se întâmplă uneori să mai fac excese și mă gândesc că uneori e așa subțire pragul acela între plăcere și durere, sau între plăcere și paralizare.
asta mi s-a întâmplat mie de câteva ori. să fii atât de luat încât să auzi tot, să știi ce se întâmplă în jurul tău, dar tu să nu poți să îți miști degetele măcar, pleoapele sunt prea grele, nu e niciun vertij, nicio amețeală, dar o senzație de vomă, diafragma, care se încordează, maxilarele care se încleștează, mandibulele gripate – toți mușchii faciali încleștați, așa cum vezi la cei nervoși. tremurul piciorului, ritmul cardiac care depășește ritmul normal, nu simți înțepături, dar te aștepți ca din moment în moment inima să înceteze să mai bată – chiar o dorești. o dorești din tot sufletul, „inexistent și rece”. adrenalina care se varsă în tine, iar tu te verși pe jos.
ce e mai bizar, dar cu atât mai sublim, este faptul că lângă tine sunt niște oameni. iar ei continuă să vorbească de parcă nu s-a întâmplat nimic. totul e normal. e normal să se simtă așa, și eu prima oară tot la fel mă simțeam. și ce mai știi de Adriana? ce mai face Carmen? numele sunt irelevante, discuția decurge normal, e ora 2 spre trei, muzica cântă undeva în surdină, un mix minimal, beatul monoton, și așa mai departe. „ești foarte bolnav, hai la somn” – și simți bătaia pe umăr, îndemnul aproape matern. dar tu nu poți să vorbești. nu poți să faci nimic. cuvintele ies gâtuite, nările se dilată ca să expire cât mai mult aer, se contractă, gura încearcă, dar nu reușește. pupilele acelea demente, clipitul, globul ocular care se mișcă peste tot în orbite. simți că îți vine să smulgi carnea de pe tine, ai vrea să se termine totul acolo. acum. dar nu pot, îți spui, nu pot să fac nimic. tot corpul este atât de tensionat încât te miri. nu îți explici cum. iar deodată vine senzația de greață, diafragma nu mai ascultă de tine, nici limba, nici maxilarul, mandibula. o dată, de două ori, a treia oară dai pe afară. un lighean apare de nicăieri, voma cade acolo. liniștită, sec. nu e niciun efect dramatic, nicio tehnică suprarealistă de manipulare a imaginii. realitatea e atât de simplă și plată, încât tot farmecul dispare. măcar de-ai putea face ceva în acea stare. să mergi, să privești oamenii. să auzi zgomote, să te scufunzi în pavaj sau să te amesteci cu oamenii. să te lași dus de agitație. dar e liniște. e răcoare. aerul condiționat ține ritmul monotoniei vieților noastre – îți spui. prostia, plictisul și absența stării acesteia. ce rost are să mai bagi iarbă în tine dacă ești la fel de treaz, dacă nimic nu cade, dacă totul e la fel, nimic nu se diluează, nu vezi nimic dincolo de aparențele acestea.
vin insistențele, apar compătimirea și jena colectivă. inclusiv jena ta față de tine. incomodezi, jenezi. voma ta și râgâitul tău nici măcar nu amuză. pateticul. sictirul.
nu prea mai ai ce face decât să accepți că ești acolo țintuit. cuiul ăla te-a legat de scaun. berile băute, vinul, și el – toate astea te-au legat de scaun. acum stai acolo. tresari uneori, pentru că ești un spasm muscular. ești agonie. „you are shit. but I can turn you into gold” – sau așa ceva. ai vrea să fie așa. măcar o dată. dar nu. rămâi la stadiul de îndobitocit paralizat. și-ți dai seama că farmecul e în mai puțin. dar extrema e atrăgătoare.
nu mai rămâne nimic. noaptea se duce, te trezești deodată. un lighean la marginea patului, în caz că de-a lungul nopții mai vomiți, dar îți impui să stai pe o parte, că ai auzit de oameni care s-au înecat în propria lor vomă. și așa te trezești dimineața, cu capul într-o parte, pe burtă, doar în caz că. nu se știe niciodată, mamă – așa îmi zice mama mereu. nu se știe niciodată când mori. haide, e dimineață. o luăm de la capăt.
