traducerile de sâmbătă


Făcând poezie

Poeme, fiu de cățea, e destul de rău
că mă fac singur de râs muncind atât de mult
cât să îmi iasă bine, fie și puțin,
iar acel puțin, timid și straniu.
Dar pe urmă îi port pică, atunci când
dulceața sigur ar trebui să mă țină ca pe
păstrăv în curentul luminat al apelor de vară.
Ar trebui să fie cel puțin pentru scurt timp
acces la farmecul și fragilitatea ta.
Dar e mereu aceeași veche
insatisfacție, în schimb.

Jack Gilbert — Doing Poetry, traducerea îmi aparține

The Book of a Thousand Eyes [Ca să atingi realitatea]

Ca să atingi realitatea (unde obiectele trăiesc din pasiunile oamenilor), efort enorm
și continue interacțiuni sociale sunt necesare, iar eu nu pot începe
fără tine. Nu aici — acolo-i un loc mai bun pentru a începe o poveste amuzantă.
Istoria cu morții săi toți împușcați cu regularitate în pădure
și mergând pe ceea ce pare a fi o cale bătătorită de vaci
este parte a magiei sexuale a oricărei creaturi. Cuvintele sale înregistrate
acum sunt doar un mic memo menit să stârnească amintiri
care ne vor da energie în momentul potrivit.
Fiecare amiază sus într-un copac
vagabondul pădurii trage un pui de somn în timp ce timpul atârnă
ca un roi de musculițe, tremurând în continuare. Ar putea fi femelă,
dar are tendința, ca a unui falus, de a sări în sus. Cât de singuratic este
să te gândești că eu pot să gândesc doar ceea ce gândesc chiar și când el gândește — gândirea
noastră
doar bâzâitul corpului nostru, care muncește. Și, în timp ce despoții din Micene
asediau
Troia, fundațiile propriilor lor societăți erau, la fel, asediate.

Lyn Hejinian, traducerea îmi aparține

Lyn Hejinian s-a născut în San Francisco Bay Are pe 17 mai 1941. Poetă, eseist și traducător, este autoare și coautoare a mai multor cărți de poezie, printre care The Book of a Thousand Eyes (Omnidawn Publishing, 2012), Saga/Circus (2008), The Fatalist (2003), My Life in the Nineties (Shark, 2003), and A Border Comedy (2001).
De asemenea, din 1976 până în 1984 Hejinian a fost editor al Tuumba Press și, din 1981, a fost coeditor al Poetics Journal și codirector al Atelos, un proiect literar ce are drept scop adunarea și publicarea lucrărilor de tipul cross-genre (trans-estetice) ale poeților.
Dintre distincțiile acesteia, enumerăm doar Translation Fellowship, pentru traducerile sale din rusă, oferit de National Endowment for the Arts și, în 2000, the Academy Fellowship din partea Academy of American Poets pentru reușite deosebite în domeniul poeziei.

surse: 1 (courtesy of Tara Skurtu, from whom I stole this photograph), 2, 3 (biografia)

traducerile de sâmbătă


astă-seară am ascultat trei tipuri de muzică. o melodie pentru funeralii – ceva specific catolic, am mai pus-o pe aici pe undeva -, cea bizantină și cea de tip catolic.
concluzia este că cea catolică are un iz calmant, are o notă caldă, profund umană, pe când cea bizantină este mai degrabă cadaverică, mortifiantă.
iar asta mă duce cu gândul la zilele când mergeam la Biserică, la liturghie. acolo mă simțeam ca fiind acasă, pentru că Biserica, în esență, este casa în care ne regăsim printre ai noștri, printre semeni.
nu sunt o persoană profund religioasă, cu atât mai mult practicantă, însă consider că Biserica are un rol și un efect pozitiv asupra individului. cel ce crede și caută ajutor sau doar ascultă predica preotului. icoanele, statuile, lumina. corul – cântecele – toate acestea pe mine mă trimiteau și mă mai trimit uneori într-o stare de ek-stazie, mă scot din mine pentru a reuși să privesc detașat ceea ce este în jurul meu.
problema este cea a percepției. Biserica – precum și multe alte instituții – au căzut de pe piedestalul pe care au fost așezate, prin tradiție și nu doar. faptul că noi ca indivizi ne-am pierdut încrederea în puterea calmantă și izbăvitoare pe care i-o conferă Isus, parte din Treimea sfântă, prin sacrificiul său și prin inițierile prin care i-a trecut pe apostoli nu suferă de o demistificare, ci mai degrabă de un scepticism pe care contextul actual îl proliferează.
asta se întâmplă și în teatrul absurdului – sau, și mai și, în Evanghelia după Isus Cristos, de Saramago. ideea de bază este că poți să nu fii un practicant, poți foarte bine să nu fii nici religios. poți foarte bine să fii și ateu. agnostic. dar asta nu te poate opri din a te bucura de o oră de detașare.
o mână întinsă este o mână întinsă. și nu vreau să spun nimic prin asta. nu consider că ar avea vreun rost să vorbesc despre asta aici.
ideea de la care am pornit era că resimt o ușurare și o calmare a acestor dureri despre care vorbește Jünger în Eumeswill, despre corpul său care este această rană (această rană care este corpul meu – sau așa ceva). în alt context. dar transpoziția supraviețuiește. mult nu trebuie. poate că fericirea nu există, dar măcar ne putem detașa puțin, ne putem imagina cam cum ar arăta ea.

