Oboseală


sunt atât de obosit. nici nu știu când am dormit ultima oară cum trebuie. și nu mă refer aici la ora la care mă culc, ci la modul în care dorm. mă trezesc, uneori, pe la 7, nădușit, transpirat.

îmi dau seama cât de mult îmi lipsește un ce. acel ce ce mă face să tresar. să tresar, să radiez, să mă mișc și să râd. să râd de să plesnesc. să râd de să-mi lăcrimeze ochii. și așa mai departe. nu știu de ce am această senzație. dar de fiecare dată când mă găsesc singur bătând străzile în lung și-n lat
mă trezesc că mă enervez. și merg mai repede, să-mi golesc creierul. la propriu. să-l sec. să-l desalinizez și așa mai departe. drenez. dar, pe măsură ce merg mai repede, gândurile și reproșurile și pleznirile peste frunte se-ntețesc, la fel ca rafalele de vânt.

și când te gândești că ar fi mai simplu dacă m-aș resemna cu ideea că așa ceva nu se poate? să-mi dau seama că „nu e posibil. așa ceva nu se va întâmpla prea curând. că nu”? nu se poate să mă resemnez însă. nu.

chinuiala și suferința pentru găsirea acelui ce care să ne facă să tresărim și să licărim este un fel de setare inițială pe care o trăim cu toții. „damnați să fim atrași de contrariile personalităților noastre. damnați să căutăm acel tip de persoană care să ne pună pe jar. să ne facă să fim încordați, să ne încordăm nervii, toți, și să reacționăm la cea mai mică tresărire a celui de lângă noi.” – al dracului clișeu.

mă simt al dracului de obosit și trist. da, cuvântul de ordine: trist. trist din cauza faptului că caut un ce ce e aici, dar în același timp nu e aici.

aforisme prelun-gite


Când trăiesc întins pe pat, privind tavanul alb, crăpat, îmi vin în minte pasaje din cărțile citite, drumurile bătute. Și-mi pare că întineresc subit. Cum se zice, după un drum pe care-l bați în lung și-n lat rămân doar niște frânturi de imagine, nimic mai mult.

Dacă ar fi să descriu stările pe care le trăiesc acum, aș zice că pielea tremură pe mine, stomacul tresaltă și se cască în el un gol ce pare că vrea să mă înghită. Tu. Și atât.

Parafrazând, dacă mă pregătesc de drum, mă lasă și brațe, și picioare, și tors, și tot. Dar, dacă mă întind, mă simt la fel de puternic precum cei din vechime, care alergau cale de un continent, numai să dea o scrisoare.

nu știu cum se face că simt lipsa a ceva anume. unii i-ar zice „dilemă existențială”. dar adevărul este că nu știu. totul a-nceput într-o zi de iarnă geroasă, luna lui ianuarie, când

ochii mei s-au deschis și au văzut plutind peste ape o muscă neagră ce mă bâzâia până în adâncul creierilor. făptura aceea mi-a dat o lecție despre ce-nseamnă singurătatea, de fapt.

vă las în compania unei melodii acum. și vă rog, iertare pentru aberații. simțeam nevoia să scriu, orice. orice.

Văzut film


văzut film One Day, citit, corectat, corectat și citit. în același timp stau și mă-ntreb cum se poate ca unii să aclame venirea sau ivirea în peisajul politic al marelui magnat, Dan Diaconescu (sau, așa cum îi spun prietenii, musiu D.D.). este incredibil cum, în timpuri de restriște, când pare că Isus își va scoate țepii din tâmple, când marea va cânta ultima odă a valurilor, acest titan, acest olimpian ales și trimis de mâna lui Zeus însuși, vine și ne întinde mâna și spune „veniți, am venit să vă duc în cetatea zeilor, unde nu e nici plânset, iar mierea curge fără oprire!”

veniți, veniți să vedeți prostia omenească, strigă idiotul satului

aforisme prelun-gite


uneori, cred că Biblia ar trebui să fie cartea de căpătâi a fiecăruia dintre noi. cu ea începe și cu ea se termină marile curente literare. apoi, nu cred că s-a mai scris ceva la fel de mare ca importanță ca Biblia, lăsând deoparte curentele literare, sistemele filosofice și marile teorii ale umanității.

