experiențe


se întâmplă uneori să mai fac excese și mă gândesc că uneori e așa subțire pragul acela între plăcere și durere, sau între plăcere și paralizare.
asta mi s-a întâmplat mie de câteva ori. să fii atât de luat încât să auzi tot, să știi ce se întâmplă în jurul tău, dar tu să nu poți să îți miști degetele măcar, pleoapele sunt prea grele, nu e niciun vertij, nicio amețeală, dar o senzație de vomă, diafragma, care se încordează, maxilarele care se încleștează, mandibulele gripate – toți mușchii faciali încleștați, așa cum vezi la cei nervoși. tremurul piciorului, ritmul cardiac care depășește ritmul normal, nu simți înțepături, dar te aștepți ca din moment în moment inima să înceteze să mai bată – chiar o dorești. o dorești din tot sufletul, „inexistent și rece”. adrenalina care se varsă în tine, iar tu te verși pe jos.

ce e mai bizar, dar cu atât mai sublim, este faptul că lângă tine sunt niște oameni. iar ei continuă să vorbească de parcă nu s-a întâmplat nimic. totul e normal. e normal să se simtă așa, și eu prima oară tot la fel mă simțeam. și ce mai știi de Adriana? ce mai face Carmen? numele sunt irelevante, discuția decurge normal, e ora 2 spre trei, muzica cântă undeva în surdină, un mix minimal, beatul monoton, și așa mai departe. „ești foarte bolnav, hai la somn” – și simți bătaia pe umăr, îndemnul aproape matern. dar tu nu poți să vorbești. nu poți să faci nimic. cuvintele ies gâtuite, nările se dilată ca să expire cât mai mult aer, se contractă, gura încearcă, dar nu reușește. pupilele acelea demente, clipitul, globul ocular care se mișcă peste tot în orbite. simți că îți vine să smulgi carnea de pe tine, ai vrea să se termine totul acolo. acum. dar nu pot, îți spui, nu pot să fac nimic. tot corpul este atât de tensionat încât te miri. nu îți explici cum. iar deodată vine senzația de greață, diafragma nu mai ascultă de tine, nici limba, nici maxilarul, mandibula. o dată, de două ori, a treia oară dai pe afară. un lighean apare de nicăieri, voma cade acolo. liniștită, sec. nu e niciun efect dramatic, nicio tehnică suprarealistă de manipulare a imaginii.  realitatea e atât de simplă și plată, încât tot farmecul dispare. măcar de-ai putea face ceva în acea stare. să mergi, să privești oamenii. să auzi zgomote, să te scufunzi în pavaj sau să te amesteci cu oamenii. să te lași dus de agitație. dar e liniște. e răcoare. aerul condiționat ține ritmul monotoniei vieților noastre – îți spui. prostia, plictisul și absența stării acesteia. ce rost are să mai bagi iarbă în tine dacă ești la fel de treaz, dacă nimic nu cade, dacă totul e la fel, nimic nu se diluează, nu vezi nimic dincolo de aparențele acestea.

vin insistențele, apar compătimirea și jena colectivă. inclusiv jena ta față de tine. incomodezi, jenezi. voma ta și râgâitul tău nici măcar nu amuză. pateticul. sictirul.
nu prea mai ai ce face decât să accepți că ești acolo țintuit. cuiul ăla te-a legat de scaun. berile băute, vinul, și el – toate astea te-au legat de scaun. acum stai acolo. tresari uneori, pentru că ești un spasm muscular. ești agonie. „you are shit. but  I can turn you into gold” – sau așa ceva. ai vrea să fie așa. măcar o dată. dar nu. rămâi la stadiul de îndobitocit paralizat. și-ți dai seama că farmecul e în mai puțin. dar extrema e atrăgătoare.

nu mai rămâne nimic. noaptea se duce, te trezești deodată. un lighean la marginea patului, în caz că de-a lungul nopții mai vomiți, dar îți impui să stai pe o parte, că ai auzit de oameni care s-au înecat în propria lor vomă. și așa te trezești dimineața, cu capul într-o parte, pe burtă, doar în caz că. nu se știe niciodată, mamă – așa îmi zice mama mereu. nu se știe niciodată când mori. haide, e dimineață. o luăm de la capăt.

