de ce am supărat-o pe Petronela Rotar


acum câteva zile am avut o „dispută”, fără să intenționez a o face o dispută, cu Petronela Rotar. ca să fiu înțeles pentru ultima oară, nu am nimic cu dumneaei, sau cu scrierile sale – ori orice altceva -, însă totul a pornit de la un pasaj dintr-un text al ei pe care eu îl consider a fi un rateu literar – sau spuneți-i cum vreți; aici nu vreau să reiau polemica.
mi-a reproșat că e o bucată și că nu reprezintă textul în totalitatea (esența, realizarea?) sa; așadar, ca să fiu fair play, îl redau aici, integral, preluat de pe blogul dumneaei:

sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.

eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.

eu sunt rățușca cea urâtă. mama și tata au zis:  soră-ta e frumoasă și tu ești deșteaptă. i-am crezut. firește că i-am crezut, ei sunt părinții și ei te învață ce e bine. așa. deci ea e aia frumoasă iar eu sunt aia deșteaptă că am zece pe linie și toată ziua sunt cu cartea în mână. apoi tata a zis că lectura multă prostește. și că  sunt proastă.  și bună de nimic. și mi-a mai tras una, să-mi intre bine în cap. peste cap mi-a dat, că acolo tre să îmi intre. aha, carevasăzică nu sunt nici aia deșteaptă. deci nu sunt nici frumoasă, nici deșteaptă. doar bună de nimic. eu sunt rățușca cea urâtă și proastă și bună de nimic.

oricât m-aș uita în oglindă, tot rățușcă mă văd. au zis și mama și tata – ea e frumoasă și eu deșteaptă. apoi tata a zis că sunt o proastă și bună de nimic. dar rățuștele urâte se transformă în lebede, tata. am citit eu. însă cărțile prostesc și mai mult, mi-ai spus deja. nu-i nimic, eu sunt deja tâmpită, nu au ce rău îmi mai face.  nu sunt doar toantă ci și cam urâțică. am coșuri și sunt prea mușchiuloasă, au zis  și colegele de liceu râzând că arăt ca Madonna. nu mai port fustă scurtă, tata, nu mai port fustă deloc.

păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. exact atât cât merită una ca mine. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?
eu sunt lebăda cea neagră, fiindcă nu am fost destul de bună să devin una albă. soțul meu nu se mai uită la mine deși abia ne-am căsătorit.  eu sunt lebăda cea neagră și soțul meu nu se culcă cu mine de doi ani. bine, de 725 de zile, dacă scoatem de la socoteală zilele în care m-a atins în 2 ani. sunt lebăda cu suflet de rățușcă urâtă și nu mă mir că soțul meu nu mă vrea.

eu sunt lebăda neagră cu suflet de rățușcă urâtă și sunt o  vanitoasă și o frivolă.  așa că eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.  eu nu sunt deloc convinsă că sunt așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?

 

așadar, am citit textul; dincolo de frivolitatea limbajului poetic (sau frivolitatea pohemului, vorba lui Naum), părerea mea este aceeași: textul este nerealizat, nereușit, un act ratat (dar, poate, e foarte psihanalizabil, dacă am fi deștepți și am ști teoriile lui Freud despre individ, sexualitate, libido etc.). aflăm despre frustrările euei lirice, care euă lirică poate fi Petronela Rotar, nu, pentru că scrisul este o formă de curățare, de exorcizare a demonilor, de dezgolire a sinelui și afișare, scriind cu sânge,  în public așa cum ești. dar este oare așa?

ce să înțelegem de aici? că ea, eua, este „sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.”

