Mircea Cărtărescu – plurivers


căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amormonștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)

Orașele invizibile – Italo Calvino


Orașele continue 2

Când am pus piciorul pe pământ la Trude, dacă n-aș fi citit numele orașului scris cu litere mari, aș fi crezut c-am ajuns la același aeroport de unde plecasem. Suburbiile prin care am trecut nu erau diferite de celelalte, aveau aceleași case gălbui și verzi. Urmând aceleași săgeți stradale, ocoleai aceleași straturi de flori, din aceleași piețe. Străzile din centru expuneau mărfuri ambalaje inscripții care nu aveau nimic schimbat. Urmând aceleași săgeți stradale, ocoleai aceleași straturi de flori din aceleași piețe. Străzile din centru expuneau mărfuri ambalaje inscripții care nu aveau nimic schimbat. Mă aflam pentru prima oară la Trude, dar cunoșteam deja hotelul unde s-a întâmplat să mă cazez; auzisem și rostisem vorbele pe care le-am schimbat cu cumpărătorii și vânzătorii de fiare vechi; la sfârșitul unor zile identice cu aceea, mă găsisem privind, prin aceleași pahare, aceleași burice care se unduiau.
De ce să mai vii până la Trude? mă întrebam. Și deja voiam să plec.
Îți poți continua zborul oricând, mi-au spus, dar vei ajunge într-o altă Trude, aceeași, punct cu punct, lumea e acoperită de o singură Trude, care nu are început și nu are sfârșit, doar numele aeroportului se schimbă.

traducere din limba italiană și postfață de Oana Boșca-Mălin, Editura ALLFA,București, 2011, p. 113

Salman Rushdie – Versetele satanice


Revelația – recitarea – le spunea credincioșilor cât să mănânce, cât de adânc să doarmă și ce poziții sexuale fuseseră aprobate de către divinitate, credincioșii aflând astfel că sodomia și poziția misionarului erau agreate de arhanghel, în timp ce stilurile interzise le includeau pe toate cele în care femeia stătea deasupra. Gibreel a trecut apoi în revistă toate subiectele de conversație permise și interzise și a indicat părțile de pe corp care nu puteau fi scărpinate, indiferent cât de tare te-ar fi mâncat. A interzis consumul de creveți, acele creaturi bizare, ca de pe altă lume, pe care niciun credincios nu le văzuse vreodată, și a cerut ca animalele să fie ucise încet, prin sângerare, pentru că o astfel de trăire completă a morții să le permită să ajungă la o înțelegere a sensului vieții lor, căci ființele nu reușesc să înțeleagă că viața le-a fost reală și nu un soi de vis decât în momentul morții. Și Gibreel, arhanghelul, specifica și felul în care trebuia îngropat un om, și cum să i se împartă averea, astfel încât Salman persanul a început să se întrebe ce fel de Dumnezeu era acesta, care suna atât de mult a negustor. A fost momentul n care a avut ideea care i-a distrus credința, deoarece și-a amintit că, bineînțeles, Mahound fusese el însuși negustor, ba chiar, dacă tot veni vorba, unul cât se poate de prosper, o persoană căreia organizarea și regulile îi vin de la sine, așa că era cum nu se poate mai convenabil să dea peste un asemenea arhanghel cu ale unui Dumnezeu extrem de materialist, chiar dacă nu neapărat material. (p. 438, v. și. p 439)

Da: ura obsesivă față de Gibreel, visul că va avea parte d o binemeritată și crudă răzbunare – toate erau lucruri din trecut, aspecte ale unei realități care nu corespundea dorinței sale pătimașe de a reveni la o viață normală. Nici măcar imaginile ademenitoare, deconstructive, de la televizor nu l-au putut descuraja. Ce respingea el era descrierea sa și a lui Gibreel drept monstruoși. Nu zău, monstruoși? Ce idee absurd! În lume existau monștri autentici – dictatori, criminali în masă, violatori de copii. Spintecătorul de Bunici. (Aici a fost nevoit să admită că, în ciuda respectul pe care-l avusese întotdeauna față de Poliția Metropolitană, arestarea lui Uhuru Simba prea fusese al naibii de simplă.) Nu trebuia decât să deschizi zilnic ziarele de scandal ca să dai peste irlandezi homosexuali nebuni, care înfundau gurile copiilor cu pământ. Paela, firește, fusese de părere că „monstru” era un cuvânt prea – cum? – prea critic pentru astfel de persoane. Compasiunea, a zis ea, ne cere să îi percepem ca pe niște sacrificați ai vremurilor. Compasiunea, a răspuns el, ne cerea să le vedem victimele ca pe niște sacrificați.
– Nu-i nimic de făcut cu tine, i-a zis ea pe cea mai patriciană dintre voci. Chiar gândești în clișee ieftine, de discursuri publice.
Și mai existau și ceilalți monștri, cu nimic mai puțin reali decât dușmanii din ziarele de scandal: banii, puterea, sexul, moartea, iubirea. Îngeri și diavoli… cine avea nevoie de ei? „De ce să avem nevoie de demoni când omul însuși e un demon?” s-a întrebat „ultimul demon” al laureatului premiului Nobel, Singer, din mansarda sa din Tishevitz. La care sentimentul echilibrului, reflexul de a avea multe de spus și pro, și contra, al lui Chamcha a vrut să adauge: „Și de ce să avem îngeri când omul e și angelic?” (Dacă așa stăteau lucrurile, atunci cum se explică, de exemplu, schița lui Leonardo? Era Mozart, de fapt, Belzebut cu perucă pudrată?)… Dar trebuia să se recunoască – și aceasta era contribuția sa originală – că circumstanțele epocii nu pretindeau niciun fel de explicație diabolică.
Nu zic nimic. Să nu-mi cereți să lămuresc lucrurile într-un fel sau altul. Vremea revelațiilor a trecut. Rânduielile creației sunt destul de clare: pregătești lucrurile, le faci așa și pe dincolo și apoi le lași să se desfășoare. Unde e plăcerea dacă intervii veșnic ba cu sugestii, ba ca să schimbi reguli, ba să rezolvi dispute? Mă rog, până în momentul de faă m-am stăpânit destul de bine și n-am de gând să stric lucrurile acu. Să nu vă imaginați că n-am vrut să-mi bag nasul. Am vrut – de nenumărate ori. Și e adevărat că o dată i-am și făcut-o. M-am așezat pe patul Alleluiei Cone și i-am vorbit superstarului Gibreel. Ooparvala sau Neechayvala, a vrut el să știe și nu l-am lămurit. Și în niciun caz nu am chef să bat câmpii cu amețitul ăsta de Chamcha.
Acum plec. Omul se duce la culcare. (pp. 489-491)

Când se pregătea să urce în avionul spre vest, Alicja a certat-o pe fiica ei la Terminalul Trei.
– Nu înțeleg de unde îți vin toate ideile astea! a strigat ea printre turiști cu rucsacuri în spate, serviete și mame asiatice înlăcrimate. Ai putea spune că nici viața tatălui tău nu a mers tocmai conform planului. Înseamnă că el e de vină pentru lagărele de concentrare? Studiază istoria, Alleluia. În secolul nostru istoria nu mai e interesată de fosta dimensiune psihologică a realității. Adică în zilele noastre destinul omului nu mai e legat de caracterul său*. Economia înseamnă destin. Ideologia înseamnă destin. Bombele înseamnă destin. Ce i pasă unei foamete, unei camere de gazare, unei grenade cum ți-ai trăit tu viața? Vin tot felul de crize, vine moartea, iar sinele tău amărât n-are nimic de-a face cu toate astea și nu poate decât să suporte consecințele. Gibreel al tău… poate că el e forma în care ți se întâmplă ție istoria. (pp. 518-519)