dar, de fapt, nu despre asta vreau să vorbesc, ci

Golgota

Dă-mă jos de pe această cruce, deoarece trupul meu e strivit,
Iar picioarele străpunse, și mâinile străpunse, iar într-o
parte
Inima mă lasă — cedează, iar cuvintele pe care
le-am rostit
Sunt nimic: ai fost dezamăgit în mine, iar eu am mințit.

Dă-mă jos, coboară-mă din arbore — dar încet,
Spiritul meu e greu, iar inima bolnavă, carnea mi-e rănită
De la vânătăi și amara biciuire, și
divinul
Vis ce era odată în mine a dispărut într-o clipită.

Nu mai este virtute rămasă în mine, nu este nicio
Speranță rămasă în mine ca să te ajute: dacă trebuie îndeplinit,
Așa cum a fost scris în zilele apuse, ca unul pentru mulți
Să fie ridicat — într-adevăr, nu eu sunt cel potrivit.

Cuiele mușcă adânc din carnea mea — voi mai îndura-o
Mult? Nicio clipă mai mult! Dezleagă-mă, du-mă jos și îmi așterne
Trupul în recele mormânt — și închide-l, îl protejează
Împotriva fețelor, mândrelor chipuri, zilei oarbe.

Căci sunt obosit și am nevoie de noapte să mă acopere,
Și neștiutul în care să îmi ascund rușinea, și adâncă
Tăcere și solitudine în veci, iar deasupra mea
Întunericul — și un pustiu loc de odihnă și somn în tihnă.

Și totuși, fără doar și poate, poate puțin mai mult
Mai pot îndura. Tată, dacă aceasta trebuie să fie,
Dă-mi putere! Ah, totuși, poate, puțin mai mult…
Voi revărsa iubirea-Ți asupra lor în propria-mi agonie.

John Hall Wheelock

Ave Maria

Mame ale Americii
lasă-ți copiii să meargă la cinema
scoate-i din casă ca să
nu știe ce pui la cale
e adevărat că aerul proaspăt e bun pentru corp
dar cum rămâne cu sufletul
ce crește în întuneric, scos în relief de
imagini argintii
și când îmbătrânești să îmbătrânești
trebuie
nu te vor urî
nu te vor critica nu vor ști
vor fi în vreo țară
fascinantă
pe care au văzut-o într-o amiază de sâmbătă sau
chiulind
s-ar putea chiar să-ți fie recunoscători
pentru prima lor experiență sexuală
care te-a costat doar o monedă
și nu a supărat liniștita
casă
vor ști de unde vin
ciocolatele
și gratuitele pungi de floricele
nenecesare ca a pleca de la film înainte
de a se termina
cu un străin plăcut al cărui apartament
este în Heaven pe
Earth Bldv
aproape de Williambsurg Bridge
o mamelor veți fi făcut
mici
draci
atât de fericiți dacă nimeni nu-i ridică
de la filme
nu vor ști diferența
iar dacă cineva o face nu va fi
nicio problemă
iar ei vor fi fost într-adevăr distrați
în oricare dintre cazuri
în loc să stea undeva prin curte
sau sus în camerele lor urându-te
prematur din moment ce tu nu vei fi făcut
nimic oribil de răutăcios
încă
în afară de a-i ține departe de plăcerile mai întunecate ale vieții
este de neiertat cel din urmă
așa că nu mă învinui dacă nu vei asculta de acest
sfat
iar familia se rupe
iar copiii tăi cresc bătrâni și orbi în
fața unui set TV
văzând
filme pe care nu i-ai lăsat să le vadă când
erau tineri

