Jurnal


Erau semne că totul se va termina cu bine, iar chinul lui, durerea pe care a suportat-o în casă, mereu în miez de noapte, într-o cameră de spital, de o parte și de alta fiind alți doi bolnavi, fiecare cu durerile și amărăciunile sale, când urla, iar asistentele veneau și-i aplicau tratamentul ce îi calma durerile, părea că va dispărea, iar totul nu va fi fost decât un coșmar.
Dar nu a fost să fie așa.

Ziua 1

Bunicul meu, un om strașnic, m-a învățat tot ce era de învățat despre viață. El mi-a citit și cu el am citit și am discutat, ca de la un bătrân la un altul, mai toate poveștile mari din Biblie, cum a fost când dumnezeu l-a creat pe Adam, iar din coasta lui; știm povestea; cum a fost cu potopul, cu marea supărare a lui, care a fost doar un preambul, cu Revelația, cu Mântuirea și așa mai departe; cu el mergeam mereu în piață și făceam cumpărăturile și, când mi-era poftă, cerea el pentru mine de fiecare dată ba un măr, ba o pară, o piersică sau orice altceva voiam atunci, oamenii îi dădeau. Ca de la bătrân la bătrân. Se înțelegeau, eram mic, eram drăgălaș foc, mai, mai să mă mănânce de viu, cu fulgi cu tot.

Într-o zi, aflu că s-au dus la spital, că îl jena ceva acolo jos. Control, analize, și am aflat că ar fi suferit de cancer la prostată.

Prima oară când am intrat în salon, ceea ce am văzut a fost tăcere, un televizor pornit la postul asistentelor, un doctor mergând cu spatele drept, o pereche de ochelari pe nas, stetoscoape și șlapii din picioare, salopete albe, mirosul de clor, băile pline de fecale, de frica de moarte.Pereții crăpați, paturile cu saltele ce scârțâiau la cea mai mică modificare a presiunii, paturile cu roțile lor negre, mesele cu două rafturi pentru obiectele pe care bolnavul are voie să și le aducă.

Salonul era undeva la etajul șase sau opt.Mama era foarte atentă cu tataia, așa cum, încă, îi spun eu, îi adusese de mâncare, „cum îți este? ești bine? uite, aici sarmalele făcute de mămica, aici ți-am adus niște ciorbă”, desigur, fără sare sau altceva, așa se procedează în cazul celor operați de diverse boli, indiferent care.

Salonul era gol, doar silueta scheletică a bunicului meu. Văzându-mă, a sărutat-o pe mama pe obraz, iar pe mine m-a luat în brațe, mângâindu-mi părul zburlit, el, care a primit un pumn zdravăn de la nepotul său, pe atunci prunc, a avut o vânătaie ca de ștampilă – care s-a bătut cu un fost soț al celei de-a doua fiice ale sale, soț care i-a răpit nepotul, fiul fiicei sale, de doar câteva luni, care i-a amenințat familia, s-a bătut cu el în scara blocului, în timp ce muierile stăteau în dormitor și boceau, se temeau, care a fost cu securea la poliție pentru a depune plângere, într-o mână ținând securea, în cealaltă mână, mâna nepotului, căruia îi era frică de ceea ce se întâmpla, care nu știa cum merg lucrurile – din el nu a rămas decât ceva ce părea că din moment în moment se va rupe ca o coală de hârtie, A slăbit enorm, mi-am zis, mă rugam la domnul dumnezeu să îl facă sănătos, mama se ruga la domnul dumnezeu să-l facă sănătos, în același timp se muncea pe sine ca să facă tot ce îi stătea în puteri să-i aducă mâncare, să-l viziteze și să-l țină de vorbă. Trăgea de el mereu ca un reportofon de sunetele vocii celui căruia i se fură cuvintele, spre a le așeza pe banda audio, a le păstra acolo, apoi a le derula, să-și amintească mereu. Trăgea de el și plângea, era slabă, îi zicea.

Ziua 2

Bunicul a ajuns acasă. Toată lumea e fericită, toată lumea stă la masă, veșnica masă în familie, duminica, când îl preamărim pe domnul dumnezeu, care și-a jertfit fiul pentru noi și întru mântuirea noastră; bunicul în capul mesei, mamaia lângă el, mama lângă mama ei, eu lângă mama; lângă mine tata, care rareori vine la bunicul în vizită, dar care, se vede, îl respectă ca pe propriul tată, celălalt bunic al meu, pe care nu l-am cunoscut; unchiul meu lângă tata, iar totul se închide.

