nimicuri


eu sunt generația pierdută
eu sunt călăuza
eu sunt avatarul în mâna dreaptă am dharma în cea stângă am siddhi
voi veni într-o zi și voi aduce lumina
eu sunt cel pierdut, eu sunt cel în căutarea unui om,
eu sunt cel în căutarea unei călăuze
Luna este tăcută și impasibilă mașinile trec și se reflectă în geamul din fața mea, orchestra cântă undeva în spate, în timp ce oamenii curg
șuvoaie-șuvoaie
s-au dus zilele dâmboviței aburite
discutăm despre nimic despre lucruri sofisticate și vrem să spunem ceva
nu spunem nimic în fond
doar liste și topuri pentru că e o modă, iar moda niciodată nu moare. esența e aceeași, forma se schimbă
&
filosofia și religia se împacă într-un loc plin de extreme și de completări, paradoxul ești tu. tu nu ești eu. niciodată nu vei
dorul se duce
respiră în ritm egal. Aum e vocala supremă. Atman este totuna cu sfințenia.
Nirvana e un parc pierdut în depărtări, un parc pustiu
urlă la lună și așteaptă să îți răspundă
stinge lumina. în întuneric vei găsi calea.

traducerile de sâmbătă


Lăsați America să fie America din nou

Lăsați America să fie America din nou.
Lăsați-o să fie visul ce era cândva.
Lăsați-o să fie pionierul de pe teren
Căutând o casă unde el în sinea sa e liber.

(America nu a fost niciodată America pentru mine.)

Lăsați America să fie visul pe care idealiștii l-au avut —
Lăsați-o să fie acel măreț, puternic tărâm al dragostei
Unde niciodată regii nu complotează, nici tiranii nu plănuiesc
Ca oricare om să fie strivit de către unul mai înalt.

(Niciodată America nu a fost pentru mine)

O, lăsați-mi ținutul să fie un ținut unde Libertatea
Nu este încoronată cu falsă cunună patriotică,
Însă oportunitatea este reală, iar viața este liberă,
Egalitatea este în aerul pe care îl respirăm.

(Nu a fost vreodată egalitate pentru mine,
Nici libertate în această „țară a celor liberi”.)

Spune, cine ești tu cel ce mormăie în întuneric?
Și cine ești tu cel care își profilează voalul dincolo de stele?

Eu sunt sărmanul alb, păcălit și dat la o parte,
Eu sunt negrul având cicatricele sclaviei.
Eu sunt nativul roșu gonit de pe pământul său,
Eu sunt imigrantul strângând speranța pe care o caut —
Și găsind doar același vechi, stupid plan
Al câine mănâncă pe câine, al cei puternici îi strivesc pe cei slabi.

Eu sunt individul tânăr, plin de putere și speranță,
Încurcat în acel străvechi nesfârșit lanț,
rofitului, puterii, câștigului, al apucă pământul!
Al apucă aurul! Al ia-o pe căile ale satisfacerii nevoii!
Al munciți-i pe oameni! Al ia-ți plata!
Al dreptului asupra a tot pentru lăcomia unuia singur!

Eu sunt imigrantul care strânge speranța căutată —

Eu sunt fermierul, girul solului.
Eu sunt muncitorul, vândut mașinăriei.
Eu sunt Negrul, servitor al vostru, al tuturor.
Eu sunt oamenii, umil, înfometat, răutăcios —
Lihnit totuși astăzi, în ciuda visului avut.
Bătut totuși astăzi — O, Pionieri!
Eu sunt omul care niciodată nu a ajuns în față,
Cel mai sărac muncitor schimbat la troc de-a lungul anilor.

Totuși eu sunt acela care a visat idealul nostru de bază
Din Lumea Veche în timp ce eram încă un servitor al regilor,
Care a visat la un ideal atât de puternic, atât de curajos, atât de real,
Încât, deși cântă măreția curajului
În fiecare cărămidă și piatră, în fiecare șanț săpat
Care a făcut din America pământul care a devenit.
O, eu sunt omul care a navigat acele tinere mări
În căutarea a ceea ce voiam să fie casa mea —
Pentru că eu sunt cel care a părăsit țărmul întunecat al Irlandei,
Și câmpia Poloniei, și pajiștea plină de iarbă a Angliei,
Și sfâșiat din naufragiului din Africa Neagră am venit
Să construiesc o „țară a celor liberi”.

