am fost la munte și mi-a plăcut


atunci când vorbesc despre schizofrenia capitalistă spun că în contextul în care trăim e din ce în ce mai greu să fii autentic.
autentic, un cuvânt mare, însă exprimă exact ce anume vreau să spun: ai de ales între a face ceea ce îți dorești și ceea ce îți permite să trăiești: chinul, resimțit ca smulgerea cu forcepsul, de a nu (putea) alege să faci (musai) ceea ce îți dorești.

dar ce îți dorești, de fapt? sistemul de învățământ și societatea în general se interesează prea puțin de ceea ce individul (la nivel pur personal) dorește; ai etichetele, ai norma, ai preceptele, dar nu ai ghidajul necesar de facto.

cu alte cuvinte, dacă ai scopuri umaniste (idealismul vetust), fii sigur că nu vei putea trăi din asta; dacă ai scopuri pur pragmatice (să zicem utilitariste), în mod sigur vei avea cum trăi. goana după iluzii, goana după bani, după un trai: ești forțat să trăiești independente, odată finalizate studiile, ești expulzat din orice înseamnă sistem: nimeni nu te mai ghidează, te confrunți singur cu situații despre care nu știi nimic. înveți din mers, tatonezi terenul, și ești tentat să sacrifici latura umană din tine (umană = dimensiunea naivă, ingeună) care îți dădea un motiv de a fi în lume.
scos în afară – expulzat, exclus, ești forțat să o iei de fiecare dată de la capăt, neavând niciodată certitudinea că vei ajunge la liman.

este un truism, desigur, însă capitalismul tocmai asta face: schizofrenia capitalistă nu este altceva decât forțarea individului (sau traumatismul resimțit de către individ) să aleagă între A și (sau) B: ori asta, ori asta, nu le poți avea pe ambele, abandon all hope ye who enter here, dar unde (sau, mai exact, ce) este aici? plecarea de acasă, propășirea, punerea unei baze individuale, care să perpetueze mai apoi nucleul unor precepte social-normative: familia, cuplul, dragostea, alegerea.

probabil că mi-e frică de alegeri, fiindcă în ipoteză toate variantele sunt posibile și, evident, potențial făcute (în fantasmă), însă odată pusă în fapt alegerea, un drum se deschide, un altul se închide – un alt truism, însă așa se întâmplă în general: spunem așa sau așa fiindcă nu avem altceva mai bun de spus, sau nu știm să articulăm mai bine ceea ce zace acolo, ca o speculare a ceea ce e încă neexprimat.

e noapte, e frig, urmează o zi, apoi o noapte: urmează un pas în fața celuilalt, urmează o alegere după o alta: un șir cauzal fără oprire, fără sfârșit, până când

ori A, ori B, niciodată ambele – sau, dacă poți să le îmbini, să faci A=B, să le faci prin foarte mult chin, prin foarte mult efort: însă apare întrebarea: merită, oare, toate acestea? pentru ce? care e finalitatea (scopul) alegerilor mele? care e rezultatul? nu am de unde ști, pot doar intui că va fi (în potențialitate, deja e) mai bine; însă timpul, nemesis cum este el, nu spune ce va fi, nu arată ceea ce, la un moment, va fi fost, așadar trăiesc cu spaima unui neant pus în act, a unei fantasmări care va fi (trecut) în momentul în care se va întâmpla.

și de ce, și pentru ce? oricum angoasa e acolo, spaima e și ea tot acolo. dârzenia de a nu ceda e singurul motor care ne pune în mișcare, un soi de mecanism de apărare de care nu suntem pe deplin conștienți (dar nu vorbesc aici de determinism).

capitalism, idealism și clivajul dintre cele două.

Advertisements