Sunt fericit în sinea mea, bunicul își revine încet-încet, rupe pâinea primul, pentru că el are dreptul acesta, iar el știe asta, pentru că acolo unde s-a născut – unde mi-am petrecut copilăria urcând dealuri, strigând după vite, după băieții de prim imaș, jucându-mă cu fetele prinsa, mergând la alți unchi și alte mătuși ale căror fețe se estompează (memoria mea din tânără pruncie nu e cea mai bună –, mergând în discoteci noaptea, pe ascuns, cu verișoara mea: prima femeie din viața mea, cea pe care am pătruns-o prima oară, care nu s-a jenat de mine și pe care am uitat-o cu timpul, strângând via) – a învățat că bărbatul e primul, femeia e mereu în umbra lui, mereu susținându-l.
Sunt fericit, timpul are răbdare cu noi și ne lasă liniștiți să mâncăm, să ne purtăm micile și neimportantele discuții de familie, „cum e la școală? cum e cu artimetica aia”, după ce mâncăm facem semnul crucii, spunem o mică rugăciune, iar eu zic, mereu, săru-mâma pentru masă, c-a fost bună și gustoasă, iar tataia mă-ntreabă mereu „te-ai săturat? loc de bătaie ai lăsat?”, mereu având gluma asta în minte, după fiecare masă, numai și numai cu mine.

Sunt fericit, că toate rugile mele au fost duse la înfăptuire.

Au trecut vreo 2 ani de acum, într-o noapte mama primește un telefon pe la ora două, nu aud nimic, eu dorm, sunt purtat pe alte terenuri, viroage, costișe, maluri de Siret, de Dunăre, maluri de mare, prin locuri pe unde umblă copilul din mine, neostoit, pentru că știe el ceva, dar nu vrea să-mi spună; de la vârsta de trei ani știe, dar nu-mi spune ce.
A doua zi, după ce vin de la școală, totul e liniștit, aerul, casa e atât de pustie, încât mă-ntreb, unde or fi ceilalți? Mama ajunge, într-un final, acasă. Este ora cinci, stau tăcut în sufragerie și mă uit la desene animate, mama, tăcută și ea, își lasă poșeta pe hol, dă haina jos, o așază în cuier, se duce la baie, eu nu știu ce face mama la baie, dar știu că stă mult. Se duce în bucătărie, face ce face și acolo, se duce în dormitor, închide ușa.
Așa se duce mai toată ziua, până când ajunge și tata acasă. Mă trimite cu Linda, câinele meu, afară, ca să-și facă nevoile. Mă duc. Următoarea zi aflu că bunicul este iar în spital, că prima operație a fost un eșec, că diagnosticul inițial a fost un eșec, și că, de fapt, el are diabet, mai mult, aflăm că instrumentarul – prima oară când aud termenul acesta, și mă gândesc la ce instrumente ar putea fi folosite de un om pentru a face bine un alt om – nu fusese sterilizat, „în loc să meargă cu o boală și să iasă cu niciuna, se duce cu o boală și iese cu alte zece!”, se lamentează mama răspunzându-mi la întrebare; toată lumea este tensionată. Mătușa mea, vărului meu i se pare o joacă toată alergătura, plânsul, isteria, deznădejdea femeilor, cum ar spune bunicul, slăbiciunea muierii.

Fiecare rugă spusă în fiecare duminică nu mai are nicio valoare, nu mai are niciun rost. Indiferent că e Paște, iar isusul din fața mea este învăluit într-un giulgiu purpuriu, din prima zi a postului până în ziua în care acesta învie din morți și eliberează sufletele sfinților, ale întâilor născuți morți, ale părinților noștri, adam și eva, sau Crăciun, iar pruncul isus stă într-o iesle făcută de tinerii bisericii și pun în scenă nașterea sa, fuga celor doi, Iosif și Maria, din Betleem în Egipt, apoi drumul invers, care descrie un cerc în care vieților lor se închid, Nu mai are rost.

Vestea asta mi-a distrus acele vise în care îl chemam la mine pe bunicul și-l invitam la nunta mea.