Cei liberi?

Cine a zis cei liberi? Nu eu?
Sigur nu eu? Milioanele aflate în concediu azi?
Milioanele împușcate când noi lovim?
Milioanele care nu nimic pentru a ne plăti?
Deoarece toate visele pe care le-am visat
Și toate cântecele pe care le-am cântat
Și toate năzuințele avute,
Milioanele care nu au nimic pentru a ne plăti —
Excepție făcând visul, care e aproape mort astăzi.

O, lăsați America să fie iarăși America —
Tărâmul ce nu a fost niciodată, încă —
Și totuși trebuie să fie — tărâmul unde fiecare om e liber.
Tărâmul care e al meu — sărmanului, Indianului, Negrului, EU —
Cel care a făcut America,
Ale cărui sudoare și sânge, ale cărui credință și durere,
A cărui mână în turnătorie, al cărui plug în ploaie
Trebuie să aducă mărețul nostru vis înapoi.

Sigur, strigă-mă cu un nume urât pe care îl alegi —
Oțelul libertății nu pătează.
De la cei care trăiesc ca paraziții în viețile oamenilor,
Trebuie să ne luăm încă o dată terenul înapoi,
America!

O, da,
O spun frust,
America niciodată nu a fost America pentru mine,
Și totuși depun acest jurământ —
America încă va fi!

Afară din tortura și ruina morții noastre malefice,
Violul și putrezirea mitei, și a ascunzișului, și a minciunilor,
Noi, poporul, trebuie să ne răscumpărăm
Pământul, minele, plantele, râurile.
Munții și câmpia nesfârșită —
Totul, toată întinderea acestor mărețe verzi state —
Și să facem America din nou!

Langston Hughes, traducerea îmi aparține

sursa: 1

traducerile de sâmbătă


astă-seară am ascultat trei tipuri de muzică. o melodie pentru funeralii – ceva specific catolic, am mai pus-o pe aici pe undeva -, cea bizantină și cea de tip catolic.
concluzia este că cea catolică are un iz calmant, are o notă caldă, profund umană, pe când cea bizantină este mai degrabă cadaverică, mortifiantă.
iar asta mă duce cu gândul la zilele când mergeam la Biserică, la liturghie. acolo mă simțeam ca fiind acasă, pentru că Biserica, în esență, este casa în care ne regăsim printre ai noștri, printre semeni.
nu sunt o persoană profund religioasă, cu atât mai mult practicantă, însă consider că Biserica are un rol și un efect pozitiv asupra individului. cel ce crede și caută ajutor sau doar ascultă predica preotului. icoanele, statuile, lumina. corul – cântecele – toate acestea pe mine mă trimiteau și mă mai trimit uneori într-o stare de ek-stazie, mă scot din mine pentru a reuși să privesc detașat ceea ce este în jurul meu.
problema este cea a percepției. Biserica – precum și multe alte instituții – au căzut de pe piedestalul pe care au fost așezate, prin tradiție și nu doar. faptul că noi ca indivizi ne-am pierdut încrederea în puterea calmantă și izbăvitoare pe care i-o conferă Isus, parte din Treimea sfântă, prin sacrificiul său și prin inițierile prin care i-a trecut pe apostoli nu suferă de o demistificare, ci mai degrabă de un scepticism pe care contextul actual îl proliferează.
asta se întâmplă și în teatrul absurdului – sau, și mai și, în Evanghelia după Isus Cristos, de Saramago. ideea de bază este că poți să nu fii un practicant, poți foarte bine să nu fii nici religios. poți foarte bine să fii și ateu. agnostic. dar asta nu te poate opri din a te bucura de o oră de detașare.
o mână întinsă este o mână întinsă. și nu vreau să spun nimic prin asta. nu consider că ar avea vreun rost să vorbesc despre asta aici.
ideea de la care am pornit era că resimt o ușurare și o calmare a acestor dureri despre care vorbește Jünger în Eumeswill, despre corpul său care este această rană (această rană care este corpul meu – sau așa ceva). în alt context. dar transpoziția supraviețuiește. mult nu trebuie. poate că fericirea nu există, dar măcar ne putem detașa puțin, ne putem imagina cam cum ar arăta ea.