conceptual corect sună a politically correct, ceea ce ar fi fost mai aproape de ironie – zic eu, pentru că textul este denumit autoironic; însă acest conceptual ironic strică orice brumă de ironie ar fi în text (ca orice text feminin – fără a fi misogin, e umila mea părere – se folosește des de pronumele cele personale, posesive etc. formă accentuată sau nu etc.), se învârte în jurul antitezei aparență-esență, fiind în continuare autoironic și sarcasm; dar sarcasmul, conform DEX-ului – fie el și online, până una-alta, iertat să fiu –, este ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare, dar textul mai degrabă o filă de jurnal, cel al unei adolescente  ce se apropie vertiginos de vârsta de 16 ani și i se confesează jurnalului privind viața ei interioară și scindarea ei între, repet, aparența și esența sa (aparenta ei frumusețe, și vanitate, și sex appeal: „sunt așa de futabilă”, „mi-aș lua limbi în gură de mișto ce sunt” – desigur, toate – expresii antipoetice, care mai degrabă afectează textul și, poate că el așa a fost intenționat, efectul pe care îl produce este unul mai degrabă de comic involuntar. esența euei lirice fiind aceea că nu este nici frumoasă, nici deșteaptă, nici dorită: „păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?”; repetiția sintagmei lebăda neagră nu ajută la curgerea textului, ci mai degrabă îl îngreunează, face expresia lirică – să îi spunem așa – să se împotmolească; esența ei ca individă, ca persoană, ca subiect este aceea a ratării, soțul nu o vrea, nici nu o dorește, familia o transformă într-o persoană frustrată și lipsită de încredere în sine, prin raportare și comparație cu cealaltă, sora ei, vorba Ileanei Mălăncioiu, de dincolo).

nu există nicio fărâmă de liric, de transformare, de transfigurare, de transcendere a lumii, a realului, a mundanului; fetița cu chibrituri nu e deloc convinsă că e „(…) așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?”. toată intenția de autoironie și sarcasm pică într-un ușor penibil al textului, un comic involuntar, ceea ce face textul să devină mai degrabă agasant decât unul care să atingă coardele sensibile ale sufletului uman, și nu sunt ironic.
expresii precum „mi-aș lua limbi în gură” sau altele nu ajută textul și nu îi conferă greutate. motivul ratării sale este acela că limbajul este plat, construcția textul nu face decât să-l facă să sune redundant. expresiile vulgare, deși sunt tari, nu conferă expresivitate textului, ci, din contra, îl fac să fie ceea ce e: text prozaic, maculatură.

eu nu sunt ca cei care i-au recenzat cartea, care i-au promovat-o, care au emis verdicte și judecăți de valoare, care i-au dat un credit simbolic, care au creat o primă impresie de lectură; eu sunt mic, și hater, și troll, cum mi s-a zis; mai mult, eu sunt nesimțit & frustrat, după cum pare, deoarece mi-am permis ca, în neștiința mea a felului în care se mănâncă povestea asta (critica literară), să emit o judecată de valoare (datul cu părerea – așa vulgar cum sună – este, în fond, tot o emitere a unei judecăți de valoare) față de textul ei.

și, în ultimul și ultimul rând, aș dori totuși să pun următoarea întrebare: nu există ceea ce se cheamă critică stilistică? (e una retorică; aparent, e greu de dedus asta) pentru că, deși sunt eu mic și neștiutor, cred că acei oameni care i-au recenzat cartea/evaluat etc., au recurs la această metodă – astfel încât să evidențieze atuurile sau tarele textului, punctele de forță sau locurile comune din text; iar prin textul integral citat mai sus, a cărui analiză nu se vrea cea a unui om avizat – sau mai știu eu cum –, ci, mai degrabă, a unui iubitor de cărți și literatură de înaltă calitate, 1) nu mi-am schimbat părerea/verdictul/judecata de valoare referitor la gradul de realizare sau de literaturitate a poemului în cauză (căci este „poem în proză”, cum spune Mihail Vakulovski) 2) am ajuns să reflectez la metoda de analiză și criteriile după care se ghidează editorii & criticii care dau undă verde cărților în genere.