(…) Cadavre orbite rămâneau conservate pentru vecie în permafrostul de pe versanții înalți. Dar Allie și șerpașul Pemba urcaseră și coborâseră ca să își spună povestea. Celule din rezervele creierului au înlocuit victimele acestei aventuri. Și nici ochii nu le-au explodat. Cum de se înșelaseră oamenii de știință?
– În mare parte din cauza prejudecăților, a zis Allie, încolăcindu-se în jurul lui Gibreel sub pânza de parașut. Nu știu cum să cuantifice voința, așa că o lasă pe dinafară în calcule. Dar voința e cea care te duce pe Everest, voința și furia, iar asta poate modifica orice lege a naturii care îți trece prin cap – cel puțin pe termen scurt. Inclusiv gravitația. Bineînțeles, dacă nu întinzi prea mult coarda. (p. 371)
____________________
Aluzie la maxima atribuită lui Heraclit, conform căreia destinul omului e determinat de caracterul său.

Salman Rushdie – Versetele satanice, traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun, Polirom, Iași, 2007

dansul satanei


Dar lui Kerekes nici că-i păsa, astfel că Halics o înșfăcă de mijloc pe madam Kráner și prinse pasul”. Ceilalți le-au făcut loc în mijlocul cârciumii, îi încurajau bătând din palme, chiuiau, chiar și Schmidt izbucni în râs, spectacolul fiind, într-adevăr, irezistibil: Halics era cel puțin cu un cap mai scund decât perechea sa și se zbânțuia în jurul lui madam Kráner, care nu făcea altceva decât decât să-și legene șoldurile imense, tropăind pe loc, de parcă i-ar fi intrat o viespe sub cămașa suflecată și se chinuia să scape de ea. După ce se termină primul ceardaș, pieptul lui Halics, care se tot înclina în zarva festivă, cât pe ce să plesnească de mândrie, abținându-se cu greu să nu le urle în față celor care îl ovaționau rânjind: „Ei, vedeți?! Ăsta-i Halics!” Iar la cele două ceardașuri care au urmat își depăși până și propriile performanțe, oprindu-se pentru o câte o clipă în apogeul figurilor de dans, incredibile și imposibil de imitat, când rămânea încremenit, ca so statuie vivantă, cu brațul drept sau stâng ridicat deasupra capului, cu pieptul bombat, pentru ca-n secunda următoare să-și continue, mai iute, pașii de dans, niște pași satanici care amplificau succesul, în jurul lui madam Kráner, care chicotea și gâfâia în același timp. Halics, după terminarea câte unui dans, cerea pe un ton din ce în ce mai imperativ un tangou, iar când, în sfârșit, Kerekes îi îndeplini dorința și începu să cânte o melodie arhicunoscută, bătând și ritmul cu bocancii lui mari, nici directorul școlii nu mai rezistă și, se duse la madam Schmidt și, pe care o învioraseră chiuiturile, și-i șopti la ureche: „Îmi dai voie?” Parfumul puternic al apei de colonie îl învălui cu o putere amețitoare, astfel că-n clipa în care își lipi – în sfârșit! – mâna dreaptă pe umărul femeii, făcând, la început cam împiedicat, primii pași de dans, se văzu nevoiet să se controleze pentru respectarea „distanței obligatorii”, deoarece dacă și-ar fi ascultat inima ar fi îmbrățișat-o pe madam Schmidt, ca să se piardă între sânii fierbinți ai acesteia. Dar situația nu era deloc lipsită de speranță, căci madam Schmidt, având o privire visătoare, se lipea „tot mai revoltător” de el, iar când muzica deveni și mai înduioșătoare, își puse capul, cu ochii înotând în lacrimi, pe umărul directorului („Știi, dansul e slăbiciunea mea…”), lăsându-se cu toate greutatea pe el. În clipa aceea nici directorul nu mai rezistă și-i sărută cu stângăcie umărul dolofan; firește, se dezmetici îndată și-și îndreptă spatele, dar n-a mai avut timp să-și ceară scuze, pentru că femeia îl trase, cu o înfocare mută, spre ea. Desigur, pentru madam Halics, care ajunsese de la ura activă, înverșunată de mai înainte, la un dispreț mut, era totul cât se poate de clar; în fața ei nu putea să rămână nimic ascuns, știa foarte bine ce se petrecea. „Dar Dumnezeu, ocrotitorul meu, e cu mine!” bombăni sigură de sine, numai că nu înțelegea de ce întârzie judecata care să-i pedepsească pe cei de acolo, osândindu-i să ardă în flăcările iadului. De fapt, „ce mai așteaptă acolo, sus?!”, cum pot tolera cu atâta indiferență „Sodoma și Gomora” asta?! Și, pentru că era convinsă că i se cuvine, aștepta cu o nerăbdare crescândă iertarea păcatelor, chiar dacă era nevoită să recunoască: diavolul îi mai slăbește – uneori – credința pentru câte un minut, ispitind-o cu câte o înghițitură de vin sau îndemnând-o, ca acum, de exemplu, să se uite, cu priviri păcătoase, la mișcările lascive ale lui madam Schmidt, prizoniera Satanei.

