despre mișcarea timpului


acest timp care are o dublă semnificație, timp câștigat, timp pierdut. timp produs, timp înmagazinat. timpul care se scurge și timpul care îți rămâne. ineluctabila condiție a omului de când a descoperit timpul și i-a dat o semnificație. un scop. timpul nu mai e percepție, sau aproximare, zice Jünger, ci timpul e precizie, e punct-contrapunct. timpul e alunecarea rotițelor mecanismului ceasului, este scurgerea nisipului prin gâtul nisiparniței sau al clepsidrei (scurt parcurs etimologic, clepsidră provine din gr. klepsydra, de la kleps și hydra, hoț de apă, tot Jünger ne zice), este liniștea care te motivează ca pentru un timp să citești, să îți pregătești un discurs sau o alocuțiune; tot ele indicau parcurgerea unor leghe marine sau a distanța parcursă de un vas într-un anumit timp.

dar ce e mai important este acest automatism care ne ghidează (guvernează) existența: suntem forțați, constrânși să ne facem sarcinile, îndatoririle, activitățile într-o limită de timp, fie că e ceva pentru muncă, fie că e ceva pentru școală etc.; ne bucurăm când terminăm o activitate care ne stresează și ne întristăm când timpul pentru loisir trece cu viteza incomensurabilă a luminii, să zicem așa; timpul are o dublă mișcare. de flux și de reflux, de consum(ație) și de acumulare; de golire și de umplere. nisiparnița reprezintă tipul de ceas ideal, deoarece ea indică și ne face atenți la faptul că timpul trece (se scurge), însă, în același timp, este silențioasă, așa cum este și timpul în sine; noi nu îi simțim trecerea decât în momentul în care ne aruncăm ochii asupra instrumentului însuși; fascinația pentru ceasuri: ticăitul lor este un memento al faptului că nu ne mai rămâne mult timp; tot el este cel care ne crispează și ne terorizează cu automatismul său inexorabil.

diferența dintre nisiparniță (ceas elementar) și ceas mecanic: primul reprezintă timpul cosmic, în perspectivă metafizică, pe când cel din urmă reprezintă unilateralul timpului, trecerea sa fără acumulare, o trecere înspre un punct terminus (tempus mortuus). primul este reconfortant, pe când al doilea este ucigaș și înspăimântător. încapsulează în sine moartea ce așteaptă la sosire. nu mai putem scăpa de sub imperiul timpului; ne-am încastrat în propria noastră închisoare căreia i-am dat o reprezentare mecanică și infatigabilă, neobosită: timpul.
și, totodată, am standardizat timpul; indiferent de meridian, timpul este același, doar că la poli opuși; pe când, prin rudimentarele ceasuri (orologii), o aceeași zi era compusă din ore diferite; o noapte putea fi mai scurtă, pe când ziua putea fi mai lungă, fără a o categorisi musai prin standardul de 24 h.

mă rog, ar urma și-un citat din Jünger, doar că data viitoare. oricum, eseul său merită citit, Cartea ceasului de nisip. în el regăsesc toate spaimele și toate gândurile mele legate de timp (mi-aduc aminte că eram mic și că eram cu ai mei în casă, ne uitam la televizor, când tot cartierul a fost lovit de-o pană de curent și, imediat, am fost proiectați – sau cel puțin așa am resimțit eu – înapoi în timp, pe vremea când nu era curent electric, iar lumina, noaptea, venea din lumânări, o lumină spectrală, care alor mei, în acea seară, le-a conferit o aură fantomatică, a fi și a nu fi în același timp; figuri vii, dar trecute și estompate de trecerea timpului; oamenii erau mai apropiați, iar timpul avea o semnificație divină, hermetică, cosmică, la care se raportau într-un sens aproape – aproape – alchimic).

Advertisements

nu mai știu ce să scriu, așa că mă dau deștept


Istoria ca știință și istoria ca narațiune. Pentru o teorie a contrafactualului în literatură

            În prezenta lucrare îmi propun să conturez o teorie a contrafactualului, pornind de la teoriile unor Neagu Djuvara, Michel Foucault – în principal – privind istoria atât ca știință, cât și istoria (literară) pe care o putem extrage din documente. Acea istorie care nu se scrie cu I, ci cu i, o istorie nuanțată nu prin momentele sale de maximă intensitate și cotitură, ci istoria aceea lentă, ca însăși separarea continentelor sau îndepărtarea planetelor una de cealaltă din oricare sistem solar.