Vestea asta m-a făcut să mă rog cu și mai multă disperare la domnul, „dă-i, doamne, sănătate bunicului meu, pedepsește-i pe cei care l-au îmbolnăvit a doua oară și fă-i, doamne, bunicului meu actul tău de caritate și ia-i boala din el și vindecă-l, doamne”, în fiecare altă duminică, în fiecare altă seară. Până într-o seară, când am visat că eram la spital, în camera bunicului, el purta doar perechea de pantaloni cu dungi albastre-albe, era pe scaunul mic de consultații pe care de atâtea ori l-am văzut în desenele animate, simulacru al vieții în care grija devine un alt motiv de șotii și râs, îl consultam, iar cu mâna mea căutam să văd unde are buba, iar mâna mea îi lua buba și-l vindeca, isus-copil ce mă aflam, gata să mântuiesc și să vindec pe oricine căuta vindecarea, lăsați bolnavii să vină la mine.

Ziua 3

Starea lui e din ce în ce mai rea, a slăbit atât de mult, încât nici nu mai poate mânca, vine o asistentă medicală acasă, pentru că spitalul e prea infect și oricum nu face mare lucru pentru el și sănătatea lui, îi face o injecție, una dimineața, una seara, cu insulină, pentru că are diabet, pentru că un doctor a uitat să-și curețe in-stru-men-ta-rul, pentru că cineva i-a pus o boală pe care nu o avea, ca apoi să facă o alta, de care nu avea nevoie.

Mama plânge în fiecare noapte. Tata tace în fiecare noapte. Mama urlă, bușește, se isterizează, lucrează în plus, face curățenie în plus, caută mereu să se țină ocupată, ca să nu se gândească, ca să nu se gândească „cu ce oare am greșit de se-ntâmplă asta?”, ca să nu caute răspunsuri acolo unde nu sunt, în final, ca să sufere cât mai puțin, dar ca să sufere din ce în ce mai mult, în fiecare noapte, când se retrage în pat, epuizată, după o zi de muncă, după gătit, după mers la spital.
Mamaia suferă, plânge și ea, ca orice soție al cărei soț e bolnav, dar niciodată de față cu el, mereu la noi, în bucătăria noastră, la biserică, când se spovedește și se roagă, „nu mi-l lua, doamne, ia-mă pe mine, dar lasă-mi bărbatul, doamne, că e tot ce am pe lumea asta”, reacția lor în această situație care le-a scăpat de sub control. Mătușa mea nu plânge, se ține tare, dar îi văd cearcănele și pungile de sub nas, ochii secați și buzele lăsate. Tata nu plânge, tata tace din gură, tata se duce la muncă, vine de la muncă. Mănâncă, fumează mai mult ca de obicei, merge în vizită mai des decât de obicei. Nopțile sunt tot mai lungi, mama e tot mai des plecată, mâncarea e pe aragaz sau în frigider, caldă sau rece. Verișorul meu este și el tăcut și serios, pentru că ceilalți sunt tăcuți și serioși în mica sufragerie a apartamentului numărul 41, de pe strada Ionel Fernic, numărul patru, bloc N15, etajul trei.
Insulina e de două ori administrată, dimineața și seara, în aceeași tăcere, în prezența unui om tot mai slab, care delirează din ce în ce mai des. El și moartea vorbesc, fac un joc de șah, cine pierde, ăla e. Cine câștigă, învinge moartea, ca isus care cu moartea pe moarte calcă, dar jocul lor se întâmplă altundeva, undeva în ochii săi albaștri, care se agață de fiecare detaliu al camerei, al casei, al vieții sale trecute.

Jocul lor de șah continuă, în timp ce copiii, nepoții și ginerele său stau toți în jurul lor, iar totul se va termina cu el ridicându-se din pat și cerând un șpriț, jumătate de pahar de vin roșu și jumătate de pahar de sifon, toată lumea răsuflând ușurată. Dar acesta nu e decât un alt vis de-al meu cu care adorm și care se termină la ora șapte dimineața, când mă duc la școală.

Ziua 4

A murit. Azi-noapte, în toiul delirului, când striga că el nu poate să plece, că „trebuie să viu la nunta nepoților mei, la Bacău, am de adus șapte mașini și trei căruțe cu lăutari, să le fiu de față când s-or însura, că-s bărbați de-acuma”, a murit.
Este o lună care ar trebui să fie primăvăratică, dar este frig și ger pe afară. Ajung acasă, în casă e aceeași liniște din ultimele luni, tata este în dormitor, stă în pat. Cu o mână sub cap, mă uit la părul lui negru, la mâinile sale, la ochii săi căprui și la tenul său întunecat, la ridurile ce încă nu-i brăzdează fața, dar se ascund pe sub piele, Linda stă la marginea patului și doarme. „Florin, vino puțin. Treci în pat”, eu întreb ce s-a întâmplat, „azi-noapte a murit tataia”. Asta e tot. Simplu. Ei, mă abțin eu, izbucnesc într-un plâns, dar plânsul meu nu e plâns, ci e o forțare de plâns după tot ceea ce am văzut. Un simulacru, și-mi dau seama că încă mai e o șansă ca asta să fie doar o farsă, o glumă.
Adorm, după câteva ore de somn, mă trezesc și încă sper ca totul să fi fost o aiureală bezmetică a unui copil. Dar nu e.

Ajungem la bunica, iar în sufragerie, patul nou al bunicului nu mai este patul în care dormea în fiecare amiază, pe nări scotea sforăitul strașnic pe care îl opream strângându-i nările, patul sub care, ca să-l întinzi, trebuia așezat un scăunel, exact pe centru. Sub care se aflau telefoane vechi, obiecte pline de rugină, pistol de lipit și altele. Patul lui nou este din lemn, este lăcuit, căptușit cu mătase, sub cap are o pernă nou-nouță, albă, îmbrăcat cu cel mai bun costum al său, pe care îl văd pentru prima oară, cu cei mai buni pantofi ai săi, șterși de praf, dați cu cremă. Încep să plâng și, instinctiv, mă arunc la pieptul lui, la care dormeam când rămâneam peste noapte, și plâng și-mi dau seama că orice aș face nu mai are niciun rost, și-mi dau seama nu va mai vorbi cu mine ca de la un bătrân care-și numără zilele rămase la un alt bătrân.