Frank O’Hara

Focul

Când un individ este întrebat despre un foc special,
ea vine aproape:
apoi este prea fierbinte,
așa că ea își întoarce fața —

iar acela e momentul când pădurea vieții ei suportabile răsare,
mereu de partea cealaltă a focului. Focul
a cărui poveste ea a fost rugată să o spună,
ea trebuie să se întoarcă de la el, așa că povestea pe care o auzi
este cea a pinilor și a frunzelor rotinde
și cum trupul ei este ca niciun altul —

totul în timp ce este un foc
în spatele ei
pe care ea îl simte până în cele mai mici detalii,
ca și când flama ar fi freză
iar spatele ei sticla acvaforte.

Nu vei ști totul despre foc
din simplul motiv că ai întrebat.
Când ea vorbește despre pădure
asta e ceea ce ea te învață,

tu, care credeai că ești maestrul ei.

Katie Ford

John Hall Wheelock (n. 1866, d. 1978) a fost fiul lui Eleazar Wheelock, fondatorul Darthmouth College, și al Emiliei (Emily) Charlotte Hall, a fost un poet american. El a studiat atât la Universitatea Harvard, unde a obținut un BA (AB, artium baccalaureus), fiind editor-in-chief al The Harvard Monthly, ajungând, în 1947, să fie senior editor al revistei lui Charles Scribner and Sons, din acest post colaborând, printre alții, cu Thomas Wolfe și James Truslow Adams, el fiind și cel care i-a descoperit pe poeții May Swenson și James Dickey.
Pe lângă Universitatea Harvard, a studiat la Universitatea din Göttingen și Universitatea din Berlin, a publicat paisprezece volume de poezie, dintre care enumerăm This Blessed Earth: New and Selected Poems 1927–1977 (1978), By Daylight and In Dream: New and Collected Poems, 1904–1970 (1970), The Gardener and Other Poems (1961), The Black Panther: A Book of Poems (1922), and The Human Fantasy (1911), fiind distins cu Poetry Society of America’s Gold Medal, the New England Poetry Society’s Golden Rose Award, membership in the National Institute of Arts and Letters, and a chancellorship of the Academy of American Poets etc. (1)

Katie Ford este autoarea a trei volume de poezie, Deposition (2002), Colosseum (2008) și Blood Lyrics (2014). Este prezentă cu texte și pe site-ul Academy of American Poets (v. și surse) (2)

surse: 1 – pp. 10-11, 23

traducerile de sâmbătă


acum o săptămână am lansat un sondaj de opinie pe FB în care lăsam libertatea de vot celor care voiau să voteze dacă să apară o pagină de FB intitulată „traducerile de sâmbătă”. pagina va fi legată de un blog – până una-alta – sau chiar, de ce nu?, revistă în format electronic în care vor fi publicate atât traduceri din poeți englezi, cât și, intenția mea, articole legate tocmai de acest domeniu al traducerilor literare. în principiu, m-am gândit la cine să apelez. vor fi niște persoane cu care am mai colaborat. și, fiindcă e intitulată „traducerile de sâmbătă”, vor apărea articole săptămânal + poze + altele interesante săptămânal. pentru a-i imprima un oarecare specific.

în altă ordine de idei, deși perioada cu mâncarea și restaurantul etc. de pe FB a fost una simpatică, treaba la care vreau să mă înham îmi propun să fie una serioasă. le mulțumesc, așadar, celor care au suportat oarecum obositoarea mea activitate internautică și nu pot decât să mă bucur că nu sunt găsit rather boring and shite like that. one can dream. one can hope. cine știe.

practic, toate traducerile de aici – sau aproape toate – se vor muta pe viitoarea pagină (desigur, gândindu-mă mai bine, nu vor fi doar autori englezi, ci, atâta cât se poate, și de alte origini și limbi, în condițiile în care voi găsi și oameni care să colaboreze cu mine. totul va fi făcut public la timpul potrivit), însă, fiindcă exisă o restanță de ieri, pun aici traducerile de sâmbăta aceasta cu Frank O’Hara și Sam Hamill:

Notă lui  Harold Fondren

Cerul plutește peste Kentucky și Maryland
ca un râu de bogății și nobilime
liber ca iarba. Gândurile noastre se mișcă
încet, dar sigur peste pământul nașterii noastre.

