul intim al unei persoane, care arată apetența profund personală a persoanei în cauză pentru un anumit mod de a vedea viața; cum să-i zicem, trăsătură de caracter;

dar, în rest, toate bune și frumoase; oameni frumoși, dulciuri și diabet; scârbă și superficialitate; literatura continuă, critica, hop-hop, lângă ea; premiați, aclamați, puneți pe podium, noi privim de undeva din spate.

traducerile de sâmbătă


Idoli în templul Nimicitorului

Fur niște draperii din teatru pentru a ilustra Legea Adevăratului Sens.
Iubesc acea lege. E atât de minunată încât poate măcelări jumătate din Bagdad.
E atât de minunată încât îi distruge pe cei fără adăpost.
Din nefericire, asta nu o include pe femeia moartă, chiar dacă are țâțe mari. Și de asemenea nu include un panou al măștii mele anorexice pe cale să se cace ca insectele. Aceste figuri
îi aparțin unei alte legi, una care e mai lipsită de speranță.
Ai grijă să nu iei sida pentru că ai futut masca! Ai grijă ca fetele să nu te ia la dans cu petale în gură. E mai degrabă legea trădării sau legea copiilor morți decât legea adevăratului sens. Îmi plac toate pentru că iubesc legile și iubesc să fut femei.
Vreau să mă pun peste fiecare femeie goală cu cocaină neagră în vene.
Vreau să o fut pe Eva Braun.
Acestea sunte legile greșite, Floare Violentă! Acestea sunt legi din Patul Crimei!
Nu pot dormi în acest pat al crimei. Vreau să primesc flori și felații. Pula mea e prea tare, iar ochii mei prea orbi de pe urma medicinei. Totul se face de un alb minunat. Soția mea are petale în gură și în cur și citește despre Maldoror (e și ea din Montevideo într-un fel).
După sex ne vom înfășura trupurile albe transpirate în draperie. E un desen pe care l-am făcut pe draperie, e cam urât – cum e cactusul – pentru că eram fumat când l-am desenat.
Cât de jenant să fii un prinzător de șoareci într-un regat floral. Cât de jenant să mă port de parcă aș fi un avocat când, de fapt, scriu memorii de tortură.
Minunate memorii despre orient.

Johannes Göransson (n. 1973) este interesat de abordări ale scrisului care transgresează limitele și pune în fundal demarcațiile textului autonom. Este autorul a trei cărți A New Quarantine Will Take My PlaceDear Ra și Pilot(Johannn the Carousel Horse), în 2011 i-a apărut al patrulea volum de versuri, The Entrance Pageant. Printre altele, este traducătorul operelor unora dintre poeții și scriitorii moderniști și contemporani de origine suedeză și finlandeză, printre care și Aase Berg, Henry Parland și Johan Jönson.

doze mici

din perspectiva agățării, genunchi agățați de copaci. lătrat. iar pământul era tavanul și puteam sta pe soare dacă eram suficient de mici. o îndepărtare suficientă poate. sau poate putem acuza. era un zgomot mare înainte și era praf în aer atunci și era așteptarea următorului val de aer. eram ușor nebuni. eram sângele adunat în urechi și poate eram gravitația intrând într-o cană uitată de ceai. zidul a dispărut cu cel de pe scaunul de lângă noi. înainte. de aceea soarele mișcă.

Travis Cebula scrie, editează și predă scrierea creativă în Maryland. A absolvit studiile de master la Naropa University în 2009 – în același an a fondat Shadow Mountain Press. Poezia, proza, recenzii și fotografiile sau au apărut în publicații internaționale atât în format fizic, cât și online. Autorul a cinci plachete de versuri și două volume integrale de poezie a primit în 2011 Pavel Srut Fellowship, acordat de Western Michigan University. (sursa)