dar, de fapt, nu despre asta vreau să vorbesc, ci

Golgota

Dă-mă jos de pe această cruce, deoarece trupul meu e strivit,
Iar picioarele străpunse, și mâinile străpunse, iar într-o
parte
Inima mă lasă — cedează, iar cuvintele pe care
le-am rostit
Sunt nimic: ai fost dezamăgit în mine, iar eu am mințit.

Dă-mă jos, coboară-mă din arbore — dar încet,
Spiritul meu e greu, iar inima bolnavă, carnea mi-e rănită
De la vânătăi și amara biciuire, și
divinul
Vis ce era odată în mine a dispărut într-o clipită.

Nu mai este virtute rămasă în mine, nu este nicio
Speranță rămasă în mine ca să te ajute: dacă trebuie îndeplinit,
Așa cum a fost scris în zilele apuse, ca unul pentru mulți
Să fie ridicat — într-adevăr, nu eu sunt cel potrivit.

Cuiele mușcă adânc din carnea mea — voi mai îndura-o
Mult? Nicio clipă mai mult! Dezleagă-mă, du-mă jos și îmi așterne
Trupul în recele mormânt — și închide-l, îl protejează
Împotriva fețelor, mândrelor chipuri, zilei oarbe.

Căci sunt obosit și am nevoie de noapte să mă acopere,
Și neștiutul în care să îmi ascund rușinea, și adâncă
Tăcere și solitudine în veci, iar deasupra mea
Întunericul — și un pustiu loc de odihnă și somn în tihnă.

Și totuși, fără doar și poate, poate puțin mai mult
Mai pot îndura. Tată, dacă aceasta trebuie să fie,
Dă-mi putere! Ah, totuși, poate, puțin mai mult…
Voi revărsa iubirea-Ți asupra lor în propria-mi agonie.

John Hall Wheelock

Ave Maria

Mame ale Americii
lasă-ți copiii să meargă la cinema
scoate-i din casă ca să
nu știe ce pui la cale
e adevărat că aerul proaspăt e bun pentru corp
dar cum rămâne cu sufletul
ce crește în întuneric, scos în relief de
imagini argintii
și când îmbătrânești să îmbătrânești
trebuie
nu te vor urî
nu te vor critica nu vor ști
vor fi în vreo țară
fascinantă
pe care au văzut-o într-o amiază de sâmbătă sau
chiulind
s-ar putea chiar să-ți fie recunoscători
pentru prima lor experiență sexuală
care te-a costat doar o monedă
și nu a supărat liniștita
casă
vor ști de unde vin
ciocolatele
și gratuitele pungi de floricele
nenecesare ca a pleca de la film înainte
de a se termina
cu un străin plăcut al cărui apartament
este în Heaven pe
Earth Bldv
aproape de Williambsurg Bridge
o mamelor veți fi făcut
mici
draci
atât de fericiți dacă nimeni nu-i ridică
de la filme
nu vor ști diferența
iar dacă cineva o face nu va fi
nicio problemă
iar ei vor fi fost într-adevăr distrați
în oricare dintre cazuri
în loc să stea undeva prin curte
sau sus în camerele lor urându-te
prematur din moment ce tu nu vei fi făcut
nimic oribil de răutăcios
încă
în afară de a-i ține departe de plăcerile mai întunecate ale vieții
este de neiertat cel din urmă
așa că nu mă învinui dacă nu vei asculta de acest
sfat
iar familia se rupe
iar copiii tăi cresc bătrâni și orbi în
fața unui set TV
văzând
filme pe care nu i-ai lăsat să le vadă când
erau tineri

Frank O’Hara

Focul

Când un individ este întrebat despre un foc special,
ea vine aproape:
apoi este prea fierbinte,
așa că ea își întoarce fața —

iar acela e momentul când pădurea vieții ei suportabile răsare,
mereu de partea cealaltă a focului. Focul
a cărui poveste ea a fost rugată să o spună,
ea trebuie să se întoarcă de la el, așa că povestea pe care o auzi
este cea a pinilor și a frunzelor rotinde
și cum trupul ei este ca niciun altul —

totul în timp ce este un foc
în spatele ei
pe care ea îl simte până în cele mai mici detalii,
ca și când flama ar fi freză
iar spatele ei sticla acvaforte.