Al nostru este un peisaj moral. Noi
respirăm profund, aglomerați de valori.
Iubim lumea și se simte o cultivare
ca un căpăstru auriu sub atingerea noastră.

Noaptea pământul se oferă pe sine
mâinilor noastre protectoare. Și același soare
se ridică în fiecare dimineață. Responsabilitatea noastră
este continuă. Și dureroasă. Dar zăbovește

Chiar deasupra noastră și miroase totul
ca urma unui animal curajos. Însămânțăm
pământul și arta sa fără a fi prodigioși
și suntem noi înșine necesitatea-i și floarea.

Homosexualitate

Iată ne dăm jos măștile, oare, și ne ținem
gurile închise? ca și când am fost străpunși de o privire!

Cântecul unei vaci bătrâne nu este mai plin de judecată
decât vaporii ce ies din sufletul omului când este bolnav;

așa că trag umbrele în jurul meu ca o adiere
și îmi mijesc ochii ca și când în scena superbă

a unei lungi opere și, apoi, plecăm!
fără reproș și fără speranța că fragilele noastre picioare

vor atinge pământul din nou, nu mai zic „foarte curând”.
Este legea propriei mele voci pe care o voi cerceta.

Încep precum gheața, degetul meu în ureche, urechea mea
în inima mea, acea javră mândră de la ghena de gunoi

din ploaie. Este minunat să admiri individul
cu totală candoare, calculând meritele fiecăreia

dintre latrine. 14th Street este beată și credulă,
53rd încearcă să tremure, dar este prea obosită. Cei buni

iubesc un parc, iar inepții – o gară,
iar acolo sunt cei divini, ce se trag pe ei înșiși în sus

și-n jos de-a lungul umbrei unui cap abisinian
din praf, cărându-și călcâiele lungi de elefant din aer încins

plângând pentru a-i deruta pe curajoși „E o zi de vară,
și vreau să fiu dorit mai mult decât orice pe lume”. (Frank O’Hara)

Ochii larg deschiși

Fetița cu pielea măslinie
se uita în sus la mine
din fotografie

ochi profunzi căprui frumoși
ce purtau mărturia tăcută
a unei dureri bătrâne ca timpul.

Era tânără
și foarte frumoasă, cum numai
cei tineri pot fi,
dar în asemenea frumusețe
este purtată calamitatea tăcută:

pentru că nu mai poate plânge.

Am închis revista și m-am dus
afară la mormanul de lemne
și am separat câțiva bușteni, gândindu-mă
„Focul ei este foarte probabil
un foc în aer liber diseară,
flăcări luminoase frânte
și unduindu-se

precum steagurile ridicate de briză”.

Când eram copil,
am auzit de vărsarea de sânge
din Coreea, despre Armata Roșie
cocoțată pe pragul nostru
și bombele
ce ne-ar fi distrus lumea

pentru totdeauna.

M-am ascuns sub birou cu restul lumii ridicole.

În Okinawa am purtat uniforma

și am cărat arma
până când ochii au început să mi se deschidă,
până când m-am înecat
în mândria celor din Marine Corps
până când am realizat
cât am fost de orb, sălbatic de orb.

Câtă durere este într-o viață?
Și ce poate fi făcut dacă nu
stăm printre cei dispăruți, printre cei uciși,
cei orfani,
propriii noștri copii înarmați ce sunt martori

cu ochii noștri larg deschiși?

Când eram copil, speriat de noapte
și plângând în patul meu,
tatăl meu mi-a spus un poem, sau mi-a cântat,

„Șei goale în v-e-c-h-i-u-l țarc,
unde vor c-ă-l-ă-r-i diseară”.

Homer a crezut că morții au ajuns
într-un câmp de asfodel.
„Musashino”, aproape de Tokyo, însemană
„Terenul lui Musashi”,
calea războinicului spălat de sânge.

Cântecele de război sunt cântate
în ritmul acelorași măsuri de marș –
o, cum ne place să-i onorăm pe cei morți.

Șefi corporatiști merg la școală
cu Arta războiului a lui Sun Tzu.
„Cu toții o deplângem”, spune Președintele,
emițând ordine de bombardare,
„dar Dumnezeu e de partea noastră”.

Care sânge e creștin,
care musulman, evreu sau hindus?

