nimic


mă simt din ce în ce mai mult ca un fel de cameră de filmat care-i trage pe toți pe microfilm, însă pe cât de durativ e procesul filmării pe atât de rapid e procesul ștergerii filmului. și procesul o ia de la capăt.
îmi imaginez deseori exact acest cadru, în care mă transform într-o cameră de filmat, iar toate imaginile pe care retina mea le înregistrează se duc într-o filmotecă undeva, de unde le iau la rând și retrăiesc acele zile. de la adierea vântului (unde ești tu Stoker, oare?) până la respirația și toate fluidele care circulă în corpurile oamenilor, de la sunetul pleoapelor care se închid-deschid la sunetul pe care-mi imaginez de multe ori că-l face pupila când se dilată sau contractă, după caz. un fel de demiurg, care creează o lume formată numai din contingențe. din neprevăzut și întâmplări. fără niciun scop final, fără vreun mare plan de mântuire.