ce se întâmplă când mă uit la videoclipuri zise hip-hop


m-am reuitat de câteva ori la o serie de videoclipuri ale celor de la BUG Mafia. unul dintre videoclipurile lor cel mai metaforic este Cu tălpile arse („în Est nu e ca-n Vest”). și mi-amintesc că, mai demult, citind comentariile celor ce se uitau la videoclip, comentatorii se luau de cariile pe care Jasmine le are.

ce m-a frapat a fost faptul că – dacă nu mă înșel și mi-aduc bine aminte – ei ziceau ceva de genul că la noi, în România, vedetele nu sunt atât de îngrijite – ca aspect, sau ca estetic – cum sunt cele din SUA (și, evident, alte state occidentale), care au un zâmbet smuls ca din reclamele pentru o marcă de pastă de dinți sau pentru servicii stomatologice. sau că fizicul lor nu este unul îngrijit, care să devină un fel de reper pentru fanii lor, care năzuiesc să ajungă așa cum sunt ei.

mai demult am citit, pentru ceva ce trebuia scris, niște cărți despre jurnalism și altele. printre altele, mi-a rămas în minte tocmai acest lucru: în interacțiunea cu televizorul 1) lumea exterioară intră în lumea interioară, chiar intruziv, a spectatorului, 2) vedeta (fie reporter TV, fie un star – muzician, actor etc.) devine un reper către care el, omul mediu, din clasa de mijloc a societății, aspiră – cu care individul din clasa mijlocie vrea să se identifice, ca și care vrea să fie.

pe de o parte mi se pare amuzant, pe de altă parte – trist că – date fiind mediile de socializare – sunt mulți oameni care își pun cele mai bune fotografii, în cele mai bune posturi (poziții), cu cel mai bun zâmbet, cu cel mai bun machiaj sau chiar și cea mai bună stare. doar că devine repetitiv. un lounge, un pub, un bar, o bodegă. ceea ce e cool, ceea ce e hip devine un trend setter, care, mai curând, devine un stereotip. nu mai năzuim să devenim noi înșine ceea ce suntem (maxima aia schopenhaueriană ta twam asi), ci devenim ceea ce – prin ceea ce societatea, socialul, perpetuează sau propulsează în fața ecranelor noastre – de la TV până la iPhone – niște modele demne de luat în seamă, după niște criterii precum: aspect fizic, statut social, carismă, faimă.

pe de cealaltă parte, asta însingurează și transformă orice individ într-o eventuală păpușă Barbie (și echivalentu-i masculin), o tipizează și o transformă într-o replică (deformată) a unui model original. poate de aceea am renunțat să mai merg la scrolling prin acest fluviu nesfârșit (cu un punct terminus și el pe undeva) al unui perete plin de știri. e mai comod să mă uit la un film porno, unde știu că e un tipar, unde e un stereotip, dar – în același timp – mai dau și peste amatori, care, deși pun în scenă un coit cu aceleași poziții (posturi), au micile (marile) lor stângăcii și, astfel, sunt ușor mai diferiți decât veșnicul oral + cum sau creampie sau altele.

e mai comod să mă uit la un film de Woody Allen (Annie Hall) decât să mă uit la o comedie cu Jim Carrey, comedie în care intuiesc că sfârșitul va fi unul bun, