Cuvintele și lucrurile


             Ce se întâmplă când o serie de tineri scriitori, debutați sau în pragul debutului, se adună laolaltă și scriu texte, ghidați fiind de trei scriitori reprezentativi ai unor generații?

            Ce se întâmplă cu ei și în ființa lor atunci când lucrul pe text devine concret, iar lucrul se concretizează într-o înșiruire de cuvinte poetice, lirice, antilirice, ritmate, rimate etc.? Aceeași întrebare, poate, și-au pus-o și organizatorii de anul acesta ai Student Festului.

            Anul acesta, în sânul târgului timișorean, o mână de oameni tocmai asta au făcut. Din 23 de înscriși numai 12 au fost selectați de către poeții Claudiu Komartin și Sorin Despot pentru a participa la atelierele de poezie din  cadrul Student Fest 2015, a cărui temă – centrală, putem spune – a fost conflictul. Conflictul poate lua variate forme, o adevărată himeră conceptuală: de la conflictul dintre viziunea poetică a participanților și tăieturile chirurgicale aplicate pe textele lor de către traineri până la conflictul dintre forma poetică și mijloacele cu care aceasta se materializează în același text, conflictul interior.

            O altă formă pe care o poate lua conflictul este aceea a lumii exterioare care invadează, sufocă tot mai mult individul. Cei adunați în cadrul acestor ateliere tocmai asta au făcut, au dezbătut tema conflictului în textele lor, pornind de la diverse indicații regizorale date de traineri și ajungând la a parodia po(h)eme consacrate ale literaturii române (vezi La steaua a lui Eminescu și textele rezultate în urma acestui joc ludic).

            Nu degeaba se scanda acum 25 de ani „azi în Timișoara, mâine în toată țara”; și într-adevăr așa este: niciun alt festival în țară nu are amplitudinea și magnitudinea pe care o are StudentFestul.

            Revenind la atelierele de creație ținute 4 zile la rând, 3 zile de creație poetică coordonate de Komartin și Despot și o zi în care Simona Popescu a ținut un atelier de creative writing; ce mai poți face după 3 zile de creative (thinking and) writing încontinuu? Ei bine, dacă veți merge să îi căutați pe participanții la atelierele de poezie, veți vedea. Textele vorbesc de la sine; unele mai reușite, altele mai puțin reușite; unele mai inocente, altele de o reală măiestrie tehnic-stilistică. In the Big Apple, everything is possible, ar zice un american; în Timișoara, idem, ar zice românul.

            Komartin & Despot, acest duo poetic-mitraliant, i-au ținut pe participanți la Casa Artelor, unde au discutat despre formă poetică, despre limbaj, despre rolul limbajului, despre clișee, despre ludic. A lua un cuvânt, înghețată, și a-l pune într-un text pentru a sublinia o anumită idee – cine s-ar fi gândit la o astfel de sarcină? A crea un text à la Gherasim Luca, pornind de la textul luc-ian passionnément, în care bâlba să creeze un nou sens, un nou text, un joc de cuvinte inedit – care să păstreze în sine un sens pe care cititorul să-l observe sau să-l prindă –; a scrie un text pornind de la o legendă a unui turn al dragostei, în care eul și celălalt sunt puși să conviețuiască înainte de a divorța definitiv; dragostea încă are forme de manifestare poetică în feluri și chipuri care transcend clișeul și parodia neintenționate.

         În primele două zile asta au făcut tinerii scriitori ghidați, alternativ, de Sorin Despot și Claudiu Komartin; în a treia zi, duoul Komartin–Despot a venit și a mai pus niște paie pe focul temei conflict(uale). Ca un etalon al creției poetice, la final, printre râsete și chicote, printre discuții despre prietenie și conflictul (a se citi competiția) dintre scriitori în general, și cei doi în particular, membrii au creat  un cadavre, citit la „ceremonia de absolvire”.

         În a patra zi, Simona Popescu a ținut un atelier de scriere creativă, în care din cei mulți puțini au rămas, în care din cei mulți puțini au scris. Ce? Iată marea întrebare, unii au scris „pledoarii în verde” sub forma unei scrisori adresate unui prieten (sub forma unui cititor); alții – texte poetice cu același caracter de pledoarie pentru ceea ce înseamnă pentru fiecare poezia. Apoi exerciții în care se dă o listă cu termeni cheie: Radiohead, Pink Floyd, Almodovar, Woody Allen, frunză, nori, fresh, activist și gheață. Un text bun și un text prost; iată, au prevalat textele proaste, scrise bine însă – formă de abolire a conflictului (sau de mascare a acestuia) prin ludic, prin joc, prin râs. Fiecare metodă de preluare a unor cunoștințe vine însoțită – în cadrul atelierului Simonei Popescu – de o recomandare de lectură pentru fiecare tânăr scriitor; pentru că acest conflict nu se încheie aici, în cadrul StudentFestului, ci continuă, fiecare dintre participanți luând cu sine, în sine, conflictul dintre cuvânt și idee, dintre cuvinte și lucruri, așa cum și Foucault a abolit această tensiune dintre idee și replierea-i asupră-i prin cuvinte. Cuvintele care vin în față, care nu mai sunt una, ci care sunt și una, și alta: formă și esență, formă a esenței, esență a formei – voi gândiți-vă la orice altă combinare a cuvintelor, noi ne continuăm acest periplu prin republica literelor, prin țara poeziei, în sinele nostru, mereu creând, mereu căutând acea formă perfectă.

         Recomandări de lectură pentru fiecare făcute de Simona Popescu: Radu Vancu, poezia anilor ʼ60 din SUA, Andrei Dósa, Radu Vancu, Andrei Bodiu, Al. Mușina et alii, pentru că pentru a scrie poezie e nevoie să citești poezie, multă poezie. Mereu cu acea încrâncenare a conflictului dintre forma poetică și ustensilele pe care le ai și mereu cu acea conștientizare a conflictului dintre ceea ce a fost, ceea e e și ceea ce poți face. Poezia e un modus vivendi, ar zice suprarealiștii, poezia e tehnică, ar zice tehniciștii.

         Eu voi încheia și voi spune că, datorită unor persoane cu care am avut ocazia să vorbesc, Mihaela Mănoiu, Elena Marin, Elena Dîrman, Issabela Pașca, Ștefania Trușcă, Cristina Moldoveanu, Dragoș Argint, Viviana Dărăbanț, Claudia Achim, Tudor Sima, Andra Lăzărescu și mulți alții; datorită lor, ziceam, putem încheia spunând că poezia e; s-a văzut, s-a simțit. Participanții: Mariana Gunță Adrian Laichici, Mădălina Bălănescu, Roxana Diaconescu, Ramona Sas, Ana Chițulean, Bogdan David Diță, Patricia Lelik, Andrei Ene și Adriana Cazan – toți pot confirma că, prin munca titanică, se poate spune chiar sisifică – o, tu, Camus –, am fost cu toții, chiar și pentru o săptămână, mult mai aproape de poezie.

         Anul acesta, poezia a fost (în) Timișoara. Conflict (dintre) cuvinte și lucruri.

Mircea Cărtărescu – plurivers


căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amormonștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)