Cronică de cenaclu


Vinerea trecută ne-a citit Sabina Penciu un grupaj de poeme:

ochi înveșmântați în crepuscul
buze mușcate de-un oarecare zefir
cer pistruiat în ace de argint
(Sabina Penciu – Seară de vară–)

Stela Iorga – „Poemele au o luptă interioară, un tragism existențial foarte frumos. Nu pot să nu spun că avem în față-ne un potențial scriitor. Poemele sunt de o durere sfâșietoare.”

Elena Donea – „Atmosfera e rece, mai mult sugerată, cu păpuși care te sfidează. Poemele sugerează o stare de ataraxie liniștită, profundă, cu oameni care se confundă cu păpușile. În lipsa mamei – și a sentimentului grijii materne –, eul liric preferă să trăiască prin ochii altcuiva, trădându-și, astfel, existența.”

Alexandru Maria – „Nu-mi place directețea textelor. Singura chestie care mi-a plăcut a fost expresia „microoamenii” (Microoamenii), atât.”

Mădălina Radu – „Textele mi se par sadice; pot fi retușate. Însă sunt bine scrise.”

Cezar Chiorcea – „Mie un text, ca să-mi placă, trebuie să îmi provoace plăcere. În textele tale, cu mici excepții, am găsit plăcere; însă mai cred și că, probabil, ai vrut să scapi de tensiunea interioară a eului tău dedublat.”

Simona Toma – „Prea aproape de hârtie. Înainte să scrii un poem, trebuie să îl asculți și să-l reasculți (dacă e nevoie).”

Andrei Velea – „Texte calde. Am observat o recidivă adolescentină. Disimulează mai mult; dar ai și texte bune (de la al treilea poem în jos).”

Cristina Dobreanu – „Textele sunt prea redundante, prea încărcate, prea ambigue.”

Click aici pentru a accesa blogul cenaclului de la Noduri & Semne.

Cronică de cenaclu


Femeia-păpădie

 

Vinerea trecută, Elena Donea ne-a citit un grupaj de poeme intitulat „încerc să-ți explic de ce sunt păpădie și nu încă-femeie”:

să-mi spui pe numele mic de acum

uite, păpădiile stau tolănite pe șine
ca un bilet de la iubită sfâșiat bucățele,
s-ar părea că visează ca într-o zi să fie zdrobite de tren
de parcă așteptările mele nu-l mai ajung
așteaptă mai întâi galbene, ca niște mici ucenici ai soarelui
apoi se înmoaie, le cresc țepi
ai zice că sunt niște arici înfometați, evazivi și albi.

așteptările mele nu-l mai ajung
biletul de la iubită se rescrie și prinde rugină
rândurile astea vor să devine șine de tren.

străzile vagon

străzile acestea poartă urmele atâtor amintiri,
atâtor amanți
care s-au îmbrățișat îndelung,
s-au așezat obraznic
printre taxiuri
și-au lăsat urma tocului încins
s-au sărutat
până când dinții lor au devenit totuna cu trecerea de pietoni.

pupilele-semafor s-au rostogolit
și-au căutat pleoapele care cunosc
și ascund atât de bine
aceste străzi-vagon.

Ion Avram a remarcat autenticitatea poeziei, dar și lipsa de cusur a acesteia.
Acesta a spus că textele sunt unitare, cu aceeași înălțime și valoare poetică. Acesta este de părere că Elena Donea are un viitor scriitoricesc bun, că este una din persoanele care se nasc cu acest talent poetic. Elena Donea este profundă, filosofică și matură, iar poezia ei este de o factură stănesciană efeminată!

Anca Șerban Gaiu consideră că sunt mai multe ipostaze ale eului liric, anume eul copil, eul fecioară și eul femeie; iar aceste ipostaze se caută și se întrepătrund. Elena are atât poezie, cât și non-poezie; este prea explicită, prea directă pe alocuri. Sunt câteva zone în care își pierde atingerea poetică.

Stela Iorga a simțit și remarcat intensitatea trăirii la Elena, care perindă între copilărie și feminitate. Tema iubirii este ca un fir ce străbate de la grupajul de la un capăt la celălalt, fără a-și pierde intensitatea. Este o poezie plină de bun-simț, originalitate și autoironie. Ai acel je ne sais quoi pe care trebuie să-l aibă un poet.

Laurențiu Pascal a spus că textele sunt tulburătoare pentru el. Sunt pline de sinceritate, de simțire a trăirii și au o imaginație care te lasă cu gura căscată, efectiv.