traducerile de sâmbătă


Așadar am zis eu sunt Ezra

Așadar am zis eu sunt Ezra
iar vântul mi-a biciuit gâtul
jucându-se pentru sunetele vocii mele
Am ascultat vântul
trecând peste capul meu și sus în noapte
Întorcându-mă spre mare am zis
Eu sunt Ezra
dar nu erau ecouri din partea valurilor
Cuvintele fuseseră înghițite
de sunetul valului
sau sărind peste resacurile umflate
pierdute ele însele înspre ocean
Peste câmpurile incolore și ruinate
mi-am mișcat picioarele și întorcându-mă din calea vântului
care sfâșia fâșiile de nisip
de pe plajă și le arunca
ca spori de-a lungul dunelor
legănat de parcă vântul m-ar fi dus undeva departe
și am zis
Eu sunt Ezra
Ca un cuvânt de prea multe ori repetat
se golește de ființă
așadar eu Ezra am mers în noapte
ca o plutire de nisip
și împroșcat printre orzul bătut de vânt
ce separă dunele
de mări de neamintit

Distracție

În timpul glorioșilor,
nebunilor tinereții mele, m-am
interesat despre treaba cu
universul fără odihnă,
am întrebat despre capră
și zigot,
cută și ață dentară,
am atins, am gustat,
am instigat și am testat, de parcă
totul era ținut
în funcțiune
de către
nodul central al
atenției centrale:

acum gleznele mă dor
când stau în picioare
sau când camionul poștal
trece pe la mine ca să mă îngroape
sub două
mici obligații: nu
îmi pot chiar aminti
ce apel pierdut plecasem să găsesc
sau de ce atât de mult
îmi revenise mie: de fapt,
uneori
un întreg apus verde
va deveni întunecat
de parcă ar putea trece
chiar prin apropiere fără mine

textul în original

Distraction

During my glorious,
crazy years, I
went about the business of
the universe relentlessly,
inquired of goat
and zygote,
frill and floss,
touched, tasted,
prodded, and tested and as
it were kept the
whole thing going
by
central attention’s
central node:

now my anklebones hurt
when I stand up
or the mail truck
drops by to bury
me under two
small obligations: I
can’t quite remember
what call I went to find
or why so much
fell to me: in fact,
sometimes
a whole green sunset
will wash dark
as if it could go
right by without me

 

traducerea îmi aparține
A.R. Ammons, în Rodica Mihăilă, op. cit., pp.  86 & 98,

sursa: 1

traducerile de sâmbătă


Judecata lui Páris
pentru Anthony Hecht

Mult după aceea
înțeleptul putea deduce ceea ce fusese oferit

și deloc recunoscut
iar ei consideră că amărăciunea ar trebui limitată
la faptul că zeii au ales pentru judecătorul lor
o minte și caracter atât de ordinare
deși un prinț

și l-au adus în față drept un păstor
o denumire care trebuie să ne fi plăcut
fiindcă se întorsese la ea

când ele au stat înaintea lui
cele trei
nuduri feminine fără de moarte
iar el a realizat că el era îmbrăcat
în nimic decât murire
un tremur al cordonului de săgeți trecând
prin sfârcurile sale
făcându-l să pară mai straniu

