Biografismul și bântuiții lui Palahniuk – Azi Citesc


recenziuță

 

Biografismul și bântuiții lui Palahniuk – Azi Citesc.

Advertisements

ștefan bolea


mi-am luat acum câteva săptămâni, împrumut, evident, de la bibliotecă Ștefan Bolea — Gothic, apărută la editura Herg Benet, 2011.
ei bine, citind cartea, de fapt, răsfoind-o, mi-am zis că ar merita, că tipul e cunoscut, are și premii câștigate, luate, primite, mergând adică pe ideea că o persoană atât de premiată și cu destul de multă notorietate în lumea literară, dar nu a fost să fie.

Ștefan Bolea cultivă un gen de poezie doom-istă, (nu cred că douămiistă), în care totul, dar absolut totul, se dizolvă, așa, într-o masă informă, diformă, gregară ce nu-ți zice la sfârșit nimic.

sună a un lamento, a un urlet în pustiu, proorocirea apocaliptică pe care mulți (chiar foarte mulți) au prezis-o/ scris-o în opurile lor, dar în cazul lui Ștefan Bolea, lucrurile nu se întâmplă așa.

spre exemplu, poezia necropola este una angajată cât se poate în concret, în real (acel real socio-politic) și începe așa:

„traian băsescu mort
trupul său a fost purtat în larg de rămășițele flotei române
ion iliescu mort
sicriul său a fost cărat de mineri direct la crematoriu
urmându-se un ceremonial antic oamenii muncii au servit drept combustibil
gigi becali RIP
cum i-au urt fanii

(…)”

și continuă așa spunând că

„nietzsche reîncarnat într-un sat din grecia este păstor și citește
cu disperare psalmii nu știe nicio limbă străină și cântă fru-
mos la fluier
sartre este chelner în praga, citește kleist și aspiră la perfecțiu-
nea marionetelor
kierkegaard motociclist în san francisco de câte ori intră la
pârnaie se descurcă cu abilitate și-i convertește pe tinerei la
islam
(…)
în fine ceaușescu după o ucenicie în siracuza s-a reîncarnat ca
strănepot al lui kim-jong-il și toată suflarea din asia îl venerea-
ză ca pe dalai lama”

acum, știm că în ziua de azi literatura reciclează mituri, simboluri, motive și teme (sau altele) vechi și deja statornicite sau bătătorite în aleile din piața poeziei, dar acest tip de poezie nu prea aduce nicio viziune nouă în planul iluminării, transformării, transgresării realității de zi cu zi, sau a realității interioare a celui ce citește.

o poezie belicoasă, care dărâmă sau reia anumite date istorice-filosofice, și ele, deja cunoscute, întipărite în mintea maselor. e adevărat că în ziua de azi, consider eu, se privește, într-un final, timid, e drept, în urmă, la ce a fost acum 20 și mai bine de ani de după epoca/ perioada comunistă, și că oamenii își exhibă frustrările sau regretele sau demonii interiori cu care au (trebuit să conviețuiască) trăit atâta timp (vorbim despre scriitori, totuși) în (stră)fundurile ființei lor.
sau faptul că se folosește de personalități precum Nietzsche, Sartre și ceilalți pentru a-i suprapune pe un plan sau într-o viziune decadentă (decadentistă) specifică postmodernismului (?) sau, în orice caz, noilor tendințe în materie de literatură.

facil, întrucâtva. gratuit și fără nicio motivație artistică interioară (să zicem așa).

un alt poem care pare similar celuilalt anterior este cel intitulat paranoia?, în care Ștefan Bolea ne vorbește despre faptul că „mașina te poate călca și pe trotuar/ trenul va derapa în preajma căsuței tale de vacanță/ avionul se va prăbuși în piscina ta/ mâna pe care o strângi îți va aduce scabie/ pe buzele pe care le lingi scrie hepatită/ (…)/ când te vei trezi dimineață, vei călca pe o mină/ hârtia acestei cărți a fost impregnată cu venin de viperă/ întoarce pagina!”, care, iarăși, nu zice nimic.