atât. Cehov zisese că „Lipsit de talent nu-i acel ce nu știe să scrie romane (…), ci cel ce scrie și nu știe să ascundă c-o face” (Ionîci), câtă dreptate avea, înlocuiți romane cu cărți sau literatură și e același lucru

Despre Florin Buzdugan


stăteam și mă gândeam la anii de demult.

față de acum doi ani (când am scris primul meu editorial), când gândeam într-un anume mod, acum pot spune că am făcut câțiva pași înainte pe calea spiritualității și intelectului meu.

am recitit acel „editorial”, care numai editorial nu era, și mă amuză felul în care am formulat ideile. atât de ușor de combătut, atât de fără vreun sens anume. atât de primitiv gândite. e comic de tot. hazos, cum se zice.

vă dau spre delectare și haz primul meu editorial, în care am „dezbătut” problema raționalului vs. iraționalului. lectură plăcută!

Raţional, iraţional? Se presupune că trebuie să scriu un editorial, dar, având în vedere faptul că nu prea ştiu ce înseamnă a fi raţional, voi începe mai timid, aşa…

Raţional, sau raţionalul, este o caracteristică a fiinţei umane de a acţiona cu cap, în condiţii de minimă violenţă, atunci când este antrenată într-o anumită activitate. Şi, când spun minim de violenţă, mă refer, desigur, la impactul negativ pe care îl poate avea actul său, manifestul său, atât asupra societăţii, cât şi asupra sa. Că oricând putem acţiona fără să raţionăm, cum este, spre exemplu, soţul, fratele, amantul gelos, care, aflând că aşteptările i-au fost înşelate, acţionează violent, exemplele putând fi văzute la ştirile de la ora 5 p.m., sau polticianul corupt care vinde informaţii despre ţara sa, sau un guvern care măreşte taxele doar pentru că aşa i-a dictat o anumită organizaţie economică internaţională, nu?
Ce este raţionalul? În mod normal, este capacitatea omului de a acţiona, cum am mai spus, cu cap în anumite situaţii. Adică a analiza foarte bine situaţia, relaţia dintre sine şi cel/cea cu care este antrenat în acţiune, să îşi imagineze care ar fi consecinţele faptelor sale. Spre exemplu, dacă un om fură. (Scuzaţi, alt exemplu nu îmi vine acum în minte) Când acesta fură, normal ar fi ca el, săvârşitorul infracţiunii, să se gândească la riscurile pe care şi le asumă, închisoare, arest, luptă pentu supravieţuire. Sau… ca să dăm un exemplu mai cultural. Raţionalul în scris. Atunci când scrii un text, fie poezie, fie proză, piesă de teatru etc., trebuie să creezi anumite personaje, tipare, situaţii. Fie că eşti novice, fie că eşti experimentat în ale scrisului, întotdeauna trebuie să ai o schiţă raţională a scrierii. Ai nişte argumente, nişte motive pentru care tu îl pui pe Tipătescu să se îndrăgostească de Zoe Trahanche şi să îşi rişte pielea în relaţia sa cu ea, ştiind că oricând poate fi descoperit. Iar pe întreg parcursul scrisului trebuie să aduci motive în plus acestui fapt – parvenitismul şi dorinţa de a fi mai influent fiind unele dintre motive.

Acum, nu ştiu sigur că aţi înţeles ceva, trebuie – prin urmare – să vă explic, încă o dată faptul că e prima oară când scriu un editorial, deci vă rog să nu mă taxaţi prea tare. Să purcedem către iraţional?