și a știut că trebuie să aleagă
iar în acea zi

cea cu ochii gri a vorbit prima
și orice ea a zis el a continuat să
creadă că a memorat
dar a memorat-o țesută cu confuzie și teamă
cele două fețe pe care el le-a numit tată
prima vedere a palatului
unde frații erau străini
iar câinii l-au privit și au refuzat să îl recunoască
ea a făcut totul clar ea era uimitoare ea
i l-a oferit lui
ca să îl aibă pentru sine dar ceea ce el a văzut
era disprețul deasupra ochilor ei
iar cuvintele ei dintre care el puține a înțeles
toate îi spuneau lui Ia înțelepciune
ia putere
oricum vei uita

cea cu ochii negri a vorbit
iar tot ce ea a zis
el și-a imaginat că și-a dorit cândva
dar în confuzie și lașitate
coroana
tatălui său coroanele coroanele închinându-i-se
numele său peste tot ca iarba
doar el și marea
triumfătoare
ea a făcut totul să pară posibil ea era
uimitoare ea i l-a oferit lui
ca să îl țină sus dar ceea ce el a văzut
era cruzimea din jurul gurii ei
iar cuvintele ei din care el a înțeles mai mult
toate îi spuneau Ia mândrie
ia glorie
vei suferi oricum

cea de-a treia ochii a căror culoare
mai târziu el nu și-o amintea
a vorbit ultima și rar și
despre dorință și era a lui
deși până atunci el fusese
fericit cu nimfa sa a râului
aici era mintea lui
umplută complet cu o singură fată strângând
flori galbene
și nimeni ca ea
cuvintele
făceau tot să pară prezent
aproape prezent
prezent
i-au spus Ia-o
pe ea
oricum o vei pierde

doar atunci când el și-a întins mâna înspre voce
de parcă ar fi putut lua-o pe însăși
cea care vorbea
de care mâna sa era plină cu
ceva spre oferire
dar a oferi doar unei dintre cele trei
un măr așa cum se povestește
discordia însăși într-un singur fruct pielița-i
deja tăiată
Celei mai cinstite

apoi un zidar muncind deasupra porților orașului Troia
în lumina soarelui credea că simte piatra
tremurând

în acel tremurat de pe spatele lui Páris vârful
săgeții pentru călcâiul lui Ahile
zâmbea în somn

iar Elena a pășit afară din palat pentru a aduna
așa cum făcea în fiecare zi a acelui anotimp
din dumbravă florile-soarelui înalte ca ea
însăși

ale cărei rădăcini se spune că împrăștie durere

Viziune

Ce este nevăzut
curge înspre ce este nevăzut
trecând în parte
prin ceea ce parțial vedem
am stat sus în toate cele pătrare
cu mult înapoi în lumină
ca să privim
atâta timp cât este zi
și parte a nopții*

_________________
textul în original, conform op. cit.

Vision

What is unseen
flows to what is unseen
passing in part
through what we partly see
we stood up from all fours
far back in the light
to look
as long as there is day
and part of the night

***

Țara a o mie de ani de pace

lui Hans Lodeizen (1924-1950)

Aici toți vin ca să moară,
Cursivi în acea privință ca într-o a patra limbă.
Dar pentru un bărbat tânăr nu încă din clasa lor
Era nebunie să fi mințit

Orb de un ochi și hrănit
De sângele unei fețe ferchezuite;
Era nebunie să te uiți în jos
La orașul de jucării unde

Neutralitatea licărindă
A orelor și ciocolatei și lac și nori
Au făcut fiecare dimineață cumva
Mai puțin suportabilă decât ai fi îndurat;

Și mă face să plâng în hohote
De bătrânii maeștri ai bolii
Care atârnând undeva sus deasupra ta de un fir de ață
Sabia care, niciodată eșuând, ucide

Te-ar fi convins încă din timpul acelui ținut înstelat
Dedesubtul lumii, pe care nimeni nu îl vede
Fără un deces, finisarea sa și greutatea sa redusă
Strălucind în propria sa mână.

W.S. Merwin & James Merrill în Rodica Mihăilă, op. cit., pp. 148-150, p. 151, p. 99 (în ordinea apariției aici)
traducerea îmi aparține

site-uri pentru a citi două dintre poeme: 1, 2

W.S Merwin (86 de ani) este un scriitor american, autor a peste 50 de volume de poezie, proză, traduceri, recunoscut – mai ales în timpul anilor ’60, ani caracterizați de mișcări antirăzboi – pentru stilul său lipsit de punctuație și cu o narație indirectă. A fost premiat, printre altele, cu două premii Pulitzer pentru poezie (1971 și 2009), Tanning Prize al Academy of American Poets, în 2005, cât și, în 2012,  numirea de către Library of Congress a poetului drept „the seventeenth United States Poet Laureate to replace the outgoing Kay Ryan” (Wikipedia).