vorbind despre posibilități, probabilități și ipoteze, da, sună oarecum challenging ceea ce zice, însă nu reușește să stârnească nimic, totul este prea strident, tonul, vocea, tempoul sunt prea stridente, prea trufașe (cum zice Marta Petreu, elogios, desigur, despre poezia lui Ștefan Bolea, care „se află la vârsta trufiei. Și a catastrofei (…)”).
nu se ridică nimic de niciunde, nici de-am vrea.

volumul este construit pe patru module (grupaje) poetice, 120 de zile în Kristiania, Gothic, în care este cultivată toată filosofia și/sau ars poetica lui Bolea, Fiat Dolor, Flashes of Pain și Psyche Surgery, dintre care Flashes of Pain ar fi un fel de poeme haiku, doar că nu sunt neapărat haiku, cât sunt, aș risca să afirm, maxime, pentru că titlul și textul de un rând, trei rânduri cel mult, sunt strâns legate între ele, nu pot fi citite separat și nici nu putem deduce că titlul acestor rânduri ar fi altceva decât ne-am aștepta să fie, pentru că intervine acea subiectivitate a autorului, iar nu a cititorului, care-și (de-s)compune mesajul.

există un anume poem din tot volumul care reprezintă o poezie, ce stă în picioare, dar s-a pierdut în negura ceții.

poate că nu există un aparat critic suficient cât să poată decripta mesajul din subtextul poemelor din volumul prezent, poate că, însă nu există un fior, există o antipoezie dusă la extrem care anulează, din fașă, orice fior, orice iz de poetic din textele sale.

prea multă filosofie și conceptualizare și deconstrucție în textele sale, prea multă rigoare, care anulează efectul.

despre „iubirea e amintirea unui viol”


Leonard Ancuța este un scriitor. român.

când plecam de la bibliotecă, într-o seară am văzut volumul său de poezii Iubirea e amintirea unui viol pe raftul noilor achiziții ale bibliotecii V.A. Urechia, bibliotecă județeană gălățeană.

imediat memoria mea a început să se învârtă, căutând o amintire din care să-și dea seama de unde-i este subiectului, eu, atât de cunoscut titlul cărții.

evident, de la Gaudeamus, B, noiembrie, 2012.

Leonard Ancuța propune spre citire un volum, așa cum e moda, divizat pe grupaje de poeme, dintre care amintim: poemul viol, azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume, viața e un sindrom cu transmitere sexuală, liga poeților extraordinari, postulatele iubirii pure și iubirea este amintirea unui viol.

toate aceste grupaje sunt numite de către auteur capitole, deși acest mic artificiu poetico-nu-știu-cum mi se pare inutil, pentru că vorbim despre volume de poezie, iar gruparea unor grupaje sub titlul de capitol mi se pare inutilă.

trecând peste mica mea părere total subiectivă, spun că Leonard Ancuța are aproximativ 4 poeme reușite în volumul acesta.
acestea sunt lungi, dar întregi, fără mari cusururi, fără versuri, imagini pline de -isme sau facile, în orice caz, nu sunt forțate, așa cum se întâmplă în psychocandy, spre exemplu, din chiar primele versuri, „te-am dat cu capul de pereți tată, am izbit până-ți curgea ceară din nas/ dar nu te-ai supărat, aveai o liniște cumplită în buzele strânse/ pleoapele odihneau într-un somn de statuie. îmi pare atât de rău că m-am revoltat,/ și așteptările tale au stat în genunchi (…)”
(p. 95), și nu fiindcă aș fi eu un mare critic literar, ci fiindcă nu-i iese efectul poetic scontat, dacă efectul era acela al unui tragism existențial rezultant al unei revolte cu sfârșit criminal, indiferent ce referent ar avea „tatăl” sau „eu”.