Frumoasa fată cu frumoșii ochi triști
privește, dar
nu a vorbit. Ce ar putea ea

zice?
Duce cu sine chinul de a găsi
o altă cale.

În ochii ei, ruinele, teama,
pantofii ce nu pot fi umpluți, mâini
ce nu-i vor mângâia părul.

Dar ascultă. Și-i vei auzi vocea subțire, suavă, tânguitoare –
este deja acolo, în tine –

o bătaie de inimă, o șoaptă,
o promisiune încălcată –
doar dacă asculți

cu ochii tăi larg deschiși.

Floarea de orhidee

Chiar în timp ce mă întreb
dacă va muri,
orhideea înflorește

și nu îmi pot explica de ce
mă atinge, de ce asemenea plăcere

provine de la un boboc
pe o tulpină filiformă, o
floare sângerie roșie aurie

deschizându-se în toiul verii,
pitică, perfectă în momentul ei.

Chiar și pentru un poet-
cărunt morocănos, este
pur erotic,

pistil și stamină, polen,
roua lumii, o linguriță

de pământ și apă.
Erotic deoarece este moarte
în inima nașterii,

dramă în acele bătrâne răsărituri
prin prisma crengilor de cedru ud,

misterul cel mai adânc
în spălatul vaselor de seară
sau tachinarea soției mele,

care crește, da, cu mult mai frumoasă
deoarece unul dintre noi va muri. (Sam Hamill)

Frank O’Hara & Sam Hamill, traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2, 3, 4

Sam Hamill este autorul a paisprezece volume de poezie, printre care se numără Almost Paradise: Selected Poems & Translations (Shambhala, 2005), Dumb Luck (2002), Gratitude (1998) și Destination Zero: Poems 1970-1995 (1995). A publicat, de asemenea, eseuri (A Poet’s work, 1998) și traduceri din greaca antică, latină, estoniană, japoneză și chineză (Tao Te Ching, 2005).
Sam Hamill are o întreagă activitate didactică, a predat în închisori timp de paisprezece ani, prin intermediul programelor de tip artist-in-residency și multe alte tipuri de burse (a primit burse de la National Endowment for the Arts, Guggenheim Foundation etc.) și a primit numeroase premii pentru activitatea sa. (the Stanley Lindberg Lifetime Achievement for Editing și altele).
Este co-fondator al Copper Canyon Press, alături de Tree Swenson, unde a lucrat ca editor în perioada 1972-2004. În ianuarie 2003 a fondat Poets Against War, editând o antologie omonimă (Nation Books, 2003). A fost tradus în peste 12 limbi. (sursa)

traducerile de sâmbătă


Introducere

Ca să fii scriitor și să scrii lucruri
Trebuie să ai experiențe despre care să poți scrie
Doar trăitul nu te va ajuta. Am o teorie
Despre capodopere, cum să le faci
Cu resurse foarte puține, și sunt fiecare în
Parte la fel de bune ca celelalte. Poți
Folosi aceleași materiale ale visului, în cele din urmă.

E un fel de joc fără pierzători și cu un singur
Câștigător — tu. Mai întâi, durerea este
Văzută instantaneu înapoi prin poveste, iar povestea
Iese de la coadă la cap și fără sens — sus. Asta nu e
povestea unui individ! Cel puțin, ei cred asta
O perioadă, povestea e arhitectură
Acum, iar apoi istorie de un alt fel.
Un episod liber timp în care cărămizile au fost
Recimentate și vopsite mai maro. Și ajunge a
Nimănui, nu e nimic pentru niciunul dintre noi,
Excepție fiind acea îngrijorătoare șovăială din jurul întrebării
Principale care ne aduce mai aproape,
La bine și la rău, pentru tot acest timp.

„Ei visează doar la America”

Ei visează doar la America
Să fie pierduți printre cele treisprezece milioane de stâlpi de iarbă:
„Această miere e delicioasă
Deși arde gâtlejul”.

Și ascunzându-se de întuneric în hambare
Ei pot fi adulți acum
Iar scrumiera ucigașului e mai ușoară —
Lacul un cub liliachiu.

El ține o cheie în mâna sa dreaptă.
„Te rog”, a cerut el în mod voit.
Are treizeci de ani.
Asta era înainte

Să poată conduce sute de mile
În noapte prin păpădii.
Când durerea sa de cap s-a înrăutățit ne-am
Oprit la o benzinărie.