James Merrill (1926-1995) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai Americii de secol XX prin poemele sale, conform wiki (iertat să fiu), fiind premiat cu premiul Pulitzer pentru poezie în 1977 pentru Divine Comedies și cu alte premii, printre care se numără National Book Critics Circle Award pentru poemul The Changing Light at Sandover

lectură plăcută

dansul satanei


Dar lui Kerekes nici că-i păsa, astfel că Halics o înșfăcă de mijloc pe madam Kráner și prinse pasul”. Ceilalți le-au făcut loc în mijlocul cârciumii, îi încurajau bătând din palme, chiuiau, chiar și Schmidt izbucni în râs, spectacolul fiind, într-adevăr, irezistibil: Halics era cel puțin cu un cap mai scund decât perechea sa și se zbânțuia în jurul lui madam Kráner, care nu făcea altceva decât decât să-și legene șoldurile imense, tropăind pe loc, de parcă i-ar fi intrat o viespe sub cămașa suflecată și se chinuia să scape de ea. După ce se termină primul ceardaș, pieptul lui Halics, care se tot înclina în zarva festivă, cât pe ce să plesnească de mândrie, abținându-se cu greu să nu le urle în față celor care îl ovaționau rânjind: „Ei, vedeți?! Ăsta-i Halics!” Iar la cele două ceardașuri care au urmat își depăși până și propriile performanțe, oprindu-se pentru o câte o clipă în apogeul figurilor de dans, incredibile și imposibil de imitat, când rămânea încremenit, ca so statuie vivantă, cu brațul drept sau stâng ridicat deasupra capului, cu pieptul bombat, pentru ca-n secunda următoare să-și continue, mai iute, pașii de dans, niște pași satanici care amplificau succesul, în jurul lui madam Kráner, care chicotea și gâfâia în același timp. Halics, după terminarea câte unui dans, cerea pe un ton din ce în ce mai imperativ un tangou, iar când, în sfârșit, Kerekes îi îndeplini dorința și începu să cânte o melodie arhicunoscută, bătând și ritmul cu bocancii lui mari, nici directorul școlii nu mai rezistă și, se duse la madam Schmidt și, pe care o învioraseră chiuiturile, și-i șopti la ureche: „Îmi dai voie?” Parfumul puternic al apei de colonie îl învălui cu o putere amețitoare, astfel că-n clipa în care își lipi – în sfârșit! – mâna dreaptă pe umărul femeii, făcând, la început cam împiedicat, primii pași de dans, se văzu nevoiet să se controleze pentru respectarea „distanței obligatorii”, deoarece dacă și-ar fi ascultat inima ar fi îmbrățișat-o pe madam Schmidt, ca să se piardă între sânii fierbinți ai acesteia. Dar situația nu era deloc lipsită de speranță, căci madam Schmidt, având o privire visătoare, se lipea „tot mai revoltător” de el, iar când muzica deveni și mai înduioșătoare, își puse capul, cu ochii înotând în lacrimi, pe umărul directorului („Știi, dansul e slăbiciunea mea…”), lăsându-se cu toate greutatea pe el. În clipa aceea nici directorul nu mai rezistă și-i sărută cu stângăcie umărul dolofan; firește, se dezmetici îndată și-și îndreptă spatele, dar n-a mai avut timp să-și ceară scuze, pentru că femeia îl trase, cu o înfocare mută, spre ea. Desigur, pentru madam Halics, care ajunsese de la ura activă, înverșunată de mai înainte, la un dispreț mut, era totul cât se poate de clar; în fața ei nu putea să rămână nimic ascuns, știa foarte bine ce se petrecea. „Dar Dumnezeu, ocrotitorul meu, e cu mine!” bombăni sigură de sine, numai că nu înțelegea de ce întârzie judecata care să-i pedepsească pe cei de acolo, osândindu-i să ardă în flăcările iadului. De fapt, „ce mai așteaptă acolo, sus?!”, cum pot tolera cu atâta indiferență „Sodoma și Gomora” asta?! Și, pentru că era convinsă că i se cuvine, aștepta cu o nerăbdare crescândă iertarea păcatelor, chiar dacă era nevoită să recunoască: diavolul îi mai slăbește – uneori – credința pentru câte un minut, ispitind-o cu câte o înghițitură de vin sau îndemnând-o, ca acum, de exemplu, să se uite, cu priviri păcătoase, la mișcările lascive ale lui madam Schmidt, prizoniera Satanei.