ceara din nas și somnul de statuie distrug din start efectul poetic ce ar fi rezultat dacă imaginile ar fi fost altfel exprimate, știut fiind faptul că forța unei imagini nu constă atât în alăturarea unor cuvinte, ci în modul, know-how-ul ăla specific poeților adevărați, vezi Alexandru Maria

nu, Leonard Ancuța este el (cum se zice la noi în cenaclu) și găsim trăire adevărată (cum iarăși se zice la noi în cenaclu), ca și poezie vero, cum se zice de-aiurea în poemul labii, care, poate, pe unii îi va scandaliza și așa mai departe, dar este ceva aici, inefabil, poate, care trece dincolo de ceea ce se cheamă morală și alte precepte d-astea socio-umane:

„aș vrea să locuiesc în gura ta
să mă pronunți ca pe o înjurătură venită din inimă
atunci când mașina salvării
îți taie calea în intersecție

futu-ți morții mă-tii de dobitoc

fără să-ți dai seama că
asistenta îi face respirație gură la gură
tipului înjunghiat în discotecă și
e copleșită de amintirea primelor emoții sexuale
trăite în scara bloculului, cu marcel,
încă n-avea păr la puță și nici nu i se scula
se lipea puternic de el și îl trăgea de mână s-o atingă
a c o l o

nu, n-ai de unde să știi
că femeia e acum căsătorită cu șoferul de pe salvare
și nici lui nu i se mai scoală, tot e bine că
au doi copii la liceu, băiatul se droghează
fata mai dă din cur prin baruri, mai face un ban
n-ai cum să știi
că puștiul e chiar în clipa asta cu spume la gură
în supradoză într-un beci din amzei și prietenii lui lasă o sticlă de hellas
lângă el, apoi o rup la fugă speriați
iar salvarea trece pe lîngă, ducînd un distrus cu 8 clase
și mațele pe-afară ca o iederă căutînd lumină

n-ai cum să știi

că pe marcel l-ai mai întîlnit odată la sinaia
nu l-ai recunoscut, erai ruptă de beată
te-ai trezit goală într-o cameră de hotel
și numai faptul că a trebuit să faci un avort
ți-a adus certitudinea că totuși
i s-a sculat

n-ai cum să știi

că în noaptea aia fierbeam în cearșafuri
un ceai cu mirosul tău și îmi doream să fiu marcel
să mă lipesc de labiile tale ca de obrazul mamei
aș fi vrut asta indiferent de consecințe
n-ai cum să știi
peste cîteva zile puștoaica a făcut fițe și marcel a fost tăiat pe burtă în discotecă
și mațele ieșeau din el împreună cu un abur cald
un abur care încă mirosea a tine

dar acum nu mai are nicio importanță
esențial e că
aș vrea să locuiesc în țigara pe care ți-o aprinzi
imediat după ce mașina salvării
se risipește ca un fum prin aglomerația mugind isterică
în intersecție, vite înnebunite de foame, de viață
tragi cu putere din țigară, te înneci cu fumul și
mai scapi un

băga-ți-aș pula-n suflet

da, acolo aș vrea să fiu
în locul din tine unde fumul și sunetele se întretaie
să mă prind de capătul acelei emoții ca de-un harpon
și să te călăresc ca pe o balenă albastră

să te sărut peste tot
să te mângâi
limba să mă deșire
să mă desfac în tine ca un ghem aruncat în labirint

să mă usuc în întunericul din tine în mai puțin de un minut
indiferent de căldura de afară & de câtă energie
trimite soarele pe pământ

dar nu azi

azi nu ai labii
azi ești o ființă asexuată la fel ca îngerii
și mi-ar plăcea să fii aerul pe care îl respir
odată cu primul sărut dimineața
mirosul de transpirație și sex tartinat pe pieile obosite
iar eu aș vrea să fiu acel nenăscut
care moare în tine la fiecare 28 de zile

să devin altceva, la fel ca azi
când stau cu pantalonii în vine și o coardă metalică
mă străbate din creștet până în tălpi
tu ești în genunchi, te podidește plînsul
fiindcă te întrebi ce-ar fi fost
băiat sau fetiță
și ochii tăi sunt două fântâni din care se scurge lumea
nu te oprești
mi-o sugi și plângi,
mi-o sugi”