Este distanța asta între mine și ceea ce văd

Este distanța asta între mine și ceea ce văd
peste tot imanența prezenței lui Dumnezeu
gata cu ekstatis
o minte lucide
privește privește privește
Sunt aici
El e acolo… E un ocean…
Uneori nu mă pot gândi la el, eșuez, cad
Aceasta ESTE cartea iubirii
EXISTĂ Turnul lui David
EXISTĂ tronul înțelepciunii
EXISTĂ această tăcere dar multă
Constantă plutire și briză a Sfintei Fantome
Tânjesc după întunecimea strălucitoare a lui Dumnezeu
Tânjesc după lumina super-esențială a acestei întunecimi
Altă întunecime după care tânjesc pentru încheierea jinduirii
Tânjesc după
este nenumit ceea ce doresc
un cuvânt spus prins în propria carne spunând nimic
Acest nimic răvășește dincolo de încântare.
ESTE această carte despre iubire Aruncată Tăcută priveliște a iubirii

Am dat avertismente rezonabile

Am dat avertismente rezonabile
Chicago New York Los Angeles s-au dus pe copcă
M-am dus în Swan City cu fantoma lui Maldoror ar putea încă călători
Sudul este foarte civilizat
Am mâncat coadă de rinocer
Este ultima noapte printre crocodili
Albion își deschid pumnul într-o dumbravă cu palmieri
Voi privi bijuteria pătată crescând pe spatele cailor vărsați de război
Exultația trece pe lângă
Un mac de mărimea soarelui în craniul meu
Am dat avertismente rezonabile
în timpul cadavrelor și al norilor pot face dragoste aici ca
oriunde

Philip Lamantia s-a născut pe 27 octombrie 1927 în San Francisco, fiul unor imigranți sicilieni. A început să scrie poezie în școala primară și a fost imediat exmatriculat din liceu pentru „delincvență intelectuală” în momentul în care a început să citească operele lui E. A. Poe și H. P. Lovercraft. La 16 ani, după ce s-a familiarizat cu suprarealismul prin intermediul unor expoziții din lucrările lui Miro și Dalí la San Francisco Museum of Art, a început să scrie poezie suprarealistă, descoperind că „natura pur revoluționară” a suprarealismului „chiar și înainte de aprofundarea teoriei suprarealiste era parte din temperamentul meu personal”. Imediat după aceea, Lamantia a plecat de acasă pentru a se alătura Suprarealiștilor în York City și a fost văzut de André Breton drept „o voce ce ia naștere o dată la o sută de ani”. (sursa)

cum nu am găsit acest poem al lui Johannes Göransson pe internet, îl voi pune dedesubt, în original:

IDOLS IN THE TEMPLE OF THE JUGGERNAUT

I steal some curtains from the theater to illustrate The Law of the True Meaning.
I love that law. It’s so beautiful it can slaughter half of Baghdad.
It’s so beautiful it fucks homeless people.
Unfortunately, that does not include the dead woman, even if she has big tits. And it also does not include a billboard of my anorexic mask going to shit like the insects. These figures belong to some other law, one that is less hopeful.
Look out so you don’t get aids from fucking the mask! Look out so that the girls don’t go all hoochie-koochie with petals in their mouth. It’s more like the law of treason or the law of dead children than the law of true meaning. I like all of them because I love laws and I love to fuck women.
I want to cover every naked woman with black cocaine in my blood.
I want to fuck Eva Braun.
These are the wrong laws, Violent Flower! These are laws from the Crime Bed!
I can’t sleep in this crime bed. I want to receive flowers and blowjobs. My dick is too hard and my eyes too blind from medicine. Everything is turning beautifully white. My wife has petals in her mouth and in her ass and she is reading about Maldoror (she’s from Montevideo too somehow).
After sex we’ll wrap our clammy white bodies in the curtain. There’s a picture I’ve drawn on the curtain, it’s kind of ugly – like rat flower – because I was high when I drew it.
How embarrassing to be a rat-catcher in a flowery kingdom. How embarrassing to act like I am a lawyer when I simply write torture memos.
Beautiful little memos about the orient.