László Kraszahorkai – Satantango, traducerea de Anamaria Pop, Curtea Veche Publishing, București, 2012, pp. 178-180

un an prin București + poem


acum un an eram prin Galați, anul acesta sunt în București. experiența mea prin București m-a adus mai aproape de lumea literară contemporană, atât cât se poate, m-a pus în legătură cu diverse persoane și personalități ale lumii literare sau din alte lumi.

deși au existat mereu impedimente și demoralizări, mai ales în urma a 3 ani de facultate, Literele gălățene nu au fost o experiență plăcută în sine, dar m-am convins că există o urmă de speranță, iată cum stă treaba cu acel motto al lăsați-vă speranța, voi, cei ce intrați („Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”), dar acel motto se schimbă el însuși odată ce acel eu dantesc trece din Infern în Purgatoriu, iar apoi în Paradis.

primul impediment a constat într-o dezolare profundă, văzând cât de lipsit de atenție este efortul studenților de-a construi și scrie o lucrare de licență care, se presupune, însumează (summa) toate cunoștințele acumulate în urma a – prea puținilor – trei ani de studii de filologie, deși filologia a evoluat și ea într-un fel sau altul; câtă lipsă de interes din partea studenților – mare parte a generației/generațiilor – pentru a-și expune cunoștințele, interesele etc.; îmi ziceam că nu are rost să-mi mai susțin licența, că oricum nu reprezintă decât un tipic, un model, o diplomă în sine care și-a pierdut valoarea; dar nu mă puteam mulțumi cu asta, gândindu-mă că am depus totuși un efort susținut, nu lipsit de mici satisfacții și veșnice uimiri și mici revelații pentru tema studiată.
al doilea impediment îl reprezenta acel prejudice al celor din jurul meu privind intenția de a pleca de acasă și a veni în București – de la părinții mei, îngrijorați că nu voi face față, că „cei de acolo nu te vor lua pe tine în detrimentul celor de-ai lor”, până la colegi de cenaclu sau altcum, care spuneau că mai bine rămâi acasă – deși existau mici încurajări, „pune-te și învață și vorbim la anul”, să ajungi tu acolo și apoi mai vorbim etc., etc.
al treilea impediment îl reprezintă întotdeauna banii; dar dincolo de marele lamento tzaresc, am învățat lucruri noi aici – sau am actualizat anumite cunoștințe uitate prin cotloanele memoriei mele, am cunoscut oameni noi și interesanți, frumoși și candizi prin felul lor de-a fi și de a gândi și, mai mult, am învățat că a face de mâncare nu e un proces mecanic, ci unul chiar frumos, așa cum este scrisul, cititul, cântatul, mersul, respiratul; plin de farmec și altele.

Bucureștiul nu este orașul tentacular, orașul cenușiu și sufocant, așa cum poate-l vedea Bacovia, și nici un echivalent al marelui Paris al decadenților francezi de secol XIX, acel fin du siecle sau mal du siecle, deși temele mari și universale sunt o constanță a marelui tezaur cultural etc.; le sunt recunoscător celor cu care am vorbit și care m-au ajutat – și deși nu pot să nu mă autoironizez scriind acestea, consider că mulțumirile și grazzi-ile sunt justificate. de la Adrian Haidu, care m-a ajutat cu eseul pentru admitere, sau cel puțin intenția de a fi eseu de admitere, cinicul și veșnicul ironic Capricorn, până la Bogdan Tănase, interpuse aici fiind alte persoane, cum ar fi Gabriela Teodora sau Ioa.