(pp. 73-75)

aici, femeia iubită devine o metaforă, devine și un metonim, un concept transcendent („azi ești o ființă asexuată, la fel ca îngerii”), este acel spațiu în care, spun psihologii, psihanaliștii și alții, omul dorește să se (re)întoarcă („să mă usuc în întunericul din tine în mai puțin de un minut/ indiferent de căldura de afară & de câtă energie/ trimite soarele pe pământ”) sau, dacă vreți, acel loc în care eul liric al lui Ancuța se desface „ca un ghem aruncat în labirint”, devenirea întru ființa serafică ce era cândva, iubita fiind atât înger, cât și diavol (atenție la clișeu), sau, de ce nu, vulgarizând, devine o „coardă metalică” ce, în genunchi stând, (îl) plânge și îl suge pe bietul om-Ancuța, pentru care ea nu va deveni ceea ce altundeva devine, așa cum zice el în postulatele iubirii pure, un grupaj care mie nu prea mi-a plăcut totalmente, dar sunt subiectiv, iar, dar rețin:

„(…)

mai există un sărut
al nostru
care le conține pe toate”

sau

„în mine arde iadul și poți să te saturi în el
de lăcomie
nimic nu este mai înfometat decât iubirea
îmbrățișarea ta sapă în carne limba e
un aparat de sudură care mă fixează
în pielea ta”

după care o dă de gard zicând că e fixat „ca un diamant/ pe incisivii zilei de mâine”. o imagine care strică tot efectul creat până în acest moment.

un poem din acesta în care iubita capătă valențe metafizice, devine un obiect dincolo de sine (iese în afara spațiului, undeva dincolo de) este poemul kairos, al cărui nume nu l-am putut corela cu poemul, dar este mai reușit decât alte poeme de acest gen, o reușită total rămânând în mare parte poemele sale à la Emil Brumaru, sau poate chiar mai dincoace, oleacă de Geo Bogza (desigur, nu prin directețea limbajului, duritatea acestuia, care are și el, limbajul dur, un scop în tot acest volum de poezie).

per total, volumul e unul plăcut, simpatic, foarte reușit, cum ziceam, pe alocuri, vezi mâine mi-o trag cu monika bellucci sau ochii ei erau două păsări negre.

lectură plăcută.

un mic exercițiu criticăresc


am citit săptămâna aceasta volumul numărul 2 de poezie al lui Claudiu Komartin (poet contemporan, recunoscut pe plan național/ internațional, distins cu premiul Academiei Române pentru poezie).

volumul numărul 2 al mai-sus-numitului este numit Circul domestic și este împărțit în 4 mari grupaje poetice: Reziduuri, reverii, Circul domestic, Scrum și Supradoză. valse triste.

fiecare „capitol” din carte se învârte în jurul unui poem sau al unor poeme centrale, care oferă o viziune de ansamblu a pohetului asupra lumii (și nu numai), viziune care este susținută & întărită de citatele cu care fiecare „capitol” se deschide.

în primul capitol, poemele complet realizate sunt Irina și Ademenire.

Irina

Îmi amintesc o casă de cărămidă/ și o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă/ în care iarba necosită se ridica în august/ până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,/ prăbușit printre scaieți, gângănii, tufe de cimișir -/ și lumea/ încetinind lent,// în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o/ părăsire totală/ Surâzând extatic. (…)// Au trecut aproape doi ani./ Este vară din nou, un anotimp copleșitor/ ce îmi dictează și cea mai simplă mișcare./ Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung/ (mi se spune), iar furia, ei bine,/ furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri/ și vorbe.// Sunt un om politicos și singur/ imaginându-și tot mai des/ o casă de cărămidă/ și o alee lungă,/ coborând către un loc întunecos și rece/ fără întoarcere. (pp. 7-8)