Cristina Dobreanu observă că Elena are ce spune prin textele sale, că textele, în final, se încheagă. Totuși, e bine să nu le mai stilizezi în acest fel, dacă ai știința așezării cuvântului în poezie, nu e necesară italicizarea în anumite zone ale textelor.

Costel Grecu e de părere că domnișoara are sânge de poet; textele sunt puternice, pline de trăire, originale și cu valoare!

Monica Harhas a fost fermecată de fragilitatea poemelor: zmei, păpădii etc. Reușești să îmbini elemente ale copilăriei, și să le încarci un sens profund.

Gelu Ghemiș a spus că Elena are un univers poetic propriu, încărcat cu sintagme și expresii originale.

Astăzi, la ora 6 p.m., la sediul cotidianului Viața Liberă, va citi Costel Grecu poezie.

Florin Buzdugan


„Cântecul de seară al unui scriitor de dimineaţă” – cronică de cenaclu

 

Iarna, amintirile fac vlăstari

 

Iarna trecută, mersesem cu mama la cumpărături. Beculețele dimprejurul ramelor ferestrelor de la magazine îmi aminteau de copilărie, de serile în care nu închideam ochii, îi lăsam deschiși, îl așteptam. Dar… imediat ce îi închideam, presupusul Moș Crăciun se strecura, burtos cum era, pe broasca ușii de la intrare și lăsa cadourile mult râvnite. Da… Fulgii cad din cer tăcuți, o acoperă pe mama și o fac să strălucească. O stea ce a luat formă umană. Tata, pe-atunci, era mai tot timpul plecat la muncă. Ziua era plecat, noaptea dormea (ca un balaur fericit că a mai mâncat o virgină). Venea seara acasă, nervos, răcnind că nu are chef, că nu vrea. Că nu-i pasă. Copilăria a trecut pe lângă mine râzând, chicotind. Ceilalți copii erau acoperiți de puf, de cuvinte fără rost. Uneori îi vedeam cum se refugiază în castele din nisip, înghițite de gura enormă a Soarelui. Alteori, îi auzeam de la etajul patru ca pe niște furnici ce tropăiau lucrând. Eu râdeam și aruncam cu baloane de apă înghețată în ei. Se speriau și fugeau care-ncotro. Niciodată nu am reușit să intru în cercul lor perfect.

Am crescut.

Acum două ierni, mama își îmbrăcase cojocul, se dăduse rostogol pe gura dealului, la vale. Plecase la bunica. Eu nu o văzusem pe bunica. Mi-era frică de ea. O femeie bătrână, cu riduri ce mi-ar înghiți și cele mai mici gânduri infantile. Palmele ei bătătorite de atâta muncă, ochii ei mici, secați de atâtea lacrimi scurse din cauza vinului, a vârstei de aur care nu era chiar de aur, mă speriau. Niciodată nu am vrut să merg cu ea. Preferam să mă ascund sub pătura patului, și citeam. Citeam fără oprire. Mă visam omul-de-zăpadă, cu ochi negri în loc de sferele astea albastre (ca niște halouri văzute de atâtea și atâtea ori), în locul dinților aș fi avut cărbuni (un zâmbet permanent, care să nu dispară ― indiferent de anotimp, zi, stare ―, ci să fie mereu acolo). Tata se luase după mersul stelelor, și se duse în Nord, cât mai în Nord (mai bine, oricum noi doi eram precum apa și focul ― ne anulam reciproc, deși eu ieșisem din el, iar el intrase în mine). Moș Crăciun nu mai putu să se strecoare cu burtoiul său pe broasca ușii, intrase pe geam și ascunse cadourile sub rădăcina bradului (mi-am înnegrit unghiile, acum eram una cu pământul. Fremătam, mă simțeam bine). Când am terminat de săpat, mama a venit acasă, tata rătăcea prin troienele de zăpadă ale Nordului. Mi-era bine. Stăteam în colțul meu înghițit de umbre ale trecutului meu, mama trecea pe lângă mine vuind, ca vântul. Niciodată nu văzuse lacrimile ce se adunaseră în ochii mei halou, stăteau ca un nor de lacrimi gata să cadă și să ude pământul însetat. Pleca și venea, cadourile mi le lăsa pe masă cu tipicul Te iubesc, fiule! Să nu uiți asta! Țin minte că odată, când mergeam cu ea prin grădinile acoperite de zăpadă ca de un strat fin de puf, eram îmbrăcat foarte gros, bocancii tropăiau ca doi greieri imenși. Mă ascundeam sub stratul pufos de zăpadă, mă târam ca o cârtiță supradimensionată, și ieșeam la lumină iar, renășteam cu fiecare fulg de puf străbătut, mai uman, mai viu. Dar ea nu aprecia faptul că eu renășteam (pentru ea doar o făceam), țipa la mine că m-ascund de ea, că nu o iubesc, se la-menta. Și-atunci nu mai strălucea ca o stea devenită om. Devenea plastică, fadă. Dispărea din fața ochilor mei, se evapora ca aburul ce-i ieșea din gură, se evapora și eu o spulberam cu pumnul ca pe-un vis rău. Apoi expiram cu forță iar, strângeam aburul în palmă și o refăceam pe mama mai frumoasă, mai reală decât concretul din care era făcută. Și îmi continuam drumul liniștit, ea mergea, mă strângea în brațele sale și mă trimitea prin locuri nemaivăzute (păduri necutreierate, pline de flori, lăcrămioare, păpădii și alte flori pline de un miros aparte, al ei, care trebuia să apară din când în când). E ciudat, stând acum în camera asta obscură, plină de fumul de țigară, plină de șoapte și colinde trecute, iernile trecute erau pline de cimitire, de marțieni și spiriduși închiși în centre de nebuni, încătușați în cămeșe de forță. Iernile trecute, pe lângă toate renașterile și mămicile făcute din aburi, erau pline de promisiuni deșarte (cadouri cu care Moș Crăciun mă amăgea. Îl uram pentru asta, îl înjuram și îmi doream ca renii să-l ucidă, să moară-n chinuri! ziceam… În seara cea mare îmi puneam toate dorințele în cârca unui moș senil, băut, chel, burtos, care nu făcea altceva decât să mă amăgească). Într-o zi însă toate astea se schimbară.

