revenire


zilele trecute am început să citesc Adio, adio, patria mea cu î din i cu â din a, m-a atins, am simțit sau resimțit exact aceeași frustrare pe care au simțit-o și ei, tinerii scriitori, tinerii absolvenți sau proaspăt eliberații de sub jugul comunist;
ceea ce frapează în această carte este, pe de o parte, realismul epistolelor scrise de Gheo despre șederea sa în SUA, despre impactul pe care îl are asupra lui și a soției sale schimbarea aceasta de peisaj, dar, cel mai mult și mai mult, imparțialismul — sau nepărtinirea — de care dă dovadă atunci când îi compară pe americani cu românii.

iar asta m-a dus cu gândul la ceea ce se întâmplă la noi de nenumărați ani, chiar de secole. suntem, vorba aia, umiliți și obidiți de atâta amar de timp și încă nu ne-am revenit, ci, din contra, parcă și mai abitir de adâncim în prostia asta caracteristică a românilor de pretutindeni și în aceste discursuri demagogice, de tipul să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic.
ne ducem la vot cu aceleași perspective cu care ne ducem la bere: niciuna; sau dacă este vreuna, este una total falsă, pentru că, dincolo de ceea e scrie în CV, în resumée, care poate fi contrafăcut, exemple au fost destule în ultimii ani, de resimțit nu se resimte nimic. nici din partea Monicăi Macovei, nici din partea lui Victor Ponta, nici din partea lui Johannis sau alții; sau poate că mă înșel eu, dar cred din ce în ce mai mult că, în momentul în care cineva este ales să reprezinte o țară, un popor, o lege etc., toate acțiunile sale ar trebui resimțite — în mod pozitiv, desigur; ironia face că la noi se întâmplă exact invers —, de întreaga populație, nu doar într-o listă uriașă de acțiuni făcute sau propuse șamd, deși politica are felul ei amuzant de a se derula.

se apropie voturile, eu voi vota, ca în Eseu despre luciditate, în alb. și mi-ar plăcea dacă mai mulți oameni ar vota în alb, dacă pur și simplu s-ar trezi deodată propușii politicieni că nu-i alege nimeni, desigur nu rămâne decât visul, însă tot ar fi ceva frumos. doar dacă;
politica m-a dezamăgit, ca și multe alte lucruri, însă, pentru că de mult timp nu am mai făcut asta, voi scrie două fragmente din acest volum foarte bine scris:

„De fapt, nu-i chiar un defect: spre deosebire de bărbați — care se joacă de-a treburile serioase —, femeile simt mai bine vidul existențial în care trăiesc și îl umplu, naive și încăpățânate, cu singurul lucru pe care America îl oferă din plin: obiecte”. (p. 100)

„Pe de altă parte, privite de la nivelul unde se face politica înaltă, siguranța și stabilitatea unui stat gigantic pot părea oricând mai importante decât libertatea unui grup restrâns de cetățeni. Înțelegeți cum vine asta? Americanii se pare că înțeleg oarecum marxist — libertatea e necesitatea înțeleasă.” (p. 112)

mai sunt și alte nelămuriri (cum ar fi: de când începem să nu mai ținem cont de anumite diferențe uriașe dintre genurile literare; de ce ne tot cantonăm în a ne deplânge soarta de asupriți, de ex-comuniști, de stat ex-comunist; de ce nu putem trece peste această traumă, peste care ar fi trebuit să trecem de ceva ani; de ce în continuare ne deplângem soarta, umflăm imaginea, și dăm cu un strat de mascara peste rahaturile din jur? de ce există atâtea groupies când vine vorba de poezie? de ce se scot cărți proaste? de ce se scot atâtea cărți? de ce există atâtea concursuri scâlciate, care oricum nu respectă un principiu minimal al bunului-simț? de ce se promovează atâtea prostii? și tot așa), mai sunt și alte nemulțumiri, de ce sunt promovate antitalente literare, de ce nu sunt promovate talente literare; de ce nu se fac traduceri consistente, de ce nu se traduc mai bine anumiți scriitori străini marcanți? de ce nu se fac ediții de opere complete din anumiți scriitori români cu adevărat buni? de ce critica română e atât de prost pusă la punct cu teoria? și așa mai departe; desigur, iar mi se va sări în cap că cine mă cred eu, așa că voi răspunde în avans: un om curios mă cred eu și, poate, pe bună dreptate, puțin lăsat pe din afară.

Advertisements