și al doilea poem, cel cu care se închide primul ciclu din volum, Ademenire: Șarpele din iarbă nu va ști niciodată/ să cânte la muzicuță/ de fapt, nici vocea nu îl ajută prea mult/ (Doamne, cu ce prejudecăți încep eu totul!)// numai șarpele de la piept șarpele orgolios și obscen/ cântă/ sfâșietor/ în nopțile cu lună plină// printre ghirlandele de trandafiri albi// și e atâta iubire în glasul celui viclean,/ mamă/ aș putea crede că ești chiar tu/ susurând un cântec de leagăn// cu o flacără orbitoare în mâini. (p. 25)

din aceste două poeme pare a ni se destăinui un om complet descumpănit, autoironia fiind la ea acasă: „(Doamne, cu ce prejudecăți încep eu totul!)” sau „Sunt un om politicos și singur (…)”, care a suferit o pierdere irecuperabilă (ceea ce ne duce cu gândul la critica genetică cultivată de unii critici, care ne spune că trebuie să pornim de la biografia autorului către geneza poemului) suferită, o traumă istorică ce s-a cuibărit bine-mersi în inconștientul acestuia (vorbesc despre poet la modul abstract), fapt care ne este relevat de versurile „Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung/ (mi se spune) (…)”.

al doilea poem arată aceeași idee, dar obiectul discutat suferă o schimbare, dacă în primul poem obiectul despre care se discută este femeia-dorită (obiect care stimulează libidoul sexual, care la rândul său stimulează impulsurile celui care vorbește, imprimându-i, poate, la nivel inconștient, drumul pe care să meargă mergând pe o teorie freudistă), în al doilea poem este vorba despre femeia-iubită, femeia dătătoare de viață (chipul matern). planul imaginarului suferă o schimbare de perspectivă. astfel, avem o lamentare a pohetului („și e atâta iubire în glasul celui viclean,/ mamă/ aș putea crede că ești chiar tu/ susurând un cântec de leagăn”) și, totodată, iarăși, la nivel de inconștient, o dorință de regresum in utero, o regresie în increat, într-un stadiu inferior celui în care se găsește poetul.

aici, ni se mai vorbește despre o stare de inerție, de dubito, vezi poemul Prag I: „La început, febra ne-a apărut ceva familiar și dubios: (…)// Abia mai târziu i-am surprins adevărata înfățișare,/ mult prea târziu,/ când bătăile inimii ni se rarefiaseră atât de tare/ că orice știre ar fi ajuns până la noi zdrobea toracele/ ca pe un șarpe strecurat între coapsele unui armăsar tânăr.” (p. 14).

ni se vorbește despre reziduuri: „acum, când numai paharele mai păstrează în/ clinchetul lor/ urmele buzelor ce n-or să mai guste/ spaima dimineții forțând ferestrele.” (p. 13), despre, iarăși, dubito (dar nu unul cartezian, dubito ergo cogito, cogito ergo sum), ci un dubito care anulează cogitoul, deci anulează sumul, care nu primește răspuns, care nu comportă cu sine niciun fel de epifanie (e un termen forțat, într-adevăr): „Și la ce bun să mă zbat, dacă ea e prinsă în odgonul/ liniștitoarelor obișnuințe casnice?/ Copioasă lenea asta erotică, îmi zic,/ (…)// Adică devotamentul meu valorează mai puțin/ decât gesturile lor calculate,/ cu toate buzele-acelea țuguiată caraghios, dând târcoale ceaiului aburind? (Pe care ea îl bea acum împreună/ cu ei?)// Și atunci, la ce bun să mă zbat? (p. 15) — o încheiere ce duce cu gândul la vechile strategii ale poeților (simbolism), simetria versurilor inițial și final fiind ceva specific simboliștilor (închiderea, cercul închis, încercuirea în interiorul unui perimetru pe care eul poetic nu-l poate depăși, fiindcă ori nu poate, ori nu vrea – resemnarea fiind aici un element pregnant prezent în volum, cum el însuși o spune: „la ce bun să mă zbat?”).

aceasta ar fi observația referitoare la primul ciclu, „capitol”, al volumului.

în ceea ce privește al doilea ciclu, Circul domestic, ciclu care coincide cu numele volumului, deci, dacă îl privim din unghiul de vedere al semnificantului/ semnificatului, există o suprapunere a termenilor din planurile prim și secund.