László Kraszahorkai – Satantango, traducerea de Anamaria Pop, Curtea Veche Publishing, București, 2012, pp. 178-180

Simone de Beauvoir și rana femeii


Prea cocoloșită de mamă, neglijată de tată, purta în ea o rană: că e femeie. Gândul că avea să se întindă într-o zi sub un bărbat o revolta. Datorită delicateței, tandreței lui, André o împăcase cu sexul ei. Acceptase cu bucurie plăcerea. Ba chiar, după câțiva ani, își dorise un copil, și maternitatea o împlinise. Da, de el și nu de altul avusese ea nevoie. Iar André, de ce o iubise atunci când, în general, din cauza agresivității ei, lumea o displăcea pe Nicole? Poate că rigoarea, severitatea mamei lui, care îl apăsaseră, erau în același timp necesare și el le regăsise la Nicole. Ea îl ajutase să devină, de bine, de rău, adult. (p. 96)

(…)

Se întrebă din nou: de ce Irène? Credeam că atunci când se va însura el… Credeam că n-o să se însoare, că o să rămână băiețelul care îmi spusese odată, ca toți băieții: „Când mă fac mare, mă însor cu tine”. Și într-o seară venise să-i spună: „Îți dau o veste mare!”, cu aerul un pic surescitat al unui copil care într-o zi de sărbătoare s-a jucat prea mult, a râs prea mult, a strigat prea mult. Nicole simțise o bătaie de gong în piept, sângele în obraji, și toate forțele i se încordaseră ca să-și împiedice tremurul buzelor. O seară de februarie, perdelele trase, lumina lămpilor pe curcubeul pernelor, și acel hău de absență, căscat deodată: „Va trăi alături de alta, în altă parte”. Ei bine, da! trebuie să mă resemnez își zise ea. Votca era rece ca gheața, icrele negre de un cenușiu catifelat, Mașa îi plăcea, André va fi numai al ei timp de o lună. Se simți foarte fericită. (p. 20)

(…)