Acum nu-i păsa decât de semne.
Era țigara un semn?
Și cum rămâne cu cheia?
A mers încet în dormitor.

„Și nu mi-aș fi rupt piciorul dacă nu aș fi căzut
Peste masa din sufragerie. Ce e rău în a fi înapoi
Lângă pat? Nu putem face nimic
Pentru liberarea noastră, în afară de așteptarea în oroarea ce e.

Și sunt pierdut fără tine.”

Unii copaci

Ei sunt uimitori: fiecare
Alăturându-i-se unui vecin, de parcă vorbirea
Ar fi încă o performanță.
Aranjându-se prin întâmplare

Să se întâlnească la fel de îndepărtați ca această dimineață
De lume ca și ca a fi de acord
Cu ea, tu și eu
Suntem subit ceea ce copacii încearcă

Să ne spună că suntem:
Că simpla lor prezență acolo
Înseamnă ceva: că în curând
Vom putea atinge, iubi, explica.

Și fericiți că nu au inventat
O așa prezență, suntem înconjurați:
O tăcere deja umplută de zgomote,
O pânză pe care emerge

Un cor de zâmbete, o dimineață de iarnă.
Așezat într-o lumină amețitoare, și mișcându-se,
Zilele noastre afișează o asemenea reticență
Că aceste accente par propria lor apărare.

 

John Ashbery, în Rodica Mihăilă, op. cit., traducerile îmi aparțin, pp. 126, 116, 114

surse: 1, 2, 3

traducerile de sâmbătă


Așadar am zis eu sunt Ezra

Așadar am zis eu sunt Ezra
iar vântul mi-a biciuit gâtul
jucându-se pentru sunetele vocii mele
Am ascultat vântul
trecând peste capul meu și sus în noapte
Întorcându-mă spre mare am zis
Eu sunt Ezra
dar nu erau ecouri din partea valurilor
Cuvintele fuseseră înghițite
de sunetul valului
sau sărind peste resacurile umflate
pierdute ele însele înspre ocean
Peste câmpurile incolore și ruinate
mi-am mișcat picioarele și întorcându-mă din calea vântului
care sfâșia fâșiile de nisip
de pe plajă și le arunca
ca spori de-a lungul dunelor
legănat de parcă vântul m-ar fi dus undeva departe
și am zis
Eu sunt Ezra
Ca un cuvânt de prea multe ori repetat
se golește de ființă
așadar eu Ezra am mers în noapte
ca o plutire de nisip
și împroșcat printre orzul bătut de vânt
ce separă dunele
de mări de neamintit

Distracție

În timpul glorioșilor,
nebunilor tinereții mele, m-am
interesat despre treaba cu
universul fără odihnă,
am întrebat despre capră
și zigot,
cută și ață dentară,
am atins, am gustat,
am instigat și am testat, de parcă
totul era ținut
în funcțiune
de către
nodul central al
atenției centrale:

acum gleznele mă dor
când stau în picioare
sau când camionul poștal
trece pe la mine ca să mă îngroape
sub două
mici obligații: nu
îmi pot chiar aminti
ce apel pierdut plecasem să găsesc
sau de ce atât de mult
îmi revenise mie: de fapt,
uneori
un întreg apus verde
va deveni întunecat
de parcă ar putea trece
chiar prin apropiere fără mine

textul în original

Distraction

During my glorious,
crazy years, I
went about the business of
the universe relentlessly,
inquired of goat
and zygote,
frill and floss,
touched, tasted,
prodded, and tested and as
it were kept the
whole thing going
by
central attention’s
central node:

now my anklebones hurt
when I stand up
or the mail truck
drops by to bury
me under two
small obligations: I
can’t quite remember
what call I went to find
or why so much
fell to me: in fact,
sometimes
a whole green sunset
will wash dark
as if it could go
right by without me

 

traducerea îmi aparține
A.R. Ammons, în Rodica Mihăilă, op. cit., pp.  86 & 98,

sursa: 1

traducerile de sâmbătă


Judecata lui Páris
pentru Anthony Hecht

Mult după aceea
înțeleptul putea deduce ceea ce fusese oferit

și deloc recunoscut
iar ei consideră că amărăciunea ar trebui limitată
la faptul că zeii au ales pentru judecătorul lor
o minte și caracter atât de ordinare
deși un prinț