La iraţional ar fi mai simplu de explicat. Iraţionalul este opusul raţonalului. Nu tu măsuri de precauţie, nu tu plan de joc, plan de scriere. Nu, iraţionalul ţine de haotic (sinonim, hazard), de aruncat la ghici, plezneală. Adică să nu te gândeşti, în prealabil, la toate consecinţele faptelor, acţiunilor, gândirilor tale. Cel mai elocvent exemplu, fără să facem acum politică, ar fi acele măriri de taxe, măsuri luate de un anumit guvern, fără a exista un plan de a ameliora impactul, evident negativ, pe care-l va avea acea mărire de taxe. Sau în literatură. În literatură, iraţionalul se manifestă sub forma unei înşiruiri, aparent fără vreo legătură logică între ideile prezentate, personaje, momente ale acţiunii etc. (Decât dacă acea naraţiune iraţională are simplul scop de a ironiza anumite persoane care, în ciuda lipsei lor de talent literar, se doresc a fi foarte literate. Adică şi iraţionalul este, pentru ochiul format, raţional(!)
Nu prea aş şti ce să mai spun, doar că sper ca acest editorial să vă fi făcut să pierdeţi timpul şi să vă placă ceea ce am scris.

Rațional. Irațional

Aberații


azi, societatea se află într-o continuă decadență. România nu și-a revenit după „secolul” de inchiziție, de prosternare și subjugare masivă cunoscut sub numele de comunism. ceea ce e mai rău este efectul resimțit de masă prin importul de străinătățuri. străinătățile sunt cultura de peste hotare. spre exemplu: muzica tehno, minimal etc. adaptarea acesteia la cultura și industria muzicală românească are drept efect/ rezultat kitschul. mai rău, populația tânără, necoaptă este cea mai afectată și cea mai ușor de manipulat, fiindcă, neavând cunoștințele necesare pentru a se putea apăra de asemenea manevre de manipulare, se lasă convinse, influențate și, în cele din urmă, ajung să-și propună ca țel ceea ce văd la televizor: să fie la fel de frumoase ca Inna, ca Andra, Claudia Pavel, Celia etc., să cânte la fel de frumos ca ele sau chiar mai mult decât atât. sau, desigur, avem celălalt fenomen (fenomen nu atât de nou ca muzica de import englezesc), numit manea (o adaptare a muzicii orientale la limba și versurile românești). desigur, poetica acestora este destul de ușor de înțeles: bani, femei frumoase, dușmani, putere, și „șmechereală” (un nou concept al atotputerniciei divine). acest fenomen cuprinde mai toate masele, și se poate vedea cum până și oamenii mai vârstnici sunt influențați de acest curent de cultură, curent torențial.

problema pe care o luăm în discuție este reprezentată de melodia Dangers of the Night, compusă de trupa Future Trends.
melodia propune ceea ce regăsim în literatura decadentistă (așa cum o numește Matei Călinescu), anume decadența, preacurvia, concupiscența, promiscuitatea, trăirea sub impulsul dictonului carpe diem și, cel mai probabil, un nihilism postmodernist. ideea de nihilism postmodernist se referă la o combinare între cele două concepte, pentru că așa cum postmodernismul reprezintă o anulare a tuturor curentelor și conceptelor de dinaintea sa, nerecunoașterea vreunuia din conceptele anterioare sieși, la fel și nihilismul, nu recunoaște superioritatea vreunui concept filosofic sau a vreunei doctrine filosofice de dinaintea sa (cel mai mare exponent al nihilismului fiind nimeni altul decât Nietzsche). aceleași principii se regăsesc și versurile acestei melodii: un et in nihil ego (de care am discutat într-unul din articolele anterioare), o recunoaștere a supremației propriului eu față de celelalte/ peste celelalte euri ce alcătuiesc materia acestui univers (sau, așa cum i-a spus Johny, Spiritul vremii noastre). acest fapt nu ar fi atât de rău dacă populația ar fi pregătită să-i facă față, însă, pe cât se poate vedea, populația este foarte puțin pregătite pentru ceea ce va veni, muzica viitorului (Future Trends) fiind una apocaliptică, cu un mesaj destul de sumbru (cu măsurile de reținere ce se cuvin unei astfel de afirmații) pentru viitorii noi sau ei.