Imediat ce se închise ușa, o podidi plânsul. Ca și cum, fără ca André să fi murit, l-ar fi pierdut pentru totdeauna. În mai puțin de un minut, ghilotina poate desprinde un cap; în mai puțin de un minut o frază îi tăiase legăturile cu André: cum își putuse imagina că ei doi erau lipiți unul de altul? Din cauza trecutului lor, era absolut convinsă că el ținea la ea așa cum ținea și ea la el. Dar oamenii se schimbă, André se schimbase. Că mințea nu era lucrul cel mai rău: mințea din lașitate, ca un copil care se teme să nu fie certat. Cel mai rău e e că luase hotărârea împreună cu Mașa fără să țină cont de ea, că o uitase complet; neglijând s-o întrebe și chiar s-o anunțe. Să avem curajul să privim lucrurile în față (…). Lui îi plăcea aici. Și era convins că și ei îi plăcea. Asta nu mai e dragoste: sunt pentru el doar o obișnuință. Nu mai suporta să stea în camera asta. Își aranjă din nou fața, coborî în stradă. Să umble: o făcea de multe ori, ca să-și potolească spaimele, supărările, ca să-și alunge vedeniile. Numai că nu mai avea douăzeci de ani, nici măcar cincizeci: obosi repede. Se așeză pe o bancă într-un scuar, în fața unui bazin unde plutea o lebădă. Oamenii o priveau în treacăt, probabil că avea aerul rătăcit sau pur și simplu recunoșteau în ea o străină (…). O uita, o îndepărta, își spunea că o va regăsi calmată. Așa stătuseră lucrurile întotdeauna: din moment ce el era fericit, trebuia să fie și ea. De fapt, nu existase o simetrie reală între viețile lor. El avusese exact ce-și dorise: un cămin, copii, distracții, plăceri, prietenii și câteva frământări. În timp ce ea renunțase la toate ambițiile ei din tinerețe: din cauza lui. André nu voise niciodată să-și dea seama de asta. Din cauza lui, ajunsese să nu mai știe cum să-și folosească timpul care îi mai rămânea de trăit. Un altul ar fi împins-o să lucreze, ar fi fost o pildă pentru ea. El o abătuse de al drumul ăsta. Și-acum ea se trezea cu mâinile goale, neavându-l pe lume decât pe el, pe care brusc nu-l avea. Atroce contradicție a furiei născută din iubire și care ucide iubirea. (pp. 76-77)

Simone de Beauvoir — Criză la Moscova, traducere de Viorel Vișan, editura Pandora M, București, 2014

despre Cervantes și doi termeni pompoși


„A trecut prin lume necunoscut: a avut prieteni și vărjmași ca orice muritor: a avut parte mai mult de dureri decât de bucurii, mai mult de nenorociri decât de glorie. Avut-a, de asemenea, slăbiciuni și patimi. Dar, în mijlocul vieții zbuciumate de ostaș, de rob, de sjulbaș și de poet nevoiaș; în mijlocul luptei cumpplite cu soarta, a știut să-și păstreze neștirbită comoara inteligenței. Atât la închisoare, cât și în robie sau în cocioaba de poet necunoscut a știut să-și păstreze curajul spre a se împotrivi loviturilor ursitei și și-a împlinit chemarea, revărsând prin pana măiastră darurile pe care numai mintea lui a fost stăpână. Ironia miloasă prin care învăluie de la înălțimea lui morală, necazurile ce l-au prigonit, i-a fost pavăza de oțel ce l-a pus la adăpostul tutoror atacurilor lumii neștiutoare și ingrate. Iar tot această lume așezându-l, pentru veșnicie, pe tronul datorit nu face decât să se înalțe pe ea, căci inteligența și inima lui Cervantes erau un compendiu viu al întregii omeniri” (pp. 119-120, Alexandru Popescu-Telega, Cervantes, editat și tipărit de Cvltvra Națională, București, 1924)

„Fie că este sau nu un descendent al unor evrei convertiți cu forșa, Cervantes ar fu fost un sinucigaș dacă nu ar fi acceptat această ordine, cum Spitzer știa bine. Orice ar fi (sau nu) Don Quijote, nu poate fi roman închinat catolicismului și nici un imn dedicat «raținuii suverane», cum tot Spitzer sugera. În carte, râsul este adeseori melancolic, chiar dureros, iar Don Quijote este atât un devotat al afecțiunii umane, cât și un om care suferă. Am putea totuși defini ceea ce este caracteristic lui Cervantes? Erich Auerbach spunea că aceasta „nu se poate descrie în cuvinte”, dar a încercat totuși, cu mult curaj:

«Nu este o filozofie și nici nu are scop didactic, nu avem nici măcar o ființă tulburată de incertitudinea existenței umane sau de puterea destinului, ca la Montaigne sau Shakespeare. Este o atitudine – o atitudine față de lume și, de aici, o atitudine față de subiectul artei sale – în care curajul și stăpânirea de sine joacă un rol important. Alături de încântarea pe care i-o creează jocul său senual și atât de variat, există la el o anumită reticență și mândrie meridională. Aceasta îl face să nu ia jocul prea mult în serios».