în acest grupaj elementul central în jurul căruia se învârt poemele este absurdul, absurdul de a fi, de a avea convingeri, inutilitatea (cum ar spune unii) faptelor noastre și, iarăși, persistă o notă de resemnare în fața vieții inebranlabile: „Aveam vreo nouă ani când a murit emil/ leucemia îl chinuia încă de când a-nvățat să meargă/ ai lui și-au pierdut mințile de durere/ acum aș vrea să am mai multe amintiri cu el (…)// după înmormântare taică-su a plecat de acasă/ spunea peste tot că soția lui a luat-o razna/ și așa era/ sub ochii noștri femeia s-a rupt complet de realitate/ stătea de vorbă cu emil/ îi făcea prăjiturile lui preferate/ în vitrina cu bibelouri ținea porumbelul mort/ care între timp se descompusese/ oasele lui albe străluceau printre penele răvășite…” (p. 35)

există, parcă, un sadism anume de a relata faptele care au loc fără niciun fel de implicare emoțională – oarecum paradoxal, pentru că sadismul implică plăcerea suferinței, însă, aici, cei doi termeni se neutralizează (un mit personal? o manifestare a inconștientului?).

circul domestic este viața în sine, între cele două limite ale realului (interior și exterior, Innenwelt și Umwelt (concept lacanian), imaginarul și concretul, care, conjugate, duc la ceea ce poetul denumește drept „dureroasă dezordine”, un metonim pentru conceptul de viață, circul fiind, și el, un substitut al cotidianului, al evenimentului zilnic care se derulează monoton, și care duce spre un loc întunecos și rece/ fără întoarcere”, cum zice însuși poetul).

grupajul Scrum deja schimbă atât tempoul, cât și tonul liricii, astfel, dacă în primele două colaje avem o revoltă (sau un dubito cu o tentă a unui om revoltat, ridicat împotriva unei societăți blazate, care a deraiat de pe traiectul său – moment în care poetul se angajează să o readucă pe linia cea bună prin mijloacele sale – poezia) a la Rimbaud, să zicem, sau ușor naumiană (aducând, foarte puțin, a Drumețul incendiar), în acest al treilea grup avem deja de a face cu un poet blazat la rândui, plictisit de cotidian, circul nereprezentând pentru el decât un simplu mijloc de a-și alunga aleanul, de a nu se îneca în monotonia singurătății, poemele cele mai relevante fiind Falia I-III, Bahică, Poem și Tratat despre frică, un poem în care senzorialul este dus până la paroxism: „mă isterizez de frică/ mănânc cu noduri de frică/ soneria îmi sparge timpanele de frică/ beau prea mult, de frică” (p. 52).

găsim un alt eu, un eu al terorii, un eu al singurătății și al blazării („Stau uneori «la muzeu», pe terasă și privesc/ niște oameni care-mi dau sfaturi/ și mă-nvață tot ce am de făcut ca să reușesc/ deși ei înșiși sunt zidiți într-o neputință hilară/ încât par de-abia scăpați de la azil/ sau dintr-un dezastru previzibil la bursă// eu știu că intransigența mea e o flanelă roșie pe care/ ca un soldat bătrân ce destupă/ sticle de bere cu pleoapa/ o port pe sub haine când gerul se întețește/ și mii de bubițe roșii spuzesc burta/ femeilor dornice de atingeri pline de tâlc (…)” (p. 49).

un eu care, descoperim pe urmă, trece de la un pesimism atroce la un narcisism feroce, care ar putea fi, la fel de bine, doar o mască a dezolării, blazării, Noctură, pentru Simina și Andrei: „Sunt atât de plin/ de mine/ încât/ noaptea/ la fiecare tresărire/ a gambelor/ mă revărs/ puțin/ câte puțin/ în afara marginilor/ acestui trup/ catifelat/ dar puternic/ în care/ cu puține sforțări/ un altul/ ar mai putea viețui/ o vreme (…)” (p. 50)