Ad usum delphini


un congener al meu tot sporovăiește despre om, homo sapiens, despre mythos și ethos, despre catharsis și rigor mortis. despre viață și fericire, despre succes și dezvoltare personală. despre multe alte chestii pe care le aud aproape zilnic la teleșoping, în/ din gurile bătrâneilor cu care-mpart un autobuz cu care vin la facultate. le-am mai găsit frunzărind prin diverse cărți de psihologie aplicată sau „cum să te schimbi în numai 7 zile!”. și alte chestii de acest gen.

nu aș vrea să fac public acest blog, dar, cine stăruiește și caută, găsește. ideea e că un subiect precum fericirea, dezvoltarea personală, psihologia și intelectul nu-s chestii pe care i le trântești cuiva pe tavă și-i spui: „na, mă, DEZVOLTĂ-TE!”. eventual, mai punem și câteva virgule lipsă. da, sună ciudat. la fel de ciudat ca „plantele este (substantiv) inanimat”. da. sună ciudat. dar sunt contra acestor tipuri de bloguri, pentru că omul, dacă vrea, să se dezvolte singur (cu de la sine putere), e clar că nu se va lăsa influențat de niște sfaturi ad-hoc și ad hominem. în niciun caz. ci se va screme, va pune mâna și va face ceea ce trebuie să facă. căci omul este într-o continuă dezvoltare și descoperire de sine, și cu siguranță un blog nu-l va ilumina și nu-l va determina să spună: „gata, de AZI mă pun să mă schimb radical. renunț la obiceiurile habitudinile mele. da, sigur, o să-mi organizez timpul, o să-mi fac an agenda with all the things I have to do. I will organize my time in such a manner, that, in the end, I will have plenty of time to read the whole and Holy Bible. sigur, nu va fi ușor, dar cu răbdarea treci și marea.

multe somități psihologo-dezvoltatoare de oameni și personalități până în vârsta de 27 de ani există. căci omul se adaptează. sigur, o să-mi iau câteva oale-n cap. dar asta e reacția mea contra acestui tip de bloguri. ocupă un loc inutil. psihologia aplicată/ practică și toate celelalte tehnici de dezvoltare personală sunt doar un nou mod de a te comercializa. scriu despre ceea ce vrea omul să audă, nu despre ceea ce e cu adevărat important. dar, desigur, acum sunt subiectiv. așa cum e și fericirea, care, apropo, e Binele Suprem, este dorință, dorința se naște din intuiție, nu din rațiune, și este suferință. ergo, binele = dorință = suferință, ergo, binele = suferință. uitați-vă la Sfinți și la Apostoli.

îi respect enorm, au făcut mult bine multor oameni (unii nici nu meritau, însă au făcut). vrei să fii fericit?, pregătește-te să suferi!

ad usum delphini – cam așa s-ar rezuma mesajul blogurilor de acest tip (da, trăiască DEX-ul și Wikipedia)

Sedilă sau virgulă?


Aceasta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem.

Am obosit încercând să găsesc un substitut pentru această greșeală. „ş, ţ, Ş, Ţ”.

„Unde e problema? De ce tot cauți substitute? Îs bune și astea!…”
Nu, nu sunt bune; conform standardelor ISO formulate de Academia Română (cf. secarica.ro: „în anul 1997, cu ocazia revizuirii standardului internațional ISO 8859‑2 (Latin 2), ASRO (IRS la vremea respectivă) a protestat la secretariatul ISO împotriva acestei asocieri, deoarece prin acest standard limbii române îi sunt atribuite în mod greșit caracterele Şş/Ţţ cu sedilă și în același timp lipsesc caracterele Ș ș /Ț ț  cu virgulă”), folosirea literelor ș și ț  cu sedilă, iar nu cu virgulă, d.p.d.v. lingvistic sunt greșite.