(…)

Cervantes este la fel de plurivalent ca și Shakespeare: el ne conține pe noi toți, oricât de diferiți am fi. Înțelepciunea este o calitate a lui Don Quijote, dar și a lui Sancho Panza, mai ales când îi analizăm împreună, așa cum inteligența și perfecta stăpânire a limbajului sunt calități ale lui Sir John Falstaff, Hamlet și Rosalind. Cei doi eroi ai lui Cervantes sunt pur și simplu cele mai complexe personaje literare din tot canonul occidental, cu excepția poate a celor trei mari eroi shakespearieni deja amintiți.”

(Harold Bloom ­– Canonul occidental. Cărțile și Școala Epocilor, ediția a II-a, într-o nouă versiune, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, prefață de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, 2007,  pp. 164-165)

homo necans homo demens

deus artifex și ideator mundi

mărturisiri literare


Dacă limbajul numește ceea ce există, cum poate el numi ceea ce nici există, nici nu există? Dacă cuvintele sunt nume ale conceptelor, cum să numești o stare precosmică, adică pre-conceptuală? O stare de dinainte de cuvânt? Ființa însăși a limbajului e pusă, astfel, sub semnul întrebării.

(p. 46)

În poetica lui Nichita Stănescu – așa cum însuși teoretiza – cuvintele sunt considerate partea cea mai puternică a ființei umane. Privită dintr-un astfel de unghi, ocurența sintagmelor eminesciene primește semnificații ce depășesc „efectul de ecou”; citatele sunt elemente ale „logosului poetic” preexistente în această realitate a „limbii poezești” (la a cărei creație participă și autorul citat, și cel citant), împlinindu-și menirea esențială.

(p. 102)

în Eminescu, ScrisoriExerciții de lectură, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, autori Ioana Bot și Monica Columban

și

(…) O poezie e înainte de toate, judecând după mine, o experiență vitală („ein Erlebniss”), dar o experiență vitală de un fel anumit, dezbărată de orice contingență logică, care îmi cutremură sufletul deodată, muzicalizând priveliștile și dând plasticitate sunetelor. E un fior brusc urmat puțin în urmă de o stare de detașare de viață, de o distracție stranie, aceeași pe care o resimt în genere în vis.

(Ion Pillat, pp. 207-208, v. și paragraful următor)

și

Auroră mistică

Zorii, printre piramide, crapă gene de coral
și privind, de revenire, pe Egiptul thebanit,
regăsesc, hotar pustiei, trinitatea de granit,
iar pe Nil durează-n aur pod din mal și până-n mal.

Sub zaimful dimineții, floarea iris, în zăvoaie,
dezvelește frumusețea violetului ei sân;
ibiși albi pășesc agale printre trestii și prin fân,
iar, spre Lybia, în declinu-i, cornul lunei se încovoaie.

Sus în templu, melopee și fior de harpă învie,
și pe flăcările sfinte ce-n fum galben se topesc,
din potirele de onix curge mirul arăpesc:

Lui Ammon, întru mărire și parfum și melodie.

(poezie din tinerețe a lui Gala Galaction, p. 276)

în Dumitru Caracostea – Mărturisiri literareOrganizate în anii 1932-1933 la facultatea de litere din București, ediție critică și introducere de Iordan Datcu, RCR Editorial, București, 2013

bonus

„Fiecare crâmpei de manuscris este un organism întreg, cu viața lui, cu legile ambianței lui și el trebuiește epuizat, la locul său de origină înainte de a-l strămuta în alt plan, de ansamblu.”

(p. 83, în Perpessicius – Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață, nota editorului și tabel cronologic de Ileana Ene, Editura MLR, București, 2001)