Nu vei ști totul despre foc
din simplul motiv că ai întrebat.
Când ea vorbește despre pădure
asta e ceea ce ea te învață,

tu, care credeai că ești maestrul ei.

Katie Ford

John Hall Wheelock (n. 1866, d. 1978) a fost fiul lui Eleazar Wheelock, fondatorul Darthmouth College, și al Emiliei (Emily) Charlotte Hall, a fost un poet american. El a studiat atât la Universitatea Harvard, unde a obținut un BA (AB, artium baccalaureus), fiind editor-in-chief al The Harvard Monthly, ajungând, în 1947, să fie senior editor al revistei lui Charles Scribner and Sons, din acest post colaborând, printre alții, cu Thomas Wolfe și James Truslow Adams, el fiind și cel care i-a descoperit pe poeții May Swenson și James Dickey.
Pe lângă Universitatea Harvard, a studiat la Universitatea din Göttingen și Universitatea din Berlin, a publicat paisprezece volume de poezie, dintre care enumerăm This Blessed Earth: New and Selected Poems 1927–1977 (1978), By Daylight and In Dream: New and Collected Poems, 1904–1970 (1970), The Gardener and Other Poems (1961), The Black Panther: A Book of Poems (1922), and The Human Fantasy (1911), fiind distins cu Poetry Society of America’s Gold Medal, the New England Poetry Society’s Golden Rose Award, membership in the National Institute of Arts and Letters, and a chancellorship of the Academy of American Poets etc. (1)

Katie Ford este autoarea a trei volume de poezie, Deposition (2002), Colosseum (2008) și Blood Lyrics (2014). Este prezentă cu texte și pe site-ul Academy of American Poets (v. și surse) (2)

surse: 1 – pp. 10-11, 23

Pink Floyd


mergeam spre cămin. în metrou. într-un vagon, pe un scaun, o tânără femeie plângea. cu o geantă neagră agățată de umăr. cu o bluză neagră, decupată la spate. stătea și plângea, în timp ce ceilalți stăteau pe telefon, ascultau muzică. se uitau în gol. dormitau. în timp ce în partea exact opusă o altă tânără femeie stătea întinsă pe un ghiozdan. iubitul ei, pe scaunul de vizavi. se uita, el, ba la mine, ba la ea. dând din picior nervos. ea privea languroasă („domnița suferă pe canapea”) înspre el, înspre mine, înspre nimeni. doar privea și se abandona. urăște-te pe tine însuți.
în alt metrou, altă stație, o femeie bătrână trebuia să prindă trenul de noapte. vorbește cu două domnișoare, cere indicații. agitată. se vede. mai că îi vine să plângă. se așază pe scaun. cu trei scaune mai departe de mine. privește înspre cele două domnișoare. întreabă, caută, cere. ar vrea, dar nu știe. e târziu. toți se retrag în paturile lor. cu cineva. singuri. cu o fantasmă. cu o obsesie. și, când vezi așa ceva, nu poți să nu te întrebi „e cineva acolo?”. rareori auzi răspuns. rareori primești răspuns.

astă-seară am văzut pentru prima oară disperarea aceea tăcută. mocnită. ca un fel de personaj denaturat din Căluții mei, căluți frumoși. o persoană disperată că-și va pierde trenul.