Acest fapt se datorește unei serii de neatenții din partea Academiei, cât și a companiei Adobe și Microsoft:

– Academia Română nu a stipulat nicăieri standardul aspectului virgulei de sub „ș” și „ț”;
– compania Adobe a considerat ca fiind greșită decizia Unicode de a folosi Ț/ ț cu sedilă; astfel, a considerat că în locul sedilei trebuie folosită virgula;
– de abia în 1998 a fost aprobată versiunea corectată a Unicode, dar problema nu a fost rezolvată complet;
– compania Microsoft a adoptat acest standard Unicode, atunci când a realizat versiunile de Windows (98, NT, XP), ceea ce a creat probleme, căci caractere nu erau corecte, conform Academiei Românie.

În prezent, singurele sisteme de operare care beneficiază de caracterele ș ș ț corecte sunt cele de la Apple, Linux, și Windows Vista și Windows 7. Dar asta nu e tot; dacă firma Microsoft nu va rezolva problema în timp util cu celelalte versiuni ale Windows, în viitor se poate ajunge la un adevărat dezastru în ceea ce privește sedilele și virgulele, căci unele editoare de text le citesc, altele nu…

Problema e veche și nu i-a fost găsită o soluție în prezent, iar noi, cei ce am dori să scriem corect, suntem constrânși să ne resemnăm.
Dar această inconsecvență diacritică a dus și la unele probleme în ceea ce privește scrierea numelor românești (a se vedea secarica.ro).

Ei da; asta da bătaie de cap!

Nimicurile zilei de azi pe apa duminicii


oricât de contrariant ar fi titlu acestui post, sunt chiar foarte bine dispus. e una din zilele acelea în care te trezești, dai drumul la TV să joace prin dormitor, aruncând imagini dintr-un film pe care l-ai mai văzut și pe care vrei să-l mai vezi o dată. și te uiți la el. și-ți place. și te bine-dispune!

și te gândești la ea. știi că e trează de 3 ore. probabil i se scurg ochii pe bancă, în timp ce tabla stochează informații pe care oricum le va uita. și te gândești la ea, și zâmbești. și zici, ca să vezi!, e 8 martie. e ziua femeii. a Mamei și a Femeii!

și-i spui, deși nu te aude, dar ai vrea să te audă, La Mulți Ani! e ziua Ta! să fii fericită, împlinită, sănătoasă! și știi că cineva i-a mai zis aceste cuvinte. și știi că și tu i-ai mai zis aceste cuvinte. și te întrebi: oare e bine că le spun așa? și-ți spui: să fie oare bine???

desigur!, pentru că ești sincer, și cuvintele țâșnesc de undeva din interior ca apa unui izvor din pântecul pământului, unde a crescut. așa și aceste cuvinte. au crescut în pântecul sufletului tău. și acum iau naștere, formă.

La Mulți Ani, iubito/ plăcințico/ iubițico/ dear/ darling/ pisicuțo/ pufuleț/ sau cum îi spui. și-i dai un buchet de zambile, sau trandafiri, sau orhidee sau știu eu ce flori îi plac ei.

sau poate o brățară, o îmbrățișare, o urare. oricum, esențialul e că îi oferi ceva.

detaliile? desigur, contează! enorm! nu i-l poți lăsa în fața ușii, căci e posibil să fie furate. le lași undeva unde știi că le va vedea ea singură, și de unde nu pot dispărea. da. și zâmbești. și ești fericit.

și spui: ce zi! sunt cel mai fericit om de pe pământ! și vă iubiți, și o iubești, și te iubește!
și totul pentru că ai văzut-o și te-a fermecat. unii vor spune: copilării, dom’le!

probabil. dar inima și omul în general sunt ceva fenomenal.

da. frumoasă zi de 8 martie. păcat de frigul ăsta. oricum, vă urez tuturor, inclusiv ție, афеф сг путгтсрш ву ифшфе!, un sincer La Mulți Ani cu ocazia acestei zile în care mămicile, dar și femeile sunt sărbătorite.

totuși, sunt convins că le putem sărbători și le putem oferi o floare și în zile de 4, 8, 12, 16 etc., nu numai cu ocazia acestor zile consacrate. căci, în definitiv, asta e de fapt bucuria de a iubi. a o arăta cu fiecare ocazie ce se ivește..

nu?