și l-au adus în față drept un păstor
o denumire care trebuie să ne fi plăcut
fiindcă se întorsese la ea

când ele au stat înaintea lui
cele trei
nuduri feminine fără de moarte
iar el a realizat că el era îmbrăcat
în nimic decât murire
un tremur al cordonului de săgeți trecând
prin sfârcurile sale
făcându-l să pară mai straniu

și a știut că trebuie să aleagă
iar în acea zi

cea cu ochii gri a vorbit prima
și orice ea a zis el a continuat să
creadă că a memorat
dar a memorat-o țesută cu confuzie și teamă
cele două fețe pe care el le-a numit tată
prima vedere a palatului
unde frații erau străini
iar câinii l-au privit și au refuzat să îl recunoască
ea a făcut totul clar ea era uimitoare ea
i l-a oferit lui
ca să îl aibă pentru sine dar ceea ce el a văzut
era disprețul deasupra ochilor ei
iar cuvintele ei dintre care el puține a înțeles
toate îi spuneau lui Ia înțelepciune
ia putere
oricum vei uita

cea cu ochii negri a vorbit
iar tot ce ea a zis
el și-a imaginat că și-a dorit cândva
dar în confuzie și lașitate
coroana
tatălui său coroanele coroanele închinându-i-se
numele său peste tot ca iarba
doar el și marea
triumfătoare
ea a făcut totul să pară posibil ea era
uimitoare ea i l-a oferit lui
ca să îl țină sus dar ceea ce el a văzut
era cruzimea din jurul gurii ei
iar cuvintele ei din care el a înțeles mai mult
toate îi spuneau Ia mândrie
ia glorie
vei suferi oricum

cea de-a treia ochii a căror culoare
mai târziu el nu și-o amintea
a vorbit ultima și rar și
despre dorință și era a lui
deși până atunci el fusese
fericit cu nimfa sa a râului
aici era mintea lui
umplută complet cu o singură fată strângând
flori galbene
și nimeni ca ea
cuvintele
făceau tot să pară prezent
aproape prezent
prezent
i-au spus Ia-o
pe ea
oricum o vei pierde

doar atunci când el și-a întins mâna înspre voce
de parcă ar fi putut lua-o pe însăși
cea care vorbea
de care mâna sa era plină cu
ceva spre oferire
dar a oferi doar unei dintre cele trei
un măr așa cum se povestește
discordia însăși într-un singur fruct pielița-i
deja tăiată
Celei mai cinstite

apoi un zidar muncind deasupra porților orașului Troia
în lumina soarelui credea că simte piatra
tremurând

în acel tremurat de pe spatele lui Páris vârful
săgeții pentru călcâiul lui Ahile
zâmbea în somn

iar Elena a pășit afară din palat pentru a aduna
așa cum făcea în fiecare zi a acelui anotimp
din dumbravă florile-soarelui înalte ca ea
însăși

ale cărei rădăcini se spune că împrăștie durere

Viziune

Ce este nevăzut
curge înspre ce este nevăzut
trecând în parte
prin ceea ce parțial vedem
am stat sus în toate cele pătrare
cu mult înapoi în lumină
ca să privim
atâta timp cât este zi
și parte a nopții*

_________________
textul în original, conform op. cit.

Vision

What is unseen
flows to what is unseen
passing in part
through what we partly see
we stood up from all fours
far back in the light
to look
as long as there is day
and part of the night

***

Țara a o mie de ani de pace

lui Hans Lodeizen (1924-1950)

Aici toți vin ca să moară,
Cursivi în acea privință ca într-o a patra limbă.
Dar pentru un bărbat tânăr nu încă din clasa lor
Era nebunie să fi mințit

Orb de un ochi și hrănit
De sângele unei fețe ferchezuite;
Era nebunie să te uiți în jos
La orașul de jucării unde

Neutralitatea licărindă
A orelor și ciocolatei și lac și nori
Au făcut fiecare dimineață cumva
Mai puțin suportabilă decât ai fi îndurat;

Și mă face să plâng în hohote
De bătrânii maeștri ai bolii
Care atârnând undeva sus deasupra ta de un fir de ață
Sabia care, niciodată eșuând, ucide

Te-ar fi convins încă din timpul acelui ținut înstelat
Dedesubtul lumii, pe care nimeni nu îl vede
Fără un deces, finisarea sa și greutatea sa redusă
Strălucind în propria sa mână.