cel din urmă grupaj, Supradoză. valse triste, nu respectă construcția celorlalte grupaje, ci, așa cum sugerează titlul, este o supradoză a imaginarului, poemele succedându-se și citindu-se într-un ritm allegro ma non tropo, cum s-ar spune, pentru că deși ritmul este alert, nu este foarte rapid, „supradoza” imaginarului, a afluxului de sentiment, de erotikos/ eros sau ek-stazie, nefiind decât ideea de supradoză, sau este doar supradoza pe care o resimte eul, care se adresează unei a doua persoane, o ea, o iubită, poate, sau un analogon erotic cu care pactizează pentru plăcerea erotică conjugată cu plăcerea estetică, inefabilul și carnalul împletindu-se într-o legătură indestructibilă, însă doar la nivel de idee, pentru că poemele nu ne dezvăluie nimic decât furie („Ți-aș cânta o serenadă cu gura plină de (…)/ Calmante care nu îmi pot stinge furia,/ care nu vor putea alunga durerea și groaza…” – p. 63), de voluptate a grotescului: „Ți-aș cânta dumnezeiește cu gura plină de carnea ta./ O mare de noroi fierbe și în noaptea asta, ca în toate celelalte, în corpul acesta, neîmpiedicată de niciun recif./ Ești un roi de muște ce pustiește cu fiecare zi/ cotloanele cele mai ascunse și mai răbdătoare ale creierului meu.” (p. 64), și așa mai departe.

volumul este unul cu plusuri și minusuri, cu unele expresii, sintagme, imagini memorabile, însă cu altele care uneori plusează prea mult pe o anumită tentă, aceea a poemului revoltat, a poemului angajat social, care are menirea, cum avea și Whitman un poem social, de a trezi conștiința maselor, într-un fel direct sau indirect (prin aluzii sau adresări), pierde pe terenul acestui ton de om revoltat, care nu-și împlinește menirea, ci dă impresia unui frustrat sau a unui teribilist, vorbind la modul abstract, iarăși, cu o serie de poeme centrale, care au doza perfectă de estetic, de revoltă și chemare, și care nu au nicio notă disonantă, însă care sunt adumbrite, cum ziceam de acele poeme care, în opinia mea, scad într-un fel din valoarea volumului.

un mic exercițiu „exegetic” (deși e prea mult zis).

Lecturi: Thérèse Desqueyroux


lectură: Thérèse Desqueyroux, de François Mauriac, franțuz.
nuvelă.
lectură interesantă doar de la pagina 40 încolo, când deja se vede conflictul. autorul/ naratorul (cum vreți voi) se joacă pe două planuri, o dată, cel social, în care sunt reflectate valorile sociale și cutumele familiilor (familiei) din Landes, ce-și duc traiul între Saint-Claire și Argelouse (ordinea e inversă); a doua oară, pe plan interior, reflectând, în spiritul nuvelei de factură psihologică, stările de frustrare, curiozitate în fața morții (Thérèse) și frica de aceasta, atavismul, „cretinizarea”, o viață bovistică, ghidată de legi organice, interioare, cu decizii luate „în interesul familiei, pentru familie” (Bernard).

conflictul nuvelei, felul în care este scrisă și finalul sunt oarecum previzibile, în spiritul nuvelei psihologice, în sensul că se termină cu bine, Thérèse rămânând în viață, bucurându-se de viață, ceea ce mă duce cu gândul la ceea ce s-ar putea numi fie ananke (întunecata fatalitaet), fie moira (destinul implacabil); pentru că niciunul din personaje nu iese de sub „stăpânirea” destinului, de sub legile impuse, dictate de acesta, singurul personaj contrastant, până la punct, fiind Thérèse Desqueyroux, care încearcă și se gândește la posibilitățile pe care le-a avut, la acel dacă la care ne gândim cu toții uneori.

nevrând să par școlar, nuvela e plăcută, dar doar de la un punct încolo, din punctul meu de vedere. acum…

notă: 8? nu știu, nu dau note, știu că mi-a plăcut, adică m-a atras, am găsit substanță, dar nu m-a transformat, transfigurat, transmutat. iar finalul e chiar… deschis. ceea ce e bine. citiți-o.

lectură plăcută!

Mauriac, François – Thérèse Desqueyroux, Editura Curtea Veche, București, 2010, colecția Carte de buzunar