de prin cărți


În vechime, unii au ajuns să cunoască Existentul. Cum au ajuns aici? Ei considerau că la originea Existentului nu este nimic. Existentul este desăvârșit. Nu i se mai poate adăuga nimic. Alții socoteau că la originea Existentului se află ceva, dar acest ceva nu are limite. Alții credeau că Existentul este limitat, dar originea lui nu constă în Afirmație și Negație. Când se manifestă Afirmația și Negația, se pierde Dao. Când se pierde Dao, se împlinește pasiunea. Oare într-adevăr există împlinire și pierdere? Oare într-adevăr nu există împlinire și pierdere? Dacă există împlinire și pierdere, există și cântecul de lăută al lui Zhao Wen. Dacă nu există împlinire și pierdere, nu există nici cântecul de lăută al lui Zhao Wen.

(…)

Unii consideră că Existentul are existență, iar alții – că Existentul nu are existență; alții – că Existentul nu are existență și non-existență, iar alții – că Existentul nu are existență, deci nu există nici Existent, nici Non-Existent. Pe neașteptate apar Existentul și Non-Existentul, dar până la urmă nu se cunoaște ce este Existent și ce este Non-Existent. Deocamdată am numit Existentul, dar nu știu dacă ceea ce am spus eu este cu adevărat Existentul sau este cu adevărat Non-Existentul. În Lumea Subcerească nimic nu este mai mare decât vârful pufului de toamnă*, iar muntele Taishan este mic; nimic nu este mai longeviv decât un fiu mort, iar Peng Zu a murit prematur. Cerul, Pământul și cu mine ne-am născut odată, iar eu și cele zece mii de lucruri suntem Unu. De vreme ce Unu este, se mai poate vorbi despre el? De vreme ce Unu a fost numit, se poate să nu se mai vorbească despre el? Unu și cuvântul fac doi; doi și cu Unu fac trei**. Pornind de aici, nici chiar socotitorul cel mai priceput n-ar ajunge la vreun rezultat. Atunci, cum ar putea ajunge un om obișnuit? De aceea, de la Non-Existent sea ajunge la Existent și de aici la trei. Ce s-ar obține dacă s-ar porni de la Existent și s-ar ajunge la Existent? Fără a ajunge aici, Adevărul este rostit deja.
Deci Dao nu are limite, iar vorba nu este statornică. Din pricina vorbei se fac distincții.

______________
Deoarece, toamna, animalelor cu blană le crește un puf foarte fin care le ajută să înfrunte frigul iernii, „vârful pufului de toamnă” este o metaforă pentru ceva foarte mic.
** În acest pasaj se prezintă cele trei etape ale cunoașterii. Prima treaptă este reprezentată de ideea în sine, obscură, nedefinită care este Unu și care nu poate fi exprimată; a doua este ideea care poate fi exprimată și care este, la rândul ei, Unu; ultima este exprimarea ideii, adică Unu care-l amintește pe cel inițial.

Zhuangzi — Călătorie liberă, traducere din chineza clasică, note, studiu introductiv, gloasre și bibliografie de Luminița Bălan și Tatiana Sega, Humanitas, 2009, București

Kurt Vonnegut și războiul


Pisica își freca spatele de piciorul meu de lemn și torcea. Presupun că cei care au un picior de lemn îl ascund cât de bine pot. Eu mi-am pierdut piciorul ca infanterist austriac în 1916 și port pantalonul suflecat ca să mă laud cu frumoasa proteză de stejar pe care mi-am făcut-o după Primul Război Mondial. Pe ea am sculptat imaginile lui Georges Clemenceau, David Lloyd George și Woodrow WIlson, care au ajutat Republica Cehă să renască din ruinele Imperiului Austro-Ungar în 1919, pe când aveam 25 de ani. Și sub aceste imagini mai sunt două, fiecare încadrată de o ghirlandă: Tomáš Masaryk și Eduard Beneš, primii conducători ai republicii. Mai sunt figuri de adăugat, acum că pacea e iarăși cu noi, poate că le voi încrusta. Singurele incrustații pe care le-am făcut în ultimii treizeci de ani sunt crude și enigmatice, și poate barbare: trei crestături adânci lângă vârful metalic, pentru cei trei ofițeri germani cărora le-am aruncat mașina într-o prăpastie în 1943, în timpul ocupației naziste.