W.S. Merwin & James Merrill în Rodica Mihăilă, op. cit., pp. 148-150, p. 151, p. 99 (în ordinea apariției aici)
traducerea îmi aparține

site-uri pentru a citi două dintre poeme: 1, 2

W.S Merwin (86 de ani) este un scriitor american, autor a peste 50 de volume de poezie, proză, traduceri, recunoscut – mai ales în timpul anilor ’60, ani caracterizați de mișcări antirăzboi – pentru stilul său lipsit de punctuație și cu o narație indirectă. A fost premiat, printre altele, cu două premii Pulitzer pentru poezie (1971 și 2009), Tanning Prize al Academy of American Poets, în 2005, cât și, în 2012,  numirea de către Library of Congress a poetului drept „the seventeenth United States Poet Laureate to replace the outgoing Kay Ryan” (Wikipedia).

James Merrill (1926-1995) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai Americii de secol XX prin poemele sale, conform wiki (iertat să fiu), fiind premiat cu premiul Pulitzer pentru poezie în 1977 pentru Divine Comedies și cu alte premii, printre care se numără National Book Critics Circle Award pentru poemul The Changing Light at Sandover

lectură plăcută

traducerile de sâmbătă


Helix

Poate că ai fost mică, genă. O încrucișare
de căi parentale. Mărunt fragment de gusturi
extinse: plăceri, neplăceri, culoarea părului, ochii.
Că extazele noastre s-ar găsi în depărtare —
o femeie cu fața afișându-și totala onestitate —
iar iernile presându-ne cerceii în afara
urechilor noastre. Doar iarna trebuie
să ne rezolvăm inadaptările în fața zăpezii,
fusta de culoarea ambrei, inel de aur — ca tinerii
am suflat în lumânări imaginare pe torturi de plastic,
vârf de deget lângă vârf de deget pe tejgheaua din bucătărie.
Am fost noi amândoi plănuiți? Devenirea noastră.
Căile noastre. Proteinele din ligamentele noastre.
De ce nu cozi de mătură împletite sau stupi de albine? Ar dura o veșnicie
să găsim diferențele fețelor noastre. Ne știm
jumătățile chimice, ne știm summele. Iată-ne aici:
impulsurile organice ale fiecăruia; alb cursiv
pe o oglindă: suntem noi aici.

Am condus căutând fantome pe drumul prăfuit

băieți de liceu: o piatră înăuntru înseamnă
vreau să spun această poveste

o piatră într-o
mașină pe care

abia o spărgeam în gheață
& flori de gheață
ne-au ciobit barele de protecție

Am coborât geamurile
ca să ne atingem spiritele de lup

Urmărim o altă mașină
peste tot corpul meu ninge

Mă aplec ca să strig afară pe geam tu
te îneci peste părul meu

blond te voi chema înapoi spirite
te-am chemat de pe coasta

unei autostrăzi, un
apus îngustându-se ca o așchie

E greu să știi totul
incapabilă

umbra luminii de stop
formează un bujor pe obrazul meu

Destin manifest

Fie că e adevărat
într-un studiu se spune că
fiecare persoană stângace
este concepută cu un geamăn
care moare prematur

am fost eu piromanul tău
aș fi putut fi eu
marea ta răvășitoare

în mozaicul unui pântec
eram eu sticla oglindită
care te-a zdrobit
sau cărămida fracturată făcându-ți
întregul pod să se prăbușească

poate că tu
erai la mijlocul
vieții tale pe la ora 6
ai știut că marele somn
te aștepta

& poate că mama noastră naturală
& tatăl nostru natural
& sora noastră naturală și-au croit
vocalele în mod diferit
sau au împrăștiat părul
în partea cealaltă
sau au băut cafea în loc de ceai
după ce te-ai mutat aici

dar nu au știut de ce
sau ce pierdere apăruse
ca un deal de la poala muntelui să fie nivelat
sau un gard ridicat
de vreun încețoșat, amuțit dezastru
rotindu-și mizele într-un rotocol

 

Kelly Forsythe, Helix, traducerile îmi aparțin

sursele: 1, 2, 3

Kelly Forsythe a publicat poeme în reviste precum Columbia Poetry ReviewThe Minnesota ReviewPittsburgh Post-Gazette și American Poet. A publicat recenzii în Huffington Post, Los Angeles Review etc. Este lector la Universitatea din Maryland și a publicat pe site-ul de pe care am preluat traducerile de față placheta Helix, care poate fi cumpărată de pe Amazon sau ca ebook.
Autoarea mai poate fi găsită și aici, unde este site-ul personal al poetei.