Advertisements

tentativă 6


Ochii câinelui priviră ochii stăpânului; însă ochii animalului nu îl recunosc pe stăpân, se uită la el ca la un străin, în timp ce el, stăpânul, stă în picioare, ca și când ar aștepta confirmarea care nu mai vine; parcă îi spune, „Pleacă, nu ai ce căuta în casa asta. Nu te cunosc. Nu-mi ești stăpân”. Stau așa și se uită unul la celălalt ca de la o mare distanță, iar într-un final câinele se întoarce, obosit, trist.
Câinele se duce în dormitor, se urcă în pat, se aud labele cum, cu unghiile, se lovesc de parchet, troc-troc, se suie în pat cu un icnet, au văzut și ochii intrusului umflătura din burta cățelei,  pentru că este femelă, care nici nu o doare, dar nici nu este plăcută, atârnă, așa, de parcă o sarcină de mult avută și pierdută vine acum să-i bântuie zilele ce i-au mai rămas de trăit.
Între timp, intrusul, pentru că în ochii animalului asta este, își lasă bagajul pe hol, două genți mari, se uită în sufragerie, goală, patul, așa cum l-a lăsat în urmă cu trei luni, când a plecat prima oară de acasă. Bucătăria, sclipind de curățenie, „Asta-i mâna mamei, mereu atentă să nu fie pic de mizerie prin casă”. Își pune apă într-un pahar de plastic și-și amintește de serile petrecute cu părinții, paharul din care mama lui mereu bea suc, lângă cana din care tatăl său mereu bea apă, după ce lăsa apa să curgă la robinet vreo cinci minute încontinuu pentru ca apa să fie rece. Dar nu e nimeni acasă, cum am spus; bagajele sunt unde le-a lăsat, câinele e unde s-a dus, doarme, nu mai are mult și nu se va mai trezi. În sufragerie, nimic nelalocul lui, nimic în plus. Nimic nou. Se așază pe marginea patului și privește pereții portocalii pe care-i privea în fiecare dimineață a zilelor de vară, când la ora șase somnul îi trecea și soarele răsărea, timid, și-i spăla camera de întunericul nopții trecute. Sunetul trenului care trecea pe acolo în fiecare dimineață, vara, ziceam, la ora 6:30, iar sunetul pe care-l scotea, acel fluierat, roțile ce se învârteau pe linia ferată, fierul măcinând fier, răzbăteau până în camera lui și-l purtau cu sine până acolo unde se putea auzi trenul, după care dispărea în crepuscul.
Se uită pe fotografii, el și părinții săi în fața școlii unde tocmai a terminat clasa a IV-a primară, cum se zicea pe atunci, mama, tânără, tatăl, tânăr, mândri, el în centru, cu un zâmbet timid, cicatricea de pe arcada ochiului stâng, buzele roșii, costumașul călcat de mămica lui, în timp ce el bocănea și se grăbea, „Hai, mami, să mergem, că întârziem la serbare și nu vreau să se ia doamna învățătoare de mine că am întârziat. Tati, ce faci? Nu te-ai îmbrăcat? Of, hai, tati”, de parcă el era părintele care-și zorea copiii ca să nu întârzie la școală, ca să fie părtaș la sceneta sau poezia pe care urma s-o recite băiatul, roluri inversate, desigur. Își amintea toate astea. Spaima mamei, când el avea paisprezece ani, că are cancer la sân, lui nu i-a zis asta, dar a auzit din sufrageria în care se afla acum mulți ani, uitându-se la televizor, discuția dintre părinții săi, tatăl care stătea în pat, mama care aprinde lumina, speriată, și-l roagă să-i atingă sânii, nu cumva are ganglionii umflați? Că o doare, că simte ceva tare și umflat în partea stângă a sânilor, tatăl, calm, se ridică din pat, se așază pe marginea patului, ea-și ridică bluza de pijama, sânii cad liberi, albi, mari – de câte ori nu s-a plimbat mama prin casă cu sânii dezgoliți în fața lui, acum intrus, când se grăbea să plece la muncă, îmbrăcându-se și murmurând veșnicul Tatăl nostru și Bucură-te, Marie; tatăl îi atinge, mama sâsâie din cauza durerii, însă tatăl conchide, sentențios, cu vocea lui de tenor, fără a fi cântat vreodată în viața lui – din câte știe el, fiul, intrusul – vreo melodie, mereu tăcut, dar cu ochii săi căprui mereu surâzând sincer sau înnegrindu-se atunci când se enerva, așa cum apele Dunării, uneori, la suprafață sunt liniștite, însă în străfunduri numai Domnul știe ce se întâmplă, că nu are de ce-și face griji, nu e nimic umflat; o fi de la stres, zice el.
Deodată, își amintește ceea ce s-a întâmplat recent, nu mama lui a făcut curățenia din bucătărie, tatăl lui nu e la muncă, ci e la rude, acolo unde trebuie să ajungă și el în scurt timp, unde o să-și vadă, poate pentru ultima oară, mama, adormită, îmbrăcată în rochia ei cea mai frumoasă, ochii ei verzi, ochii aceia care cântau, care plângeau și așa mai departe, închiși.
În dormitor câinele și-a dat duhul, liniștit, în somn, în timp ce el plânge, după mult timp, pentru prima oară, în timp ce păsările trec prin fața geamului, iar Soarele continuă să lumineze orașul.

No one knows what it feels like


Just yesterday I had a wonderful day; fireflies wondering around our fingers, nothing else seemed to matter. Time
stopped to stare at us, space was crying beneath us. You just don’t know how much my feelings are lost underneath this coat of leafs and snow. My tears are falling off slowly, it seems like they’re suspended Above.

Love, Darling, Life, Mon amour (as the French say) don’t you see the butterflies rolling around us.

Emotions are leaving me, life is flooding my veins but not you. I lost you last night, outside my house, when that monstrous second sliped out and destroied everything I cared for! Now I’m nothing but a mere body, left out by the world, left out by my own Universe!… And no one knows what it feels like

9


Ultima oară când am visat a fost acum o lună. Visam că pluteam, da! Pluteam peste nori, pe sub nori, pe nori. Stelele îmi făceau loc. Da, probabil crezi că este doar o chestie puerilă. Stele, dar tu nu ştii că stelele sunt locul spre care cu toţii aspirăm. Chiar şi eu.
Şi cum spumeam. Pluteam. Soarele se dădea la fund, se ducea în partea cealaltă a lumii, iar Luna răsărea. Şi-mi spunea că e supărată pe Soare. Eu îi spuneam să stea liniştită. Mai e timp să-l vezi. Dacă vrei îl trag de urechi şi-l aduc aici.

Într-o altă seară tot din trecut, visam că mergeam subteraneşte. Da, mergeam alături de cârtiţe. Şi-am văzut
cârtiţele cum săpau cu labele. Labe mari, ascuţite, maronii. Aveau ochii închişi – probabil pentru a nu le intra pământ în ochi, şi nu pentru că ar fi fost oarbe, ci pentru că aşa le cerea locul de muncă.