(…)

Căpitanul și-a trecut degetul peste marginea unei pagini și a dat abătut din cap.
— „Mitralieră, mortar, motocicletă… Tanc, turelă, trenci.” Nimic despre repararea biroului, pupitrului sau a scaunelor.
— La ce naiba te așteptai? a întrebat maiorul. E o carte pentru soldați, nu pentru o șleahtă de fătălăi de preoți.
S-a uitat încruntat în broșură, a spus ceva complet neinteligibil și m-a privit nerăbdător.
— A dracu’  carte pricopsită, a spus. Zice că așa se cere un interpret și bătrânul arată de parcă i-aș fi spus poezii în congoleză.
— Domnilor, vorbesc engleza, am spus, la fel și Marta, fiica mea.
— Doamne Sfinte, chiar vorbește, a spus maiorul. Bravo, tataie.
M-a făcut să mă simt ca un cățeluș care, într-un mod foarte deștept — pentru un cățel —, îi adusese mingea înapoi.
I-am întins mâna maiorului și mi-am spus numele.  S-a uitat cu dispreț în jos, la mâna mea, și nu și-a scos mâinile din buzunar. Am simțit cum roșesc.
— Eu sunt căpitan Paul Donnini, a spus repede celălalt bărbat, iar el este maiorul Lawson Evans.
A dat mâna cu mine.
— Domnule, mi-a spus — și vocea lui era paternă și profundă —, rușii…
Maiorul a folosit un epitet ce m-a lăsat cu gura căscată și a uimit-o pe Marta, care auzise la viața ei multe din gura soldaților.
Căpitanul Donnini era jenat.
— N-au lăsat nici urmă de mobilă, a continuat el, și mă întrebam dacă ne-ați permite să luăm câteva piese din magazinul dumneavoastră.
— Chiar voiam să vi-l ofer, am spus. E o tragedie că au distrus totul. Au confiscat cea mai frumoasă mobilă din Beda.
Am zâmbit și am clătinat din cap.
— Aaaaaah, acești inamici ai capitaliștilor își aranjaseră sediul general ca la Versailles.
— Am văzut rămășițele, a spus căpitanul.
— Și apoi, când comorile n-au mai fost ale lor, au hotărât că nu le putea avea nimeni altcineva.
Am făcut o mișcare ca un om care mânuiește un topor.
— Și lumea devine mai anostă pentru noi toți, pentru că există mai puține comori. Comori burgheze, poate, dar cei care nu-și pot permite să aibă lucruri frumoase se bucură că asemenea lucruri există totuși undeva.
Căpitanul a încuviințat din cap cu plăcere, dar, spre surprinderea mea, am văzut că vorbele mele îl iritaseră cumva pe maiorul Evans.

(…)

Săptămâni în șir visasem la momentul în care, împreună cu americanii, aveam să râdem de birou și aveam să le spun despre sertarul secret pe care îl construisem pentru comandantul rus, cea mai amuzantă glumă dintre toate. Acum, americanii erau aici; și nu mă simțeam cu mult diferit față de dățile trecute: mizerabil și pierdut și singur. Nu simțeam nevoia să împărtășesc nimic cu nimeni altcineva în afara Martei.