astă-seară m-am gândit că multe gesturi sunt inutile, dar noi le facem dintr-o inerție. pentru că măcar așa mascăm multe defecte și multe accese de egoism. ne demonstrăm că suntem oameni. că suntem buni. dar la stația la care trebuia să coborâm am coborât cu toții. femeia a rămas acolo, pe scaun, cu geanta și sacoșa, cu disperarea și singurătatea ei. niciun pic de dramatism, vă rog să mă credeți.

traducerile de sâmbătă


acum o săptămână am lansat un sondaj de opinie pe FB în care lăsam libertatea de vot celor care voiau să voteze dacă să apară o pagină de FB intitulată „traducerile de sâmbătă”. pagina va fi legată de un blog – până una-alta – sau chiar, de ce nu?, revistă în format electronic în care vor fi publicate atât traduceri din poeți englezi, cât și, intenția mea, articole legate tocmai de acest domeniu al traducerilor literare. în principiu, m-am gândit la cine să apelez. vor fi niște persoane cu care am mai colaborat. și, fiindcă e intitulată „traducerile de sâmbătă”, vor apărea articole săptămânal + poze + altele interesante săptămânal. pentru a-i imprima un oarecare specific.

în altă ordine de idei, deși perioada cu mâncarea și restaurantul etc. de pe FB a fost una simpatică, treaba la care vreau să mă înham îmi propun să fie una serioasă. le mulțumesc, așadar, celor care au suportat oarecum obositoarea mea activitate internautică și nu pot decât să mă bucur că nu sunt găsit rather boring and shite like that. one can dream. one can hope. cine știe.

practic, toate traducerile de aici – sau aproape toate – se vor muta pe viitoarea pagină (desigur, gândindu-mă mai bine, nu vor fi doar autori englezi, ci, atâta cât se poate, și de alte origini și limbi, în condițiile în care voi găsi și oameni care să colaboreze cu mine. totul va fi făcut public la timpul potrivit), însă, fiindcă exisă o restanță de ieri, pun aici traducerile de sâmbăta aceasta cu Frank O’Hara și Sam Hamill:

Notă lui  Harold Fondren

Cerul plutește peste Kentucky și Maryland
ca un râu de bogății și nobilime
liber ca iarba. Gândurile noastre se mișcă
încet, dar sigur peste pământul nașterii noastre.

Al nostru este un peisaj moral. Noi
respirăm profund, aglomerați de valori.
Iubim lumea și se simte o cultivare
ca un căpăstru auriu sub atingerea noastră.

Noaptea pământul se oferă pe sine
mâinilor noastre protectoare. Și același soare
se ridică în fiecare dimineață. Responsabilitatea noastră
este continuă. Și dureroasă. Dar zăbovește

Chiar deasupra noastră și miroase totul
ca urma unui animal curajos. Însămânțăm
pământul și arta sa fără a fi prodigioși
și suntem noi înșine necesitatea-i și floarea.

Homosexualitate

Iată ne dăm jos măștile, oare, și ne ținem
gurile închise? ca și când am fost străpunși de o privire!

Cântecul unei vaci bătrâne nu este mai plin de judecată
decât vaporii ce ies din sufletul omului când este bolnav;

așa că trag umbrele în jurul meu ca o adiere
și îmi mijesc ochii ca și când în scena superbă

a unei lungi opere și, apoi, plecăm!
fără reproș și fără speranța că fragilele noastre picioare

vor atinge pământul din nou, nu mai zic „foarte curând”.
Este legea propriei mele voci pe care o voi cerceta.

Încep precum gheața, degetul meu în ureche, urechea mea
în inima mea, acea javră mândră de la ghena de gunoi

din ploaie. Este minunat să admiri individul
cu totală candoare, calculând meritele fiecăreia

dintre latrine. 14th Street este beată și credulă,
53rd încearcă să tremure, dar este prea obosită. Cei buni

iubesc un parc, iar inepții – o gară,
iar acolo sunt cei divini, ce se trag pe ei înșiși în sus

și-n jos de-a lungul umbrei unui cap abisinian
din praf, cărându-și călcâiele lungi de elefant din aer încins

plângând pentru a-i deruta pe curajoși „E o zi de vară,
și vreau să fiu dorit mai mult decât orice pe lume”. (Frank O’Hara)

Ochii larg deschiși

Fetița cu pielea măslinie
se uita în sus la mine
din fotografie

ochi profunzi căprui frumoși
ce purtau mărturia tăcută
a unei dureri bătrâne ca timpul.