m-am născut cu două picioare stângi, dar cu ochii de aceeași culoare; așa cum spunea o ghicitoare (parcă): două ape de ocean sub aceleași două pături. păturile mele plutesc pe fața oceanului, iar oceanul seacă. nu știu ce să mai scriu,

mă chinui și tot deschid fereastra asta ca să mai scriu ceva, dar cuvintele se opresc la jumătatea distanței dintre idee și intenție, și nu se naște nimic. iubirea și sexul sunt cele mai adevărate simțăminte pe care le va poseda omul vreodată. nimic mai adevărat decât abisul din care țâșnesc sentimentele de proprietate, posesiune și posedare. „te-aș iubi toată viața, dar te pot iubi acum!”.

mă gândesc de multe ori la posibilitatea înnebunirii. să îmi creez propriile universuri, să spun și eu „Să fie Lumină! Și s-a făcut Lumină.”; mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei îmbarcări pe Arca lui Noe, nu cea istorică, ci acea arcă ce va să vie.

dac-aș fi un animal, aș fi o stea, căci ele sunt ca liliecii: le vezi doar noaptea, dar ele te văd tot timpul.

nimic mai frumos decât zilele în care stai cu brațul sub cap, asculți pașii pe care-i fac oamenii în pământ și-ți dai seama că Paradisul, pe care mulți încă îl caută, e chiar aici!

Aforisme prelun-gite


încep să regret că am un creier, că am o conștiință de sine. comparate cu mine, animalele mi se pare că sunt adevărați maeștri ai înțelepciunii. ele nu se ghidează după niște precepte etico-sociale, sau politico-sociale sau orice altă combinație mai vreți voi.

primii oameni aveau instinctele, ultimii oameni au rațiunea. cine e în avantaj? primitivul, care nu simte durere sau decepția, sau raționalul, care se sfâșie în bucăți doar pentru a afla dacă există sau nu există Dumnezeu; partea cea mai frumoasă este atunci când, cu tot intelectul unora, credința se pierde, iar Dumnezeu devine un concept vid.

generația 2010-istă, cum i se mai zice, se ridică, cum se tot spune de enșpe mii de ani, pe mormântul predecesorilor săi, pe toate ideile și „teoriile” și credințele sale. problema e că nimic din ce se face nu e considerat ca fiind valoros artistic. literatura reia diverse toposuri și mythosuri pe care le re- și răstălmăcește, încercând să ajungă și să atingă acea formă a sublimului. ce pot spune? succes!

se dau mari intelectuali, însă ei vor egalitate, dar nu pentru căței!

numai, of, numai truisme!

Aforisme prelun-gite


și când te gândești că acum jumătate de an eram doar un copil cu visurile până-n barba lui Dumnezeu, iar acum abia-mi mai târâi picioarele de-a lungul camerei… ai crede că sunt un schelet de 200 de ani, care a uitat ce e plăcerea, ce e durerea. ce sunt impulsurile și pasiunile devastatoare.

dar oamenii sunt atât de proști cititori în cafea sau în oameni, încât se consideră niște profeți ai lui Dumnezeu, când, de fapt, nu fac altceva decât să scuipe vorbele ca pe flegmă. sunt ca niște cârtițe ce văd lumina reflectată în unghiile ce răzbat la suprafață, nicidecum văzută de propriii lor ochi.

greșiți zilnic, dar nici că vreți să vă recunoașteți greșeala: indiferența, platitudinea și superficialitatea.

iar cuvintele astea sunt de prisos, căci alții le-au zis înaintea mea, și totuși simt nevoia să mă exprim…

Aforisme prelun-gite


e trist să te bucuri de lecturile copilăriei la bătrânețe. nu, nu sunt eu șontorogul, dar mă simt ca unul. de parc-aș mai avea oleacă și mi-aș da duhul.

oamenii sunt atât de fragili; e de-ajuns să te uiți direct în ochii lor, și-i vei simți cum se îndoaie de genunchi!… căci, în definitiv, omul nu este nimic altceva decât o păpușă plină de tărâțe.

dacă e ceva de care să mă îndoiesc, acel ceva este Dumnezeul răzbunător și aprig, ce-l ce-i va arde pe oameni și pe sufletele lor în cazanele Iadului. prefer să cred că Tata e-un moșulică cu barbă semilungă, cu stele în ochi și luna în frunte, care ne-a pregătit nouă, copiii săi, casa, gata să ne primească înapoi în brațele sale!

ce stupid sună, lucruri scrise de alții, morți acum!