(știu, sunt o grămadă’ de și)

Nicolae Filimon și Râmătorii săi


Citindu-l pe Nicolae Filimon (și pe-al său slujnicar gentilom de mahala), mi-am dat seama de actualitatea nuvelei sale. Nicolae Filimon, alături de Heliade Rădulescu (știți voi, cel cu zburătorul), este un scriitor acid, ironic, cu un umor ce nu trece neobservat, care, prin nuvela de față, satirizează o întreagă societate.
Nicolae Filimon este orice, numai plat nu. Este adevărat, puțini din scriitori noștri mari, clasici, nu sunt recunoscuți pentru meritele lor, ci sunt desconsiderați ca fiind plictisitori. Totuși, nu ăsta e scopul acestui mic articolaș care va fi intitulat editorial, deși nu e tocmai un editorial.

Revenind. Din nuvelă, două personaje mari și late se desprind și prind viață. Primul, un ipocrit, mojic, spuneți-i cum doriți, este Mitică Râmătorian, care nu are studii superioare, este un sperjur și profită cât poate. Este un om cu două fețe, care profită la maxim de o fată foarte frumoasă, pe nume Rezi, o fată maghiară, săracă, ce locuiește într-o bucătărie nemțească cu mașină. Rezi îl iubește pe acest gentilom de mahala, dar sentimentul nu este reciproc. Cum am spus, el este un sperjur, un ipocrit, un profitor.

Al doilea personaj care prinde contur este Găinescu. El este un om ignorant și nătâng, care consideră că este de-ajuns să participe la manifestările publice (ca mai apoi să dispară ca un țânțar). El nu are ambiții, la fel ca Râmătorian, nu are studii înalte, dar nici nu-şi dorește (desigur, asta se schimbă în ultimul penultimul capitol, când Râmătorian dispare).

Desigur, ar fi mult mai multe de spus, stilul de conturare a caracteristicilor personajelor, sale, acțiunea, însă nu pot să le expun acum. Totuși, nu închei înainte de a vă espune viziunea sa asupra personajelor:

Mitică Rîmătorian este tipul junilor ignoranți, vicioși, corupți și fără avere cari, în ardoarea lor de a dobândi cu orice preț mijloace ca să-și satisfacă niște plăceri și ambițiuni diametral opuse poziţiunei lor sociale, devin tîrîtori, lingușitori și uneori chiar sperjuri. Oameni de felul acesta, din nefericire, se găsesc mulți în țara noastră.

Găinescul este încarnarea omului ignorant și nătîng, care, neputînd să facă zgomot în societate prin avere și merite, devine patriot improvizat; ia parte la toate manifestările zgomotoase și cu lăutari, apoi, crezînd că a servit de ajuns cauza națională, începe a poza ca amator sau mai bine pețitor la funcțiunea de director de minister și prefect de district! […] eți crede poate că o face aceasta din mîndrie! Nu, domnilor! vă amăgiți: aceea ce-l îndeamnă la aceasta este […] că un om ignorant mai lesne poate să fie director sau prefect, căci funcțiile acestea nu cer de la dînșii (cel puțin la noi) decît a subscri corespondenția cancelariii lucrată de alții; pe cînd funcțiile de cap de secțiune, grefier și cap de masă, reclamă cunoștințe speciale, rutină și osteneală; și tocmai aceste calități lipsesc cu totul de la Găineştii societății noastre. (Nicolae Filimon, Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, Editura Minerva, București, 1998. Ediție îngrijită și cronologia vieții și operei de Mircea Anghelescu)

N.B.: Această nuvelă are un caracter actual, mai ales dacă dorim să facem, și chiar asta facem: aluzie la politicienii și oamenii cu funcții mari în stat ai zilelor noastre!