Era tânără
și foarte frumoasă, cum numai
cei tineri pot fi,
dar în asemenea frumusețe
este purtată calamitatea tăcută:

pentru că nu mai poate plânge.

Am închis revista și m-am dus
afară la mormanul de lemne
și am separat câțiva bușteni, gândindu-mă
„Focul ei este foarte probabil
un foc în aer liber diseară,
flăcări luminoase frânte
și unduindu-se

precum steagurile ridicate de briză”.

Când eram copil,
am auzit de vărsarea de sânge
din Coreea, despre Armata Roșie
cocoțată pe pragul nostru
și bombele
ce ne-ar fi distrus lumea

pentru totdeauna.

M-am ascuns sub birou cu restul lumii ridicole.

În Okinawa am purtat uniforma

și am cărat arma
până când ochii au început să mi se deschidă,
până când m-am înecat
în mândria celor din Marine Corps
până când am realizat
cât am fost de orb, sălbatic de orb.

Câtă durere este într-o viață?
Și ce poate fi făcut dacă nu
stăm printre cei dispăruți, printre cei uciși,
cei orfani,
propriii noștri copii înarmați ce sunt martori

cu ochii noștri larg deschiși?

Când eram copil, speriat de noapte
și plângând în patul meu,
tatăl meu mi-a spus un poem, sau mi-a cântat,

„Șei goale în v-e-c-h-i-u-l țarc,
unde vor c-ă-l-ă-r-i diseară”.

Homer a crezut că morții au ajuns
într-un câmp de asfodel.
„Musashino”, aproape de Tokyo, însemană
„Terenul lui Musashi”,
calea războinicului spălat de sânge.

Cântecele de război sunt cântate
în ritmul acelorași măsuri de marș –
o, cum ne place să-i onorăm pe cei morți.

Șefi corporatiști merg la școală
cu Arta războiului a lui Sun Tzu.
„Cu toții o deplângem”, spune Președintele,
emițând ordine de bombardare,
„dar Dumnezeu e de partea noastră”.

Care sânge e creștin,
care musulman, evreu sau hindus?

Frumoasa fată cu frumoșii ochi triști
privește, dar
nu a vorbit. Ce ar putea ea

zice?
Duce cu sine chinul de a găsi
o altă cale.

În ochii ei, ruinele, teama,
pantofii ce nu pot fi umpluți, mâini
ce nu-i vor mângâia părul.

Dar ascultă. Și-i vei auzi vocea subțire, suavă, tânguitoare –
este deja acolo, în tine –

o bătaie de inimă, o șoaptă,
o promisiune încălcată –
doar dacă asculți

cu ochii tăi larg deschiși.

Floarea de orhidee

Chiar în timp ce mă întreb
dacă va muri,
orhideea înflorește

și nu îmi pot explica de ce
mă atinge, de ce asemenea plăcere

provine de la un boboc
pe o tulpină filiformă, o
floare sângerie roșie aurie

deschizându-se în toiul verii,
pitică, perfectă în momentul ei.

Chiar și pentru un poet-
cărunt morocănos, este
pur erotic,

pistil și stamină, polen,
roua lumii, o linguriță

de pământ și apă.
Erotic deoarece este moarte
în inima nașterii,

dramă în acele bătrâne răsărituri
prin prisma crengilor de cedru ud,

misterul cel mai adânc
în spălatul vaselor de seară
sau tachinarea soției mele,

care crește, da, cu mult mai frumoasă
deoarece unul dintre noi va muri. (Sam Hamill)

Frank O’Hara & Sam Hamill, traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2, 3, 4