Într-o zi mama se ghemuise sub gheață, stătea acolo mică, tăcută. Semăna cu un copil ce trebuia dar nu voia să iasă din burta mamei sale. Iarna era palidă. Nu ningea peste mine. Pe ea o cunoscusem într-o zi de vară, într-o duminică. Picioarele mele mă conduseră în fața blocului ei (aceleași picioare care l-au condus proba- bil la prima sa iubită, în patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale). Era o dimineață răcoroasă de vară.

Stela Iorga a recunoscut că proza e plină de promisiuni și intenții bune, dar, observă ea, la un moment dat narațiunea trenează, devenind chiar obositoare. Taxările începătorului Buzdugan sunt cele referitoare la scheletul pe care stă textul, care ar fi putut fi cu mult simplificat, și ar fi putut reda cu mai multă dezinvoltură anumite adevăruri despre esența umană. Stela totuși apreciază prima parte a textului, deoarece este mai fină, mai cizelată (și denotă o oarecare maturitate și subtilitate a textului).

Cristinei Dobreanu i-a plăcut începutul. Dar apoi textul cade în retorismul de care Florin încă nu s-a debarasat. Cristina l-a sfătuit pe tânărul Buzdugan să se rezume la a nu spune atât de mult. Însă ai și pasaje foarte bune. Dincolo de erorile mari, la pasajul cu mama (și aici ai tendința să te repeți) ai scene foarte subtile și bine realizate.

Elena Donea spune că începutul este fascinant; cred că l-au dat în jos dialogurile clișeice. Îmi place personajul feminin construit. În rest, aceleași superficialități pe care le-a constatat și doamna Stela Iorga.

Nicoletei Onofrei nu-i place deloc felul în care textul se termină (amintindu-i de poezia lui Alexandru Maria — care încheie în același fel). Abține-te, scrie mai puțin și fii mai subtil. Încearcă să-ți transfigurezi dialogurile (să nu le pui chiar așa, de-a gata).

Gabriel Ghimpu consideră că textul are foarte mult balast (unele fraze fiind chiar inutile). Acesta a avut un permanent sentiment deja-vu (referindu-se că ar fi reiterat ideea Claudiei Samoilă și textul ei Corpul omenesc nu e deloc obscen – fapt ce a contrariat-o pe Nicoleta, care, în replică, a spus că mai degrabă te duce cu gândul la textele lui Alexandru, deoarece încheie în aceeași „coadă de pește”.).

Gelu Ghemiș nu a înțeles prea bine textul (deoarece Florin Buzdugan are o citire defectuoasă), dar, totuși, acesta a putut remarca o anume candoare și naturalețe a textului. Cu toate acestea, mai trebuie mult exercițiu. Însă, față de acum un an, când ai venit și ai citit prima oară la cenaclu, se vede că ai evoluat. El parcă scrie dintr-o revoltă, din ură față de lume. Nu știu, însă cred că el scrie din dorința de a schimba lumea.

Data viitoare, în cadrul cenaclului va citi Anca Șerban Gaiu poezie. Pentru a citi și alte texte, vă invit să dați click aici.