Bucureștiul este un oraș al paradoxurilor, este orașul tuturor paradoxurilor – ca orice capitală; asta se vede plimbându-te, cu sau fără baston, pe străzile sale; și, deși încă sunt indecis în privința acelui viitor care mereu vine și trece, consider că oricine vrea să se măsoare cu sine însuși trebuie să treacă prin acest purgatoriu care este București; Literele bucureștene nu sunt chiar atât de solicitante nici ele, deși există un alt nivel, un alt tempo al predării-învățării, al polemicii și al discuțiilor – mai ales prin oamenii care activează în cadru-i, de la doamna profesoară Oana Fotache la domnii profesori Verdeș și, iarăși, Tănase și mulți alții, desigur.
există insule și nuclee de dispută și dorință de afirmare, dar există și o mare doză de dezolare și melancolie și desigur o mundanizare a afectelor și pulsiunilor afective; dar asta nu face decât să-i sporească farmecul și totodată și mirajul micului Paris.
datorită acestui pas am reușit să îmi dezvolt și să-mi extind anumite zone ale intereselor și să intru în contact cu alte câmpuri ale intereselor, aici fiindu-le recunoscător Tarei Skurtu, Andrei Rotaru, lui Claudiu Komartin, Chris Tănăsescu, Rita Chirian, Alexandru Maria, Gabriela Teodora Vătafu, Ioana Both, Monica Stoica și alții, cu care am discutat și pe care i-am descoperit în dubla sau tripla lor ipostază și care mi-au imprimat o anume direcție etc., etc.;

totuși, mă opresc aici, pentru că mulțumirile sunt ceva inexprimabil fără a pica într-un soi de comic de situație și fâstâcire. fiecare cu al său și ce-i al cezarului să fie al său, totuși, vă rog să mă credeți că am învățat să fac 3 feluri de mâncare și merg spre al patrulea.

Paradoxuri și oximoroane

Acest poem este preocupat de limbaj la un nivel elementar.
Privește-l vorbindu-ți. Te uiți afară pe un geam
Sau te faci că faci ceva. Îl ai, dar nu-l ai.
Îi duci dorul, îți duce dorul. Vă lipsiți unul celuilalt.

Poemul e trist pentru că vrea să fie al tău și nu poate.
Ce-i un nivel elementar? E aceea și alte lucruri,
Aducând un sistem al lor în joc. Joc?
Păi, de fapt, da, dar consider joaca a fi

O chestiune exterioară mult mai profundă, un model
Ca în împărțirea frumuseții acestor lungi zile de august
Fără dovadă. Final deschis. Și înainte să-ți dai seama
Se pierde în fumul și murmurul mașinilor de scris.

A fost jucat încă o dată. Cred că exiști doar
Ca să mă provoci să fac asta, la nivelul tău, ca mai apoi să nu mai fii acolo
Sau să fi adoptat o atitudine diferită. Iar poemul
M-a plasat cu grijă jos lângă tine. Poemul ești tu.

John Ashberry, aici, pp. 124-125, în Rodica Mihăilă, Contemporary American Poetry. An Anthology, Universitatea din București, Facultatea de Filologie, București, 1986

traducerile de sâmbătă


Helix

Poate că ai fost mică, genă. O încrucișare
de căi parentale. Mărunt fragment de gusturi
extinse: plăceri, neplăceri, culoarea părului, ochii.
Că extazele noastre s-ar găsi în depărtare —
o femeie cu fața afișându-și totala onestitate —
iar iernile presându-ne cerceii în afara
urechilor noastre. Doar iarna trebuie
să ne rezolvăm inadaptările în fața zăpezii,
fusta de culoarea ambrei, inel de aur — ca tinerii
am suflat în lumânări imaginare pe torturi de plastic,
vârf de deget lângă vârf de deget pe tejgheaua din bucătărie.
Am fost noi amândoi plănuiți? Devenirea noastră.
Căile noastre. Proteinele din ligamentele noastre.
De ce nu cozi de mătură împletite sau stupi de albine? Ar dura o veșnicie
să găsim diferențele fețelor noastre. Ne știm
jumătățile chimice, ne știm summele. Iată-ne aici:
impulsurile organice ale fiecăruia; alb cursiv
pe o oglindă: suntem noi aici.