În altă seară visam. Dar nu ştiu ce visam. Era un vis negru. Vedeam o formă de om alergând. Ţipa, dar ţipetele se topeau, se prelingeau pe sol şi intrau în pământ. Alerga, dar se lovea de obiecte ce-şi schimbau formele. Eu alergam după el, sau după forma sa; nu ştiu exact. Şi-l aud la un moment dat vorbind cu o babă. Vorbea despre o femeie. Nu mai ştiu cum o chema, o româncă. Însă nu era de găsit nici ea. În schimb, putea să aleagă o grecoaică, o germancă şi o ţigancă. Nu ţigancă în sensul peiorativ, ci ţigancă în sensul frumuseţii şi al exotismului ţigănesc, o etnie diferită – dar similară cu noi.

Da, asta visam. Era un muzicant, rămas singur. Rămas o umbră care ţipă, dar care nu e auzită. Şi de-atunci eu nu am mai visat. Dorm fără să visez.

Însă uneori aud scurte fragmente de ţipăt. Atât de scurte încât mă fac să tresar din somn, iar somnul tresare din mine. Şi mă trezesc într-o cameră întunecată şi plină de obiecte.

Morbid de Cald


E cald, e teribil de cald, morbid de cald… Morbid! Simt cum fiecare celulă din interior, celulă glială, leucocită, hematie şi orice altă celulă, se topeşte sau se evaporă, simt cum părul mi se îneacă în propria-i sudoare, în propria-i apă. Şi-l aud cum ţipă, îl aud până în adâncul creierilor mei. Simt cum degetele mi se umflă de la atâta apă – doar pentru o secundă, ca, mai apoi, să se usuce şi să se facă precum o bucată de băţ uscat, fără pic de de sevă înăuntru.

Uneori îmi aud până şi creierul cum fierbe în apa şi sângele din jurul său, îl aud cum ţipă după ajutor, îl aud cum plânge. E cald, e morbid de cald. Azi am simţit cum fierb însumi în propria-mi sudoare şi nu pot face nimic pentru a nu mai fierbe…

E cald, e morbid de cald!

Soarele şi Luna – proză semnată de E.


Îmi zâmbeşte în fiecare zi… Arătându-se cu ale ei voaluri inocente şi pure… E mereu timidă prin tăcerea ei, şi glas de ar avea, l-ar transforma în murmur. Se arăta mereu fermecătoare şi misterioasă, cocheta prin culoarea şi blândeţea ei… Şi stă de veghe în orice seară, pândind superior de sus firea tăcută. Deşi plânge mereu, binecuvântate sunt lacrimile ei, căci numai prin sfintele ei lumini floarea de nuc o alină. Razele ei sunt şterse şi reci, iar sufletul e plin de gropi, gropi ce urlă fioroase de lipsa iubirii; şi, totuşi, câtă iubire poate dărui…
Într-o zi m-a trezit cu ale ei disperate suferinţi, n-am vrut a deranja, dar aproape că mă făcea şi pe mine să plâng… Mi-a spus că, deşi e pretutindeni, locul ei nu e nicăieri, mi-a spus ca îi e frică să vorbească şi că eu sunt prima persoană cu care a vorbit, însă, când am vrut a o linişti. O lumină puternică a luat-o cu forţa… S-a întâmplat aşa nopţi la rând… Aflând mereu câte ceva, într-o seară mi-a spus că o cheamă Luna… şi – de atunci – nu mi-a mai vorbit.

Nu s-a terminat povestea pentru că nu am vrut eu. Dragostea o lovise puternic pe Luna, dintotdeauna… La început era o simplă linie pe cer, nu putea fi deloc scoasă în evidenţă… Nici dacă îşi schimba culoarea, nici dacă îşi schimba forma, avea nevoie de ceva special, pe lângă faptul că reprezenta simplitatea pe cer, ea credea că este singură… Până într-o zi când a lovit-o puternic o lumină ucigătoare… O lumină ce avea să o schimbe din toate punctele de vedere… Lumina aceea a făcut-o Regina nopţii, nu ştia cine i-a dăruit-o… Nu ştia de unde vine… Într-o zi, a simţit că lumina îi slăbeşte şi că dispare… Mai întâi s-a transformat într-o fantomă, după care chipul văruit naiv în alb a fost orbit de un disc perfect rotund de atâta frumuseţe şi strălucire… Mai întâi i-a închis şi i-a secat privirea, după care încet, încet a îmbrăcat-o în fiori, apoi i-a aprins o pasiune, ca, în final, să-i ardă inima. Aşa s-a întamplat, apusuri şi răsărituri… Rând la rând… Soarele a început să prindă drag de inocenţa ei… Îi era dragă şi o iubea mult… După avalanşele de răsărituri şi apusuri, după lungi sărutări, şi după multa dragoste şi pasiune, au luat naştere stelele… Se iubeau, însă întâlnirea lor dura doar o secundă, o secundă se vedeau, ca apoi 23 de ore şi 59 de secunde să le fie dor unul de celălalt… O oră pe cer şi Luna era flămândă de iubire…