Sam Hamill este autorul a paisprezece volume de poezie, printre care se numără Almost Paradise: Selected Poems & Translations (Shambhala, 2005), Dumb Luck (2002), Gratitude (1998) și Destination Zero: Poems 1970-1995 (1995). A publicat, de asemenea, eseuri (A Poet’s work, 1998) și traduceri din greaca antică, latină, estoniană, japoneză și chineză (Tao Te Ching, 2005).
Sam Hamill are o întreagă activitate didactică, a predat în închisori timp de paisprezece ani, prin intermediul programelor de tip artist-in-residency și multe alte tipuri de burse (a primit burse de la National Endowment for the Arts, Guggenheim Foundation etc.) și a primit numeroase premii pentru activitatea sa. (the Stanley Lindberg Lifetime Achievement for Editing și altele).
Este co-fondator al Copper Canyon Press, alături de Tree Swenson, unde a lucrat ca editor în perioada 1972-2004. În ianuarie 2003 a fondat Poets Against War, editând o antologie omonimă (Nation Books, 2003). A fost tradus în peste 12 limbi. (sursa)

traducerile de sâmbătă


Introducere

Ca să fii scriitor și să scrii lucruri
Trebuie să ai experiențe despre care să poți scrie
Doar trăitul nu te va ajuta. Am o teorie
Despre capodopere, cum să le faci
Cu resurse foarte puține, și sunt fiecare în
Parte la fel de bune ca celelalte. Poți
Folosi aceleași materiale ale visului, în cele din urmă.

E un fel de joc fără pierzători și cu un singur
Câștigător — tu. Mai întâi, durerea este
Văzută instantaneu înapoi prin poveste, iar povestea
Iese de la coadă la cap și fără sens — sus. Asta nu e
povestea unui individ! Cel puțin, ei cred asta
O perioadă, povestea e arhitectură
Acum, iar apoi istorie de un alt fel.
Un episod liber timp în care cărămizile au fost
Recimentate și vopsite mai maro. Și ajunge a
Nimănui, nu e nimic pentru niciunul dintre noi,
Excepție fiind acea îngrijorătoare șovăială din jurul întrebării
Principale care ne aduce mai aproape,
La bine și la rău, pentru tot acest timp.

„Ei visează doar la America”

Ei visează doar la America
Să fie pierduți printre cele treisprezece milioane de stâlpi de iarbă:
„Această miere e delicioasă
Deși arde gâtlejul”.

Și ascunzându-se de întuneric în hambare
Ei pot fi adulți acum
Iar scrumiera ucigașului e mai ușoară —
Lacul un cub liliachiu.

El ține o cheie în mâna sa dreaptă.
„Te rog”, a cerut el în mod voit.
Are treizeci de ani.
Asta era înainte

Să poată conduce sute de mile
În noapte prin păpădii.
Când durerea sa de cap s-a înrăutățit ne-am
Oprit la o benzinărie.

Acum nu-i păsa decât de semne.
Era țigara un semn?
Și cum rămâne cu cheia?
A mers încet în dormitor.

„Și nu mi-aș fi rupt piciorul dacă nu aș fi căzut
Peste masa din sufragerie. Ce e rău în a fi înapoi
Lângă pat? Nu putem face nimic
Pentru liberarea noastră, în afară de așteptarea în oroarea ce e.

Și sunt pierdut fără tine.”

Unii copaci

Ei sunt uimitori: fiecare
Alăturându-i-se unui vecin, de parcă vorbirea
Ar fi încă o performanță.
Aranjându-se prin întâmplare

Să se întâlnească la fel de îndepărtați ca această dimineață
De lume ca și ca a fi de acord
Cu ea, tu și eu
Suntem subit ceea ce copacii încearcă

Să ne spună că suntem:
Că simpla lor prezență acolo
Înseamnă ceva: că în curând
Vom putea atinge, iubi, explica.

Și fericiți că nu au inventat
O așa prezență, suntem înconjurați:
O tăcere deja umplută de zgomote,
O pânză pe care emerge

Un cor de zâmbete, o dimineață de iarnă.
Așezat într-o lumină amețitoare, și mișcându-se,
Zilele noastre afișează o asemenea reticență
Că aceste accente par propria lor apărare.

 

John Ashbery, în Rodica Mihăilă, op. cit., traducerile îmi aparțin, pp. 126, 116, 114

surse: 1, 2, 3