            Teoria de la care pornesc și pe care îmi propun să o conturez este cea care pornește de la problemele pe care le ridică trei concepte: istoria, utopia – și derivatele sale: distopia, ucronia – și memoria, care implică și conceptul de identitate.

            În ceea ce privește memoria, istoria, uitarea, mă voi folosi de teoria lui Paul Ricoueur privind tipurile de memorie, felul în care memoria este folosită în diverse contexte, de regulă – socio-politice; apoi, voi îmbina teoria lui Ricoueur cu ceea ce postulează Neagu Djuvara în Există istorie adevărată?, un eseu epistemologic în care el își propune să demonstreze că istoria în sine – așa cum am înțeles eu eseul său – este un paradox și trebuie tratat(ă) ca atare.

            În continuarea acestor două teorii, alături de, desigur, studii de filosofia istoriei, literatura minoră ca formă de identitate culturală (eseul lui Guatarí și Deleuze), și studii de specialitate privind istoria, deci istoriografia, mă voi folosi de două studii, fragmentar și în totalitate: Originile culturale ale leninismului, de Alain Besançon, și Simulacre și simulare, de Jean Baudrillard, din care mă voi folosi de teoretizarea asupra ideologiei, parcurs teoretic al lui Besançon, și de felul în care în contextul postmodern nu mai vorbim de acte factuale, ceea ce este, ci de ceea ce pare a fi, de simulare și de simulacru, sau de disimulare și de simulare, așa cum face Baudrillard. Desigur, voi încerca să argumentez aici folosindu-mă și de teoria Lindei Hutcheon din Poetica postmodernismului și de Postmodernismul lui Brian McHale, două studii necesar a fi citite. Îmi propun să abordez și o serie de teorii ale relecturii, așa cum pot fi ele înțelese și aplicate – după cum voi arăta în partea practică a disertației – pe romanele lui Saramago, acolo unde teoria relecturii este aplicabilă.

            Așa cum am zis anterior, mă voi folosi de teorii ale istoriei, astfel, pornind de la ceea ce voi – sper eu – găsi în bibliografia trimisă: J. Le Goff și Norra, Pierra, ed. Constructing the past: essays in historical methodology, H. White (edited and with an introduction by Robert Doran), Fiction of narrative : essays on history, literature, and theory, 1957-2007, Baltimore, Md. : Johns Hopkins University Press, 2010, R. Koselleck, Futures past : on the semantics of historical time și, tot de la Koselleck, Conceptele și istoriile lor, St. Greenblatt, Practicing New Historicism (with Catherine Gallagher), History : the last things before the last/ Siegfried Kracauer, Princeton : M. Wiener, c1995 și Peter Burke, Istorie și teorie socială, Humanitas, 1999.

            Aceasta în capitolul I, în care voi face demersurile teoretice aferente; în cap. al II-lea, voi opera în tandem cu diverse teorii prin care voi încerca să demonstrez care este legătura între istorie ca atare și identitate și what if-ul folosit în general în utopii (și derivatele conceptului). Da, în același timp, voi încerca să articulez o teorie a utopiei, felurile sale și ce legătură este între utopie și istorie, de regulă utopia fiind o distopie, fapt pe care doar îl voi evidenția, fără a-l analiza în detaliu.

            În capitolul trei mă voi folosi de teoriile anterior enunțate și argumentate – afirmate sau infirmate, voi încerca să îmi dau aportul într-un fel sau altul –, și le voi aplica asupra unui corpus de texte aparținându-i lui Saramago: Istoria asediului Lisabonei, Memorialul mănăstirii, Eseu despre luciditate, Toate numele și Pluta de piatră și Evanghelia după Isus Cristos; în fiecare dintre aceste romane Saramago delimitează cadrul factual (aici voi încerca să fac aluzie și la Factual/ ficționalul lui Genette) de cel ficțional, dar ce mai înseamnă factual și ficțional în măsura în care ambele narațiuni sau cadre istorice – dacă pot fi numite astfel – sunt la fel de verosimile, fără însă a-l încadra pe Saramago în categoria realiștilor magici, el nu aparține sferei realismului magic de tip Mann, Marquez sau alții, ci postmodernului borgesian, mai degrabă, dar nu voi insista asupra acestui aspect.

            Ideea de bază este că Saramago este eligibil pentru teza mea, cea a contrafactualului; desigur, ar fi utile niște studii specifice, dar nu am găsit, din câte am căutat până acum. El preia cadrul istoric dat și pune întrebarea generică ce-ar fi dacă, însă prin acest ce-ar fi dacă el întoarce și răstoarnă istoria așa cum o știm noi, iar acest fapt se încadrează perfect în subiectul tezei mele.