Aşa ar fi trebuit să se petreacă lucrurile dintotdeauna pentru totdeauna, pentru că iubirea lor era nemuritoare, era naivă, puternică, un exemplu bun pentru toţi îndrăgostiţii, putea învinge orice, deşi erau atât de diferiţi fizic, moral se completau. Învăţau reciproc din poveştile şi întâmplările celuilalt…

Însă n-a fost aşa totdeauna…

Cum am zis… Ar fi trebuit să fie aşa pentru totdeauna… Soarele a început să devină mândru şi sufocant, pasiunea ce i-o trezea odată Lunii – devenise la început o simplă palmă, ca apoi s-o facă să sufere din-ce-în-ce mai mult…
Cu timpul nu au mai vrut sa îşi recunoască iubirea. Soarele a dorit să fure lumina ce a dăruit-o cândva Lunii… A vrut să fie împărat peste univers, să-şi împrăştie mândria; însă, fără sensibilitatea Lunii, n-ar fi reuşit nimic… Şi n-a reuşit.
Nu putea fi mereu zi, nu putea fi mereu veselie, pentru că ar fi obosit oamenii – şi ar fi avut nevoie de linişte, linişte ce numai Luna o putea oferi. Acest lucru nu l-a înţeles Soarele şi doreste în continuare să cucerească universul… Iar Luna plânge… Deşi nu recunosc, ei s-au iubit, se iubesc şi se vor iubi pentru că nu pot trăi unul fără celălalt (iar când unul îşi stinge dragostea, celălalt i-o aprinde… şi dragostea nu se va stinge niciodată….)

Drum…


Se aşeză pe scaun, privea pe geam, absent… Afară se porni o ploaie teribilă, norii se crăpară deodată dintr-o supărare pe care o aveau pe micile creaturi ce umblau pe acest teritoriu numit pământ. Ajunse în ţiglina, lângă staţie, la vreo 10 paşi, era o florărie unde concetăţeni de-ai săi strigau Hai la flori parfumate, flori parfumate avem. Băiatu’, nu vrei un buchet dă flori pentur iubita ta? Hai că dau eftin!; stupefiat, Victor răspunse sec, monosilabic Nu! şi-şi vedea în continuare de aşteptatul prietenilor săi.

După douăzeci de minute de aşteptat, primi un mesaj
– Scuze, frate, nu mai venim… A început ploaia asta nenorocită şi nu mai ieşim… Scuze
– Mda… Scuze, rahat, trebuia să-mi spuneţi după ce stăteam o oră aşteptându-vă… Desigur, ar fi vrut să le spună multe, dar nu avea cum, acum…

Porni aşadar pe jos înspre casă, ploaia nu contenea să cadă, iar bluza, blugii şi ce părul său erau ude, încărcate de ploaie şi devenite deja insuportabile. La o trece de pietoni de pe o stradă pe alta, ca o cale de a ajunge mai repede într-un loc magic, dacă există astfel de locuri magice, o văzu pe Angela, vecina lui. Inima începuse a-i bate repede, sacadat – de parcă ar fi intrat în stop miocardic. Îi întâlni ochii albaştri, un cer în miniatură captiv – în care furtunile de orice fel şi orice grad se iveau fără  prognoză  -, îi zări tenul alb, uşor bronzat. Dar ea nu-l observă. Cu un curaj izvorât de niciunde, Victor renunţă la a-şi mai superviza universul masculin şi o strigă
– Angela, Angela! Ea nu-l auzi, mai încercă odată…
– Angela, Angela – de data asta ridicând tonul. Într-un final, îl zări, iar el alergă să ajungă mai repede la ea, deşi o maşină cu ochi bolnavi şi viteză mare era să-l acroşeze, dar Angela nu-l văzu decât atunci când ajunse lângă ea (ca-n filme)…
– Victor? Ce faci? Eşti ud leoarcă, treci mai repde sub umbrelă, ai tâmpit? Vrei să răceşti? Ce-ai?
– Nu prea, dar trebuia să mă găsesc cu nişte băieţi, dar n-au mai venit şi… am plecat pe jos acasă. Tu ce faci?
– Eu bine. M-am întâlnit cu nişte fete şi acum mă duc şi eu înspre casă. Dar nu ţi-e rece?
– Eh, ba da, însă… Suportăm, suntem bărbaţi în devenire, nu?!
– Da… bărbaţi… În colţul gurii îi apăru un surâs subtil pe care Victor îl văzu. Şi-atât.