(…)

În coșmarul unei lumi a războiului, ai nevoie de abilități ciudate pentru a merge înainte. Una dintre ele este înțelegerea psihologiei trupelor de ocupație. Rușii nu erau ca naziștii, iar americanii erau foarte diferiți și de unii, și de ceilalți. Nu am avut parte de violența fizică a rușilor și a naziștilor, slavă Domnului — n-au fost execuții și nici tortură. Ceea ce era cu adevărat interesant era faptul că americanii trebuiau să se îmbete ca să poată face cu adevărat scandal. Din păcate pentru Beda, maiorul Evans îi lăsa să se îmbete de câte ori doreau. Când erau beți, le plăcea să fure — în numele vânătorii de suvenire —, să conducă cu viteză ucigătoare, să tragă cu armele în aer, să strige obscenități, să se ia la bătaie și să spargă geamuri.
Oamenii din Beda erau așa de obișnuiți să tacă și să se ascundă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, că ne-a luat ceva până să descoperim adevărata diferență esențială între americani și ceilalți. Duritatea americanilor, asprimea lor erau doar o aparență, iar sub ele nu se găsea decât grava îndoială. Am descoperit că puteau să se simtă destul de repede jenați dacă o femeie sau un bătrân se purta cu ei ca un părinte și îi dojenea pentru faptele lor. Asta îi trezea pe cei mai mulți dintre ei din beție la fel de repede ca niște găleți cu apă rece.
Cu această informație despre cuceritorii noștri, am fost capabili să facem lucrurile ceva mai suportabile, dar nu cu mult. Am realizat cu stupoare că eram priviți drept dușmani, puțin diferiți de ruși, și că maiorul voia să ne primim pedeapsa.

Kurt Vonnegut — Retrospectivă asupra Armaghedonului. Cu desene ale autorului. Scrieri inedite despre război și pace, introducere de Mark Vonnegut, traducere din engleză și note de Laura Sandu, Humanitas, București, 2010

traducerile de sâmbătă


2001: A Space Odyssey

Peste drum, vecinul meu
e la duș. Ceva s-a petrecut
între noi ca un fel de ceartă,
dar nu în această viață. Ca și al meu, corpul său
va fi reintegrat de mașinării în iarbă, iar
fratele său, ca și al meu, nu este un fascist, dar are
o afinitate pentru sloganuri.
Doar când e  decembrie am această revelație, câinii
mergând cu 10, poate 15 pași înainte – poate cum mereu
au mers – adâncimi pe jumătate ascunse ca puii în pădure,
o întreagă nouă ramă chiar acolo pentru întrebări.
Mă gândesc la Extratereștrii lui Vonnegut
lăsând-o acolo, sau șoferul de camion
în Duel, care-și împiedică
propria moarte prin a nu apărea niciodată, de fapt,
și când ne întrebăm, care dintre ei a fost psihopatul? Teoria mea
este, dintr-o perspectivă a celor de la asigurări, că cei ce-au făcut vehiculul
au fost de vină (amoralitate etc.).
Poate, doar odată, într-un lot pustiu din Bunnings, în timp ce
ultima mașină pleca
iar lumina își începea ultimul parcurs
departe undeva
Atlanticul era atunci considerat ca existând, în mare măsură așa cum inecsplicabilul
învârte o monedă.
În timp ce genericul dispare în spatele cortinelor la Astor
te găsești gonind pe autostradă
simțind măreția ca pe ceva deloc nec-
esar.

Matthew Spence (25) este un poet nomad. Originar din Derbyshire, locuiește, în prezent, într-o rulotă în Melbourne, Australia, unde își câștigă traiul fiind conductor al Ghost Train la un târg local. Practică Budismul Zen și scrie tweeturi @mspence_1. Studii de masterat în scriere creativă la UEA, a publicat în The Rialto, Agenda, Cadaverine și Southerly

Dacă vreodată sora te atinge

Dacă vreodată sora te atinge
e nevoie de mai mult tifon
deși litoralul se întinde

modul în care sângele tău curge de aici acolo
iese de pe făgaș desigur, neamintindu-și
de ce marea nu vrea să se unduiască

lasă-ți brațul să plutească în puținii
stropi ce curg – ești înfășurat
în sare, aproape de a fi înmormântat

distras de o piatră ascuțită
iar ceea ce pare a fi ploaie
este haosul ce a întârziat atât de mult.

Simon Perchik, avocat ale cărui poeme au apărut în Partisan Review, The Nation, Poetry, The New Yorker și în alte reviste. Volumul său recent, Almost Rain, a fost publicat de către River Otter Press (2013). Mai multe detalii, printre care e-bookuri gratuite și eseul său Magic, Illusion and Other Realities, pe site-ul său.

Nimic în robele lui Prospero

Sclavul Caliban
învățat a vorbi ca oamenii
așteaptă

botul în balegă
picioarele în paradis
el miroase omul
așteaptă

nimic nu vine
nimic în robele magice
ale lui Prospero
nimic de pe străzi și buze
nimic de la amvoane și turnuri
nimic prin difuzoare
îi vorbește nimicului
despre nimic

nimic dă naștere nimicului
nimic crește nimicul
nimic trăiește confortabil
în nimicnicie
nimic așteaptă nimicul
nimic amenință
nimic condamnă
nimic iartă

Tadeusz Różewicz
Translated by Adam Czerniawski (1964)

traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2, 3

4 autori


am stat și m-am gândit ca, în loc să scriu ceva personal, să apelez la traduceri; însă am decis ca timp de o săptămână să prezint câte patru autori, fiecare cu câte un poem (sau proză, v. cazul de față) dintr-o serie de reviste literare online (de gustibus etc.), astfel încât, pe lângă autorii la care voi reveni (v. e.e. cummings sau Bukowski et al.), să prezint și alți autori, mai noi, v. ultimele traduceri din Sarnowski & McCarthy, de exemplu.
prin asta nu vreau să etalez nu știu ce cunoștințe sau talente, ci, așa cum m-a botezat Tara Skurtu, să îmi perfecționez rulmenții de translating machine, încât să am și eu ce vedea cândva pe aici, dar și voi, sper eu, să dați de alți și alți – atât de mulți alți – poeți vii.

Bând paharul de vin dimineața

Cinci bărbați cu umeri lați stau
la bar, egal distanțați unul de celălalt, singuri
ca bărbații într-un pisoar public, atât de intimă
și interzisă este experiența.

Aceasta nu e o braserie drăguță.
Mesele nu sunt șterse, cei ce vin scufundă
pe scaunele cu spătar metalic
iar mirosul este un amestec maroniu, încremenit,
de vin acru, chiștoace și ouă arse.
Bilete loto și cartele telefonice se vând repede
și de obicei de la chioșcul de la ușă.

Fiecare dimineață mă găsește aici.
Nu aparțin: o femeie,
americancă, pierdută, luând notițe,
iar asta e personal

în momentul în care fiecare bărbat aruncă
un bilet la loto de-a lungul tejghelei, îl netezește
ca pe o scrisoare mototolită, dar răscitită,
și ridică restul ce i-a fost dat.

Niciodată nu câștigă, ci pur și simplu aruncă
biletele la loto pe podea de parcă ar arunca
cenușă. Un bobârnac iute, nevăzut. Apoi,
își pun pălăriile și se îndreaptă

înspre zilele ce-i așteaptă. Mereu băutura.
Bagheta de pâine cu gem.
Mâinile crăpate de atâta muncă și oftatul
în timp ce un bărbat își îndreaptă privirea, capul, spre bilet,
și își întind mâna
deja spre un alt fel de muncă.

Încerc să prind trecutul

câteva zile pe aceste dune
în limbaj. Iarba aurie
a pajiștii mărginește

marea, oceanul învârtindu-se
și reflectând. Totul

plin de rectitudine, păsările
zburând de-asupra prăzii, știind
exact când să se arunce, dispărând

în iarba înaltă. Atât de mult

în afara vizorului, avatarurile
căprioarei, capete mișcându-se iute
în și în afara văzului.

Un iepure maroniu trece fulgerător
pe lângă. Foci se distrează în valul
alb, capete încolăcite

în alge. Stele
se holbează din întuneric și alcătuiesc
modele cunoscute, o cale lactee

un abur de lumină
difuză, carul mic și carul
mare scufundându-se în cerneală

noaptea întunecată. Marte
pulsează și-și flexează
mușchii, cărând o torță

lunii și provocându-i
strălucirea. Dacă ar putea fi tot ce e viu
prins în cuvinte,

întors iar și iar până când
ar străluci, oferind iluzia
permanenței.

Medium

Este miezul nopții în Kalimpong. Diseară, bătrânul Sherpa va fi spiritistul. Ca umbra unui șacal, se mișcă iute pe terenul pietros, printre copacii înalți, ignorând șopârlele și lipitoarele letale himalaiene. Îl urmărim, iuți de picior, simțind căldura torței tribale în spatele nostru; auzind bătăile din cimbal. Bătrânul ne spune în engleza sa stricată de ce îi place atât de mult munca asta. Descrie toată mâncarea bună pe care o servesc cu această ocazie, mormanul de orez adunat de parcă ar fi creasta muntelui Kanchanjangha, un castron de unt proaspăt și, în mod special, onoarea de a fi un spiritist fantomă. Deodată sare în apa înghețată a râului Subarnarekha. Nu-i putem vedea capul pentru un timp; bărbații cântă și dansează în ritmul tobelor. Toată lumea tace, când omul Sherpa reapare pe mal. Pare mult mai tânăr și vorbește iute într-o limbă obscură pe care nu o putem înțelege.

Stațiune fantomă

Doi vulturi își fac cuibul într-o stațiune decolorată
de pini uscați, conservați în apă sărată
în urma cutremurului ce le-a aruncat
rădăcinile 10 metri adâncime în ocean.

Ghețari mareici clipocesc pe țărmuri de
gheață se întind sute de mile,
trosnetul gheții ce cade
ca fulgerul, ca ouăle ce se sparg.

Dacă un ou ar fi distrus
în coajă, cuplul ar putea încerca
din nou. Peste canal, un fort
din piatră țintește cu arme de calibrul 15 în jos

pentru a-i contracara pe japonezi. În Seward,
semnele unui tsunami se îndreaptă spre munte,
orașul pârlit de când tancurile pline de petrol
au turnat un râu de flăcări de pe valuri

uriașe, următorul cutremur inevitabil,
următorul război, insuportabil de aproape,
ținuturile de gheață plângând în amurg,
doi vulturi trăind printre fantome.

traducerea îmi aparține

surse: 1, 2, 3, 4

autorii:
Suzanne Parker a publicat poeme în Barrow StreetCimarron Review și în multe alte reviste. Câștigătoare a premiului Alice M. Sellars Award al Academy of American Poets, a fost bursier al Prague Summer Seminars și a primit burse și granturi de la Sarah Lawrence College Summer Writers Seminar și Prairie Schooner. În prezent se ocupă de programul de scriere creativă de la Brookdale Community College și editor al MEAD: A Magazine of Literature and Libations.

Lily Iona MacKenzie locuiește în San Francisco Bay Area, unde predă cursuri de writing la University of San Francisco. Poeziile sale au fost publicate în numeroase reviste, printre care The Denver Post, The Malahat Review, Other Voices.

Sankar Roy, născut în India, este poet, activist și artist multimedia. Locuiește aproape de Pittsburgh, PA, și este autorul a trei cărți – Moon CountryThe House My Father Could Not Build și Mantra of the Born-free (Pudding House, 2006, 2007). Este associate editor al antologie internaționale de poezie Only the Sea Keeps: Poetry of the Tsunami ((Bayeux Arts, Canada).

Martin Ott provine dintr-o familie de mineri, are un site și a publicat în peste cincizeci de reviste și antologii. A fost anchetator militar, lingvist rus și scenarist, fiind și autorul a trei scenarii.