Am condus căutând fantome pe drumul prăfuit

băieți de liceu: o piatră înăuntru înseamnă
vreau să spun această poveste

o piatră într-o
mașină pe care

abia o spărgeam în gheață
& flori de gheață
ne-au ciobit barele de protecție

Am coborât geamurile
ca să ne atingem spiritele de lup

Urmărim o altă mașină
peste tot corpul meu ninge

Mă aplec ca să strig afară pe geam tu
te îneci peste părul meu

blond te voi chema înapoi spirite
te-am chemat de pe coasta

unei autostrăzi, un
apus îngustându-se ca o așchie

E greu să știi totul
incapabilă

umbra luminii de stop
formează un bujor pe obrazul meu

Destin manifest

Fie că e adevărat
într-un studiu se spune că
fiecare persoană stângace
este concepută cu un geamăn
care moare prematur

am fost eu piromanul tău
aș fi putut fi eu
marea ta răvășitoare

în mozaicul unui pântec
eram eu sticla oglindită
care te-a zdrobit
sau cărămida fracturată făcându-ți
întregul pod să se prăbușească

poate că tu
erai la mijlocul
vieții tale pe la ora 6
ai știut că marele somn
te aștepta

& poate că mama noastră naturală
& tatăl nostru natural
& sora noastră naturală și-au croit
vocalele în mod diferit
sau au împrăștiat părul
în partea cealaltă
sau au băut cafea în loc de ceai
după ce te-ai mutat aici

dar nu au știut de ce
sau ce pierdere apăruse
ca un deal de la poala muntelui să fie nivelat
sau un gard ridicat
de vreun încețoșat, amuțit dezastru
rotindu-și mizele într-un rotocol

 

Kelly Forsythe, Helix, traducerile îmi aparțin

sursele: 1, 2, 3

Kelly Forsythe a publicat poeme în reviste precum Columbia Poetry ReviewThe Minnesota ReviewPittsburgh Post-Gazette și American Poet. A publicat recenzii în Huffington Post, Los Angeles Review etc. Este lector la Universitatea din Maryland și a publicat pe site-ul de pe care am preluat traducerile de față placheta Helix, care poate fi cumpărată de pe Amazon sau ca ebook.
Autoarea mai poate fi găsită și aici, unde este site-ul personal al poetei.

traducerile de sâmbătă


Cântecul Samuraiului

Când nu am avut adăpost am făcut
Curajul adăpostul meu. Când nu am avut
Mâncare ochii eu mai cinat.

Când nu am avut ochi am ascultat.
Când nu am avut urechi am cugetat.
Când nu am avut cuget am așteptat.

Când nu am avut tată am făcut
Grija părintele meu. Când nu am avut
Mamă am îmbrățișat ordinea.

Când nu am avut prieten am făcut
Tăcerea prietenul meu. Când nu am avut
Inamic m-am luptat cu propriul corp.

Când nu am avut templu mi-am făcut
Vocea templul. Nu am
Preot, limba mi-este cor.

Când nu am scopuri norocul
este scopul meu. Când am
Nimic, moartea va fi comoara mea

Nevoia este strategia mea, detașarea
Este strategia mea. Când nu am avut
Iubită mi-am curtat somnul.

Improvizație în idiș

Te am în buzunar, Ich hob mir fer pacht.
Mă vede și nu o pot pronunța.

Ich hob dich in bud, care înseamnă te văd ca și când
Ai fi în cadă goală: te știu în totalitate.

Kischkas: instinct. Limba instinctelor, limbă
A inimii nude, curajul limbii.