Tot drumul, deşi cu uşoare bâlbâieli, menite sau nu, au discutat despre ei, despre alţii, despre multe. S-au apropiat, dar apropierea nu era ceva ce ar fi visat Victor. Dar, timpul încă nu-şi spuse cuvântul, sau Victor nu-şi etalase cuvintele în faţa timpului. Au lăsat, aşadar, ploaia să cadă pe lângă ei.

Ajunși în faţa blocului, cei doi se îmbrăţişară, nu a fost ceva planificat, ci a fost ceva ieşit din aer, venit de nicăieri pentru a completa întâlnirea dintre două fiinţe, un bărbat în devenire şi o femeie în devenire, două trupuri a căror umbre au deveniră una singură, pentru moment, moment ce va rămâne în istoria îmbrăţişărilor drept ceva inedit. După aceste câteva secunde care s-au transformat în ore imaginare, umbra a devenit umbră, iar trupurile unite au devenit trupuri diferite.
– Mi-a părut bine să te întâlnesc, Angela. Sper să ne mai întâlnim şi data viitoare – spuse gura lui Victor fără ca el să fie conştient de ceea ce gura sa spunea.
– Şi mie mi-a părut bine să te întâlnesc, a fost o plimbare plăcută; chiar foarte plăcută.
– Eu trebuie să plec, pa-pa…
– Pa-pa, şi-i lăsă mâna să cadă o clipă în gol, pentru ca în următoarea secundă să leviteze deasupra golului. O pierdu din vedere după ce urcă primele şase trepte.
Victor mai rămase o clipă în faţa blocului, în ploaie, ud până la piele, dar cu o căldură ce evapora toată apa ce i-ar fi pătruns altfel până la os, probabil.

Zâmbind, intră în casă. În urma sa, uşa scârţâie teribil. Apa lăsa o urmă în spatele său, ca şi când ar fi vrut ca cineva să găsească acea urmă, să vină la etajul doi, la apartamentul numărul 10, pe spate, să bată la uşă, să spună Bună ziua, ce mai faceţi? Cum vă mai simţiţi? Nu ieşiţi puţin afară, la aer semicurat, la o buca’ de plăcintă şi nişte vorbărie? Haideţi, vă rog, insist!. Dar nimeni nu venea, pentru că toţi colocatarii familiei lui Victor erau în casă, la televizor, sau dormind, în blocul semivechi de la periferia oraşului. Se duse la baie, se dezbrăcă de hainele sale ude şi grele, se uită în oglindă – probabil gândind Iată omul, eu!, fericit că reuşise să pătrundă măcar puţin în universul feminin propriu şi inviolabil al Angelei. Îşi şterse părul ud, acum cu tentă de şaten închis., îşi şterse faţa uşor udă, cu pistruii săi uşor uzi.  Doar ochii nu-i ştersese, nu era nevoie, ei erau mereu uzi ca florile, ca iarba într-o dimineaţă de primăvară a lunii Martie, la ora 8 când Soarele face ochi şi răsare pentru a da lumină miliardelor de ochi ce populează această planetă albastră dintr-un univers negru ce probabil e ochiul unei fiinţa supradimensionale. Dar să revenim cu picioarele pe Pământ.

Se puse în pat şi o visă pe Angela, alături de care mergea, de care ţinea o umbrelă deasupra capetelor lor, iar pe asfalt o singuă umbră megea, umbra Androginului, unicul Androgin de pe strada 1 Decembrie 1918, la ora 6 după-amiaza, când ploua, dar Soarele încă trona…