Simone de Beauvoir și rana femeii


Prea cocoloșită de mamă, neglijată de tată, purta în ea o rană: că e femeie. Gândul că avea să se întindă într-o zi sub un bărbat o revolta. Datorită delicateței, tandreței lui, André o împăcase cu sexul ei. Acceptase cu bucurie plăcerea. Ba chiar, după câțiva ani, își dorise un copil, și maternitatea o împlinise. Da, de el și nu de altul avusese ea nevoie. Iar André, de ce o iubise atunci când, în general, din cauza agresivității ei, lumea o displăcea pe Nicole? Poate că rigoarea, severitatea mamei lui, care îl apăsaseră, erau în același timp necesare și el le regăsise la Nicole. Ea îl ajutase să devină, de bine, de rău, adult. (p. 96)

(…)

Se întrebă din nou: de ce Irène? Credeam că atunci când se va însura el… Credeam că n-o să se însoare, că o să rămână băiețelul care îmi spusese odată, ca toți băieții: „Când mă fac mare, mă însor cu tine”. Și într-o seară venise să-i spună: „Îți dau o veste mare!”, cu aerul un pic surescitat al unui copil care într-o zi de sărbătoare s-a jucat prea mult, a râs prea mult, a strigat prea mult. Nicole simțise o bătaie de gong în piept, sângele în obraji, și toate forțele i se încordaseră ca să-și împiedice tremurul buzelor. O seară de februarie, perdelele trase, lumina lămpilor pe curcubeul pernelor, și acel hău de absență, căscat deodată: „Va trăi alături de alta, în altă parte”. Ei bine, da! trebuie să mă resemnez își zise ea. Votca era rece ca gheața, icrele negre de un cenușiu catifelat, Mașa îi plăcea, André va fi numai al ei timp de o lună. Se simți foarte fericită. (p. 20)

(…)

Imediat ce se închise ușa, o podidi plânsul. Ca și cum, fără ca André să fi murit, l-ar fi pierdut pentru totdeauna. În mai puțin de un minut, ghilotina poate desprinde un cap; în mai puțin de un minut o frază îi tăiase legăturile cu André: cum își putuse imagina că ei doi erau lipiți unul de altul? Din cauza trecutului lor, era absolut convinsă că el ținea la ea așa cum ținea și ea la el. Dar oamenii se schimbă, André se schimbase. Că mințea nu era lucrul cel mai rău: mințea din lașitate, ca un copil care se teme să nu fie certat. Cel mai rău e e că luase hotărârea împreună cu Mașa fără să țină cont de ea, că o uitase complet; neglijând s-o întrebe și chiar s-o anunțe. Să avem curajul să privim lucrurile în față (…). Lui îi plăcea aici. Și era convins că și ei îi plăcea. Asta nu mai e dragoste: sunt pentru el doar o obișnuință. Nu mai suporta să stea în camera asta. Își aranjă din nou fața, coborî în stradă. Să umble: o făcea de multe ori, ca să-și potolească spaimele, supărările, ca să-și alunge vedeniile. Numai că nu mai avea douăzeci de ani, nici măcar cincizeci: obosi repede. Se așeză pe o bancă într-un scuar, în fața unui bazin unde plutea o lebădă. Oamenii o priveau în treacăt, probabil că avea aerul rătăcit sau pur și simplu recunoșteau în ea o străină (…). O uita, o îndepărta, își spunea că o va regăsi calmată. Așa stătuseră lucrurile întotdeauna: din moment ce el era fericit, trebuia să fie și ea. De fapt, nu existase o simetrie reală între viețile lor. El avusese exact ce-și dorise: un cămin, copii, distracții, plăceri, prietenii și câteva frământări. În timp ce ea renunțase la toate ambițiile ei din tinerețe: din cauza lui. André nu voise niciodată să-și dea seama de asta. Din cauza lui, ajunsese să nu mai știe cum să-și folosească timpul care îi mai rămânea de trăit. Un altul ar fi împins-o să lucreze, ar fi fost o pildă pentru ea. El o abătuse de al drumul ăsta. Și-acum ea se trezea cu mâinile goale, neavându-l pe lume decât pe el, pe care brusc nu-l avea. Atroce contradicție a furiei născută din iubire și care ucide iubirea. (pp. 76-77)

Simone de Beauvoir — Criză la Moscova, traducere de Viorel Vișan, editura Pandora M, București, 2014

traducerile de sâmbătă


Pescari pe marea Galileei

Un cetățean a zis, Fiecare acțiune 
născută din spontaneitate pură
e corectă. E posibil
să fi zis coruptă, dar eu
trăgeam cu urechea. Erată:
îmi vedeam de treaba mea: el
își vedea de treaba sa, spunându-le, de asemenea,
concetățenilor săi, Știu că 
sunteți de acord cu mine în cazul ăsta.
Uite, e toamnă în
scalpul nostru și chestia asta întinsă
de pe pavaj a fost călcată peste
de atâtea ori încât nu putem
spune dacă a fost sau nu
un animal.
Cerul meu este populat
de papagali, lame
și urși puberi
dar este, altminteri,
foarte liniștit. M-am săturat
să caut aprobarea
de la oameni față de care nu am
pic de respect și pe care i-aș respecta
și mai puțin dacă i-aș întâlni.
Să fi fost aceasta marea pe care au plecat la drum.
Propoziție neterminată, atât de rar
biblic: nu e nicio pană de scris
pe jumătate înfricoșătoare ca ultima
bucată de penne* într-o într-o farfurie
cu farfalle*. Astăzi zguduim
anonimitatea, iar mâine găsim
mai multe dovezi ale aceleiași
morți printre comentarii.
Trezește-mă când poți
să-mi spui dacă fiecare taxi
trebuie să se angajeze într-un dialog
cu toate taxiurile precedente,
când faci ceva
imposibil, când pleci de la
petrecere, când îmi asculți
cel mai prost sfat. Asta e,
prieteni, asta era marea.
______________
Penne, tip de paste semicilindrice.
Farfalle, tip de paste în formă de fluture (din it. farfalla, fluture).

Cele trei ultime nume sunt primele trei nume ale mele

M-am născut în
bani M-am născut
din absența banilor. Cezura
este rezervorul meu
de rezerve, loc al nici
să nu îndrăznești.
Prioritățile noastre înghețate
în mijloc de secol la jumătatea președinției
ce-mi lipsește
în materie de precizie compensez
în scrisori de dragoste
către viitorii prieteni. În siguranță
în dorințele milioanelor
de localnici sau nu
de în siguranță, alerg în sus și tot sus
pe bulevard cu limba
în mână. Dement
catastrofal, adulmecă-ți
mizeria fierbinte, clipitul
unui șarpe,
mișcare a capului său. Atinge banii
apoi atinge-ți buzele — nu e
cea mai sigură cale
pentru a măsura o lume
ale cărei recitaluri continuă să vibreze
împotriva unei alteia:
mici săgeți, dar în direcții
mari, fiecare graniță
mai decadentă
decât precedenta.

Cantonamente Lirice

Salutări Da-ului Liric

Cu toții îl avem
la fel poți și tu.
*
Lacrimă în Ochiul Liric
A trebuit să clipești
ca să o pierzi.
*
Teama de Agenția Lirică
Ține-te bine
sau ți-o vor lua înapoi.
*
Stricând Liricul Posesiv
Iubește-l
sau du-i lipsa, singur te încui pe dinafară.
*
Virează la Dreapta Lirică
Asta nu e
poezie.
*
Mai aproape de Oftatul Liric
E o șoaptă
în timp ce tu Oh…
*
Drag Liricului De ce
Pentru că așa cum gustă
e felul în care eu gust.
Mark Bibbins — The Anxiety of Coincidence, traducerile îmi aparțin
Dacă sursele sunt corecte, Mark Bibbins este profesor la New School, NY, și autorul a două volume de poezie, Sky Lounge, care a fost premiat cu Lambda Literary Award, și The Dance of No Hard Feelings, publicat de Copper Canyon Press. Este cofondator al LIT, revistă programului de masterat al New School.

de ce am supărat-o pe Petronela Rotar


acum câteva zile am avut o „dispută”, fără să intenționez a o face o dispută, cu Petronela Rotar. ca să fiu înțeles pentru ultima oară, nu am nimic cu dumneaei, sau cu scrierile sale – ori orice altceva -, însă totul a pornit de la un pasaj dintr-un text al ei pe care eu îl consider a fi un rateu literar – sau spuneți-i cum vreți; aici nu vreau să reiau polemica.
mi-a reproșat că e o bucată și că nu reprezintă textul în totalitatea (esența, realizarea?) sa; așadar, ca să fiu fair play, îl redau aici, integral, preluat de pe blogul dumneaei:

sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.

eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.

eu sunt rățușca cea urâtă. mama și tata au zis:  soră-ta e frumoasă și tu ești deșteaptă. i-am crezut. firește că i-am crezut, ei sunt părinții și ei te învață ce e bine. așa. deci ea e aia frumoasă iar eu sunt aia deșteaptă că am zece pe linie și toată ziua sunt cu cartea în mână. apoi tata a zis că lectura multă prostește. și că  sunt proastă.  și bună de nimic. și mi-a mai tras una, să-mi intre bine în cap. peste cap mi-a dat, că acolo tre să îmi intre. aha, carevasăzică nu sunt nici aia deșteaptă. deci nu sunt nici frumoasă, nici deșteaptă. doar bună de nimic. eu sunt rățușca cea urâtă și proastă și bună de nimic.

oricât m-aș uita în oglindă, tot rățușcă mă văd. au zis și mama și tata – ea e frumoasă și eu deșteaptă. apoi tata a zis că sunt o proastă și bună de nimic. dar rățuștele urâte se transformă în lebede, tata. am citit eu. însă cărțile prostesc și mai mult, mi-ai spus deja. nu-i nimic, eu sunt deja tâmpită, nu au ce rău îmi mai face.  nu sunt doar toantă ci și cam urâțică. am coșuri și sunt prea mușchiuloasă, au zis  și colegele de liceu râzând că arăt ca Madonna. nu mai port fustă scurtă, tata, nu mai port fustă deloc.

păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. exact atât cât merită una ca mine. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?
eu sunt lebăda cea neagră, fiindcă nu am fost destul de bună să devin una albă. soțul meu nu se mai uită la mine deși abia ne-am căsătorit.  eu sunt lebăda cea neagră și soțul meu nu se culcă cu mine de doi ani. bine, de 725 de zile, dacă scoatem de la socoteală zilele în care m-a atins în 2 ani. sunt lebăda cu suflet de rățușcă urâtă și nu mă mir că soțul meu nu mă vrea.

eu sunt lebăda neagră cu suflet de rățușcă urâtă și sunt o  vanitoasă și o frivolă.  așa că eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.  eu nu sunt deloc convinsă că sunt așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?

 

așadar, am citit textul; dincolo de frivolitatea limbajului poetic (sau frivolitatea pohemului, vorba lui Naum), părerea mea este aceeași: textul este nerealizat, nereușit, un act ratat (dar, poate, e foarte psihanalizabil, dacă am fi deștepți și am ști teoriile lui Freud despre individ, sexualitate, libido etc.). aflăm despre frustrările euei lirice, care euă lirică poate fi Petronela Rotar, nu, pentru că scrisul este o formă de curățare, de exorcizare a demonilor, de dezgolire a sinelui și afișare, scriind cu sânge,  în public așa cum ești. dar este oare așa?

ce să înțelegem de aici? că ea, eua, este „sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.”

conceptual corect sună a politically correct, ceea ce ar fi fost mai aproape de ironie – zic eu, pentru că textul este denumit autoironic; însă acest conceptual ironic strică orice brumă de ironie ar fi în text (ca orice text feminin – fără a fi misogin, e umila mea părere – se folosește des de pronumele cele personale, posesive etc. formă accentuată sau nu etc.), se învârte în jurul antitezei aparență-esență, fiind în continuare autoironic și sarcasm; dar sarcasmul, conform DEX-ului – fie el și online, până una-alta, iertat să fiu –, este ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare, dar textul mai degrabă o filă de jurnal, cel al unei adolescente  ce se apropie vertiginos de vârsta de 16 ani și i se confesează jurnalului privind viața ei interioară și scindarea ei între, repet, aparența și esența sa (aparenta ei frumusețe, și vanitate, și sex appeal: „sunt așa de futabilă”, „mi-aș lua limbi în gură de mișto ce sunt” – desigur, toate – expresii antipoetice, care mai degrabă afectează textul și, poate că el așa a fost intenționat, efectul pe care îl produce este unul mai degrabă de comic involuntar. esența euei lirice fiind aceea că nu este nici frumoasă, nici deșteaptă, nici dorită: „păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?”; repetiția sintagmei lebăda neagră nu ajută la curgerea textului, ci mai degrabă îl îngreunează, face expresia lirică – să îi spunem așa – să se împotmolească; esența ei ca individă, ca persoană, ca subiect este aceea a ratării, soțul nu o vrea, nici nu o dorește, familia o transformă într-o persoană frustrată și lipsită de încredere în sine, prin raportare și comparație cu cealaltă, sora ei, vorba Ileanei Mălăncioiu, de dincolo).

nu există nicio fărâmă de liric, de transformare, de transfigurare, de transcendere a lumii, a realului, a mundanului; fetița cu chibrituri nu e deloc convinsă că e „(…) așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?”. toată intenția de autoironie și sarcasm pică într-un ușor penibil al textului, un comic involuntar, ceea ce face textul să devină mai degrabă agasant decât unul care să atingă coardele sensibile ale sufletului uman, și nu sunt ironic.
expresii precum „mi-aș lua limbi în gură” sau altele nu ajută textul și nu îi conferă greutate. motivul ratării sale este acela că limbajul este plat, construcția textul nu face decât să-l facă să sune redundant. expresiile vulgare, deși sunt tari, nu conferă expresivitate textului, ci, din contra, îl fac să fie ceea ce e: text prozaic, maculatură.

eu nu sunt ca cei care i-au recenzat cartea, care i-au promovat-o, care au emis verdicte și judecăți de valoare, care i-au dat un credit simbolic, care au creat o primă impresie de lectură; eu sunt mic, și hater, și troll, cum mi s-a zis; mai mult, eu sunt nesimțit & frustrat, după cum pare, deoarece mi-am permis ca, în neștiința mea a felului în care se mănâncă povestea asta (critica literară), să emit o judecată de valoare (datul cu părerea – așa vulgar cum sună – este, în fond, tot o emitere a unei judecăți de valoare) față de textul ei.

și, în ultimul și ultimul rând, aș dori totuși să pun următoarea întrebare: nu există ceea ce se cheamă critică stilistică? (e una retorică; aparent, e greu de dedus asta) pentru că, deși sunt eu mic și neștiutor, cred că acei oameni care i-au recenzat cartea/evaluat etc., au recurs la această metodă – astfel încât să evidențieze atuurile sau tarele textului, punctele de forță sau locurile comune din text; iar prin textul integral citat mai sus, a cărui analiză nu se vrea cea a unui om avizat – sau mai știu eu cum –, ci, mai degrabă, a unui iubitor de cărți și literatură de înaltă calitate, 1) nu mi-am schimbat părerea/verdictul/judecata de valoare referitor la gradul de realizare sau de literaturitate a poemului în cauză (căci este „poem în proză”, cum spune Mihail Vakulovski) 2) am ajuns să reflectez la metoda de analiză și criteriile după care se ghidează editorii & criticii care dau undă verde cărților în genere.

atât. Cehov zisese că „Lipsit de talent nu-i acel ce nu știe să scrie romane (…), ci cel ce scrie și nu știe să ascundă c-o face” (Ionîci), câtă dreptate avea, înlocuiți romane cu cărți sau literatură și e același lucru

despre + traducere


ultimele săptămâni au mers destul de greu. mai citești o carte, mai faci câțiva pași înainte-în-spate pe holuri, printre rafturi, printre raioane, printre diverși indivizi pe stradă. una-alta, dar mă gândesc că am 23 de ani, mă gândesc că cunosc oameni de 30 de ani, de 36 ani, 28 de ani și mă gândesc că voi ajunge și eu la vârsta aia.
aseară am jucat un joc interesant cu cineva și mi-am trimis o scrisoare pe care o voi primi în viitor, la 46 de ani, și mă gândesc cum voi fi pe atunci. pe unde voi fi și tot așa.

ideea e că uneori mi-e frică de îmbătrânire, că nu aduce anul ce aduce ceasul – sau cum era vorba românului –, de aceea mă întorc la unele melodii și încerc să-mi amintesc ce simțeam atunci, sau poze, sau cărți. cred că prin cărți timpul se condensează, îngheață chiar. și poți fi iar tânăr copil.

nu știu de ce, dar mi se pare că odată ce îmbătrânești pierzi ceva din tine, dacă nu ești atent la ce se întâmplă cu tine, în tine și în jurul tău. nu se vrea a fi o postare lirico-dulce, ci mai degrabă aș încerca un exercițiu de sinceritate. părinții vor binele copiilor, părinții le fac rău copiilor pentru că, în copilăria lor, undeva au greșit și vor ca aceștia, copiii lor, să nu facă aceleași greșeli. e greu să fii adult, să ai 43 de ani și să înțelegi ce vrea copilul tău și să îl ghidezi ferm, dar de departe, astfel încât să aleagă, dar să îl faci să fie conștient că acele alegeri pe care le faci de mic te pot duce pe acolo sau pe dincolo, să fii conștient că dacă îl pui să facă dreapta în loc de stânga ajunge altundeva, în loc să ajungă acolo unde ar fi vrut. poate. e ca la Go, un joc interesant. și aș face această analogie. ești cu piesa albă, piesele negre sunt deciziile pe care le faci și pe care le iei de-a lungul vieții tale și, astfel, te trezești într-o zi că ești înconjurat, că nu ai nicio cale de ieșire și că nu poți decât să capitulezi.

e o ratare pe care o faci pentru că nu ai fost atent la mutările făcute pe tabla de go. e atât de ușor să te lași păcălit.
nu poți decât să insiști, ca Gilbert – la care tot revin și revin uneori –, și să fii conștient de tot ce se află în jurul tău, pentru a nu te blaza, pentru a nu ajunge la o anumită vârstă plin de frustrări și regrete și cu o viață ratată. altfel, nu-ți rămâne decât să-ți pui ștreangul în jurul gâtului și să-ți dai drumul – ca Morgan Freeman în The Shawshank Redemption –, pentru că ai omorât ce era mai viu și mai cald și mai sincer în tine. chestia aia cu copilul din tine e adevărată în măsura în care, ca Peter Pan, fiecare zi e o nouă aventură și un nou prilej de mirare în fața unor lucruri banale, comune, obișnuite. a găti, a călca, a merge, a vedea, a respira – toate acte comune, dar cât de importante sunt în primii ani de viață ai omului, cât de bine îți dai seama că fără ochi nu ai putea vedea multe chestiuni. acele lucruri pe care le faci în mod obișnuit sunt un prilej pentru ceva.

nu suntem nici Osho, nici Crainic, dar cred că a îmbătrâni implică un act volitiv, ceva conștient făcut, ca să nu pierzi jocul de Go și ca să te bucuri de multe altele.

Poetică

Caut să aflu felul în care
întâmplările se vor petrece
spiralând dintr-un centru,
forma pe care
lucrurile o vor lua pentru a înainta

pentru ca mesteacănul alb
cu ramurile negre
va ieși în relief
arătându-și în bătaia vântului
în întregime esența aparentă:

Caut formele
în care obiectele vor să vină din

oricare fântâni întunecate ale posibilului,
cum se vor petrece
lucrurile

nu forma pe hârtie – deși
și asta – ci modalitatea  lipsită
de interferare a hârtiei

nu atât căutând forma
valabilă
oricărei forme care s-ar putea
invoca pe sine
prin mine
din sinele nu al meu, ci al nostru.

A.R. Ammons — Poetics, 1971, în Contemporary American Poetry – An Anthology, de Rodica Mihăila, București, 1986, traducerea îmi aparține

disponibil aici

despre Cervantes și doi termeni pompoși


„A trecut prin lume necunoscut: a avut prieteni și vărjmași ca orice muritor: a avut parte mai mult de dureri decât de bucurii, mai mult de nenorociri decât de glorie. Avut-a, de asemenea, slăbiciuni și patimi. Dar, în mijlocul vieții zbuciumate de ostaș, de rob, de sjulbaș și de poet nevoiaș; în mijlocul luptei cumpplite cu soarta, a știut să-și păstreze neștirbită comoara inteligenței. Atât la închisoare, cât și în robie sau în cocioaba de poet necunoscut a știut să-și păstreze curajul spre a se împotrivi loviturilor ursitei și și-a împlinit chemarea, revărsând prin pana măiastră darurile pe care numai mintea lui a fost stăpână. Ironia miloasă prin care învăluie de la înălțimea lui morală, necazurile ce l-au prigonit, i-a fost pavăza de oțel ce l-a pus la adăpostul tutoror atacurilor lumii neștiutoare și ingrate. Iar tot această lume așezându-l, pentru veșnicie, pe tronul datorit nu face decât să se înalțe pe ea, căci inteligența și inima lui Cervantes erau un compendiu viu al întregii omeniri” (pp. 119-120, Alexandru Popescu-Telega, Cervantes, editat și tipărit de Cvltvra Națională, București, 1924)

„Fie că este sau nu un descendent al unor evrei convertiți cu forșa, Cervantes ar fu fost un sinucigaș dacă nu ar fi acceptat această ordine, cum Spitzer știa bine. Orice ar fi (sau nu) Don Quijote, nu poate fi roman închinat catolicismului și nici un imn dedicat «raținuii suverane», cum tot Spitzer sugera. În carte, râsul este adeseori melancolic, chiar dureros, iar Don Quijote este atât un devotat al afecțiunii umane, cât și un om care suferă. Am putea totuși defini ceea ce este caracteristic lui Cervantes? Erich Auerbach spunea că aceasta „nu se poate descrie în cuvinte”, dar a încercat totuși, cu mult curaj:

«Nu este o filozofie și nici nu are scop didactic, nu avem nici măcar o ființă tulburată de incertitudinea existenței umane sau de puterea destinului, ca la Montaigne sau Shakespeare. Este o atitudine – o atitudine față de lume și, de aici, o atitudine față de subiectul artei sale – în care curajul și stăpânirea de sine joacă un rol important. Alături de încântarea pe care i-o creează jocul său senual și atât de variat, există la el o anumită reticență și mândrie meridională. Aceasta îl face să nu ia jocul prea mult în serios».

(…)

Cervantes este la fel de plurivalent ca și Shakespeare: el ne conține pe noi toți, oricât de diferiți am fi. Înțelepciunea este o calitate a lui Don Quijote, dar și a lui Sancho Panza, mai ales când îi analizăm împreună, așa cum inteligența și perfecta stăpânire a limbajului sunt calități ale lui Sir John Falstaff, Hamlet și Rosalind. Cei doi eroi ai lui Cervantes sunt pur și simplu cele mai complexe personaje literare din tot canonul occidental, cu excepția poate a celor trei mari eroi shakespearieni deja amintiți.”

(Harold Bloom ­– Canonul occidental. Cărțile și Școala Epocilor, ediția a II-a, într-o nouă versiune, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, prefață de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, 2007,  pp. 164-165)

homo necans homo demens

deus artifex și ideator mundi

traducerile de sâmbătă


Războiul lui Gargantua

Acesta a fost câmpul unde ei au dus Războiul Giganților.
Acesta e câmpul unde binele era contingent,
unde binele tot a fost parte a unei chestii mărețe.
Uriași verzi idioți se zăresc deasupra noastră
acoperiți de viță-de-vie, de pe care se scurge smoală,
zărindu-se la orizont.
Purtau cu toții pălării înalte ucigătoare-de-timp.
Se mișcau greoi cu toții senini printre cei înfuriați.
Nu e timpul în care am trăit.
E timpul fabulelor, care au cules semnificația
creaturilor lor. Este mărețul arsenal forestier
al roadelor pământului ce au fost armate, transformate în bijuterii.
Un om făcut din foc a auzit un ultimatum
și stă într-o lucire de fier. Clădirile
sunt faguri delicați și cilindri care odinioară au fost
părți dintr-o chestie poliedrală și au luptat
războiul clerical cu cerul.
Acesta este omul uriaș, este simplul om, este omul
transformațional. Orice ar crede Ovidiu, el va fi.
Privind la propria sa față în pinii
pe care i-a crescut lipsiți de semnificație, ca Narcis.
Prin faptul că-și vede fața în pârâul sclipitor
el a devenit lacul bestiar.
Prin faptul că se uită în jos la Anticosmpolita
este luat drept aliniament al aștrilor,
ca Pești, Leda și Leul.

Cea mai înaltă clădire din America

În anotimpul primului ei cancer, sora mea plutește deasupra felinarelor,

deasupra antenelor satelit, deasupra cicadelor ce zboară. Elicoptere ce transmit știri
chicotesc sub ea, dar pe ea o pot vedea de la fiecare farmacie de pe colț,

o pot vedea de la digul de la Pratt Street Beach, din grădinile
botanice din Glencoe, de pe fiecare autostradă expres și centură de ocolire.

O pot vedea din Ohio sau poate că e tumoarea ei, da,
tumoarea ei este cea mai înaltă clădire din America crescând în pieptul ei

ca un vârf de clopotniță săpată în troposferă. Îl numesc primul ei cancer
pentru că orice cancer care nu este cancerul din urmă este doar un pasager

colos încoronat aglomerându-i orizontul. Orice cancer nou
va fi mult, mult mai înalt, deci următorul cancer este cea mai înaltă

clădire din America. Fiecare drum duce acolo. Când gândesc așa
despre viitorul epic, violator, devin cea mai înaltă clădire

din America, capabilă de a vedea peste zările tulburi. Președintele
sigur simte la fel când maladiile noastre civile metastazează

în dezastre naționale, iar când o face, el este cea mai înaltă
clădire din America până când agenda sa e terfelită de Cravașa

Majorității așa că Președintele Parlamentului* este convins că el este cea mai înaltă clădire
din America, dar Fox Newsroom sărind peste Bulevardul

Americilor este mai înalt. Ani de zile, indivizii albi și kitschoși
care urlă acolo îmi spun că Osama bin Laden este cea mai înaltă clădire

din America și e mai bine să arunci cu bocanci în ferestrele sale
până când vremea îi intră în casă, până când oțelul de ranforsare corodează, până când

se va legăna în apa mării. Când asta se întâmplă, sediul central
al Agenției Centrale de Informații în Langley, Virginia,

devine cea mai înaltă clădire din America, deși Camera
Comerțului este mult, mult mai înaltă. Creează griji în interiorul Chinei în creștere

monstruoasă și înaltă, dar îmi amintesc când Rusia severă
creștea cu greu, dar mult mai mare, și sunt nostalgică atunci pentru inamicii noștri antici.

Nostalgia a fost mereu cea mai înaltă clădire din America, dar mai târziu
mă plimb prin umbrele elastice ale Fullerton Avenue

spre Lincoln Park Zoo pentru a mă uimi de cei fără speranță, girafele
nebune, sau sunt în Signature Room din Hancock Building

pentru un pahar de burbon singură și mă gândesc, Nu, deasupra tuturor lucrurilor,
sora mea este cea mai înaltă clădire din America. Dar toate grinzile sale

sunt la vedere. Schelăria făcând tivuri pe ea. Luminile de serviciu urlă
între spațiile de la podea până la tavan din ea unde ar trebui să fie ferestre,

dar nu e nicio fereastră, așa că musonii toamnei
fac ravagii în drumul lor, iar de la această înălțime celelalte clădiri

sunt mici, oamenii de dedesubt – și mai mici, celelalte griji ale lor
neînsemnate, celelalte nenorociri ale lor cu mult mai mici, ceilalți indivizi înlătură

mici ganglioni limfatici legat de afacerea munca lor plină de zel, celelalte vieți ale lor
rezistând într-o națiune sangvină, într-o țară mică și de moment.

________
Speaker of the House, în engleză, în original.

Omidă

În timp ce aștept în camera de examinare
în clinica dermatologică ca Dr. Fine să vină
și să-mi desfacă cele șase cusături din bărbie,

e inutil să diseci frumusețea
și minunata mașinărie umană. Orașul
nu are nevoie de un alt tratat despre vindecare,

o altă odă închinată frumuseții. Are nevoie de mai multă lidocaină,
pachete cu comprese, 0.9% soluție bacteriostatică
și mult mai multe lame cu marginea din diamant

pentru muncitorii de la construcții ce fac incizii în Halsted Street
patru etaje sub fereastră, mai mulți nori străvezii
bandajând domul de-un albastru țipător

al amiezilor zilei, mai mult din schelăria
ce dă orizontului aspectul unui pacient
în tracțiune astfel încât întregul Chicago se simte mereu

nefinisat. Frumusețea e atât de ușoară. Sticla liniștită
maronie și fontul ei alb spunând
simplu ALCOOL este frumoasă pentru onestitatea sa,

și dioda lucitoare în roșul catastrofic
a alarmei de incendiu de pe perete e frumoasă în vigilența sa
curbilinie, iar coperta revistei People acolo

de pe poliță este pur și simplu fermecătoare cu fotografiile sale
întinse pe toată pagina, declarațiile sale. Scrie ELIN NORDEGREN
IESE DIN NOU LA ÎNTÂLNIRI. Ce ușurare! Elin Nordegren

e prea frumoasă ca să iasă singură și deși nu sunt sigură
cine este sau de ce recif a fost lacerată
după acel mariaj eșuat pentru a emerge din nou

într-o idilă ca o zeitate a mării, sunt îngrijorată
pentru bună-starea ei la fel ca motocicliștii care trag
pe dreapta în curbă pentru a-i permite necunoscutei, bocitoarei ambulanțe

să treacă, un gest ce servește drept dovadă că actele smerite
de-o frumusețe răpitoare sunt posibile chiar și în ura
din traficul rutier. Și e adevărat că Dr. Fine, prenumele Lauren,

posedă o încredere în sine ce naște eleganță
care naște grație, așa că și ea e teribil de frumoasă,
mai mult decât Elin Nordegren și mult mai mult

datorită inelului de pe degetul ei care o face
complet indisponibilă pentru întâlniri amoroase, dar eu o aștept nemișcată
pe folia de pe patul de examinare cu suturi

în fața mea ce mă fac să par a fi
mult mai aspră și mai vulnerabilă decât sunt, mult mai frumoasă
și reală, deși, sincer, mi-am făcut plinul de adevăr și frumusețe.

Trebuie să cunosc și incertul și pe cei marcați
ca să nu iau asta drept un loc unde sunt binevenită
să lenevesc într-o eternă așteptare un splendid altul să intre

și să mă vindece. Nu, nu mă mai amâna, doctore.
Deschide ușa și adu-mi niște vești teribile!

autorii: Geoffrey Nutter & Jaswinder Bolina, traducerile îmi aparțin

surse: 12 & 3

de data aceasta nu voi descrie autorii, în schimb, voi descrie revista.
Floating Wolf Quarterly este un site ce publică plachete de poezii trimestrial, poate fi accesat aici, care public în mare parte plachete de poezii ce pot fi citite pe site sau cumpărate pentru a fi citite integral pe Kindle sau în format paperback sau ceva de genul.
poeții publicați sunt în număr de 2, unul care a și debutat, s-a făcut remarcat, iar unul care este pe cale de afirmare (nu voi scrie despre autori din rațiuni proprii).
ce mai pot spune despre acest site este că aici am descoperit unii autori foarte-foarte buni (v. Alex Dimitrov sau Ada Limón, printre alții).

voi publica lunile care urmează (iunie-iulie) poezii de aici, în afară de cele traduse deja (v. amintiții Dimitrov și Ada Limón pe blog), pentru a mă putea debarasa de căutarea (uneori plăcută, alteori anostă) pe internet a unor reviste de poezie cu poeți buni (și free of charge, desigur).
lectură plăcută

mărturisiri literare


Dacă limbajul numește ceea ce există, cum poate el numi ceea ce nici există, nici nu există? Dacă cuvintele sunt nume ale conceptelor, cum să numești o stare precosmică, adică pre-conceptuală? O stare de dinainte de cuvânt? Ființa însăși a limbajului e pusă, astfel, sub semnul întrebării.

(p. 46)

În poetica lui Nichita Stănescu – așa cum însuși teoretiza – cuvintele sunt considerate partea cea mai puternică a ființei umane. Privită dintr-un astfel de unghi, ocurența sintagmelor eminesciene primește semnificații ce depășesc „efectul de ecou”; citatele sunt elemente ale „logosului poetic” preexistente în această realitate a „limbii poezești” (la a cărei creație participă și autorul citat, și cel citant), împlinindu-și menirea esențială.

(p. 102)

în Eminescu, ScrisoriExerciții de lectură, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, autori Ioana Bot și Monica Columban

și

(…) O poezie e înainte de toate, judecând după mine, o experiență vitală („ein Erlebniss”), dar o experiență vitală de un fel anumit, dezbărată de orice contingență logică, care îmi cutremură sufletul deodată, muzicalizând priveliștile și dând plasticitate sunetelor. E un fior brusc urmat puțin în urmă de o stare de detașare de viață, de o distracție stranie, aceeași pe care o resimt în genere în vis.

(Ion Pillat, pp. 207-208, v. și paragraful următor)

și

Auroră mistică

Zorii, printre piramide, crapă gene de coral
și privind, de revenire, pe Egiptul thebanit,
regăsesc, hotar pustiei, trinitatea de granit,
iar pe Nil durează-n aur pod din mal și până-n mal.

Sub zaimful dimineții, floarea iris, în zăvoaie,
dezvelește frumusețea violetului ei sân;
ibiși albi pășesc agale printre trestii și prin fân,
iar, spre Lybia, în declinu-i, cornul lunei se încovoaie.

Sus în templu, melopee și fior de harpă învie,
și pe flăcările sfinte ce-n fum galben se topesc,
din potirele de onix curge mirul arăpesc:

Lui Ammon, întru mărire și parfum și melodie.

(poezie din tinerețe a lui Gala Galaction, p. 276)

în Dumitru Caracostea – Mărturisiri literareOrganizate în anii 1932-1933 la facultatea de litere din București, ediție critică și introducere de Iordan Datcu, RCR Editorial, București, 2013

bonus

„Fiecare crâmpei de manuscris este un organism întreg, cu viața lui, cu legile ambianței lui și el trebuiește epuizat, la locul său de origină înainte de a-l strămuta în alt plan, de ansamblu.”

(p. 83, în Perpessicius – Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață, nota editorului și tabel cronologic de Ileana Ene, Editura MLR, București, 2001)