Bubbeh losche. Limbă a bunicii mele
Pe care nu o pot spune prin aceste litere pe care le știu.

Știu „Hob dich in bud”, care înseamnă te văd pe tine
Și prin tine, limbaj al ironiei. Intim.

Limbaj al celui drag și mort, limbă a morții.
Limbă a râsului în mațe, gol și complet.

Bubben loschen, pierdută limbă a celor pierduți, „Pleacă de lângă
Mine” care înseamnă, vino mai aproape: Gei

Avek fun mir, Ich hob dich in bud. Te văd
Complet. Goală. Te-am pierdut în buzunar.

Poem în părți discontinue

La Robben Island au studiat prizonierii politicii.
Au inventat motoul Fiecare învață unul.

În Argentina torționarii le cereau prizonierilor
Să li se adreseze mereu ca unui „Profesor”.

Mulți dintre prietenii mei sunt mișcați de vină, dar eu
Sunt o creatură a rușinii, mi-e rușine să o spun.

Cultivă lacătul, cultivă cheia. Imaginație
Ce numește capete fierte de oi „Smileys”.

Primul an la Guantánamo, Abdul Rahim Dost
Și-a gravat poemele Pashto în cupe de polistiren exapndat.

„Sangomo spune în cultura noastră Zulu că noi nu ne
Preamărim strămoșii: noi îi consultăm.”

Becky este abandonată în 1902, iar Rose moare născând
În 1924, iar Sylvia moare în 1951.

Tot căzând tot murind tot abandonat în 2005
Tot nimic terminat printre descendenți.

Sprijin Războiul, spune comediantul, doar cu Trupele
Am ceva: nu-i pot suporta pe acei Oameni Tineri.

Mândră de decăzuți, mândră de fiul ei, bombardierul.
Dezamăgită de guvern. Sceptică.

După ce membrul Ku Klux Klan a fost găsit Nevinovat o jurată
A spus că ea nu poate vota pentru condamnarea unui pastor.

Pentru cine scrii? Eu scriu pentru cei morți:
Pentru Emily Dickinson, pentru bunicul meu.

„Strămoșii spun că problema cu Genunchii tăi
A început în Picioarele tale. Ar putea urca la Spatele tău.”

Dar mai târziu americanii i-au dat lui Dost nu doar hârtie
Și stilouri, ci și cărți. Hemingway, Dickens.

Bătrânul Egipt a spus Oricine a numit asta Ansamblu,
Pentru oricare motiv — este un bun în sine.

O, treizeci de umbre ce privesc ofranda, O, pământ pătat.
Sunt mulți falși-Sangomos. Acesta este real.

Prizonierii de culoare au primit mese diferite și puteau purta
Pantaloni lungi și lenjerie intimă. Negrii au primit doar șorturi.

Nu el zice că nu poate regreta cei trei ani în închisoare:
Altfel nu ar fi scris acele poeme.

Am mintea unui provincial. Precum grecii și troienii.
Rușine. Mândrie. Importanță de a părea rău sau bun.

A văzut el ceva ca acel deținut în lesă? Da,
În Afganistan. În Guantánamo era izolat.

Inamicii noștri „dezasamblează” spune Președintele.
Nu că nimeni nu ar putea stâlci cuvintele.

Profesoara a poreclit aparatele de tortură:
Avionul. Broasca. A bate pe spate bebelușul.

Nu că cei ce-i decapitează pe neajutorați în numele
Lui Dumnezeu sau al tradiției nu scriu și poezie.

Vine, metafore, tradiții. Foametea lovește.
Cultivă pedeapsa. Cultivă evadarea.

Cu ce s-ar putea lăuda copiii tăi? Ce
Va spune tatăl tău, printre umbre?

Sangomo i-a spus lui Marvin, „Ești strivit de ceva
Greutate. Doar propriii tăi strămoși te pot ajuta”.

Robert Pinsky, traducerea îmi aparține
(nu are rost o descriere a autorului, se înțelege de la sine de ce, dar, pentru curioși, se găsesc informații în linkuri)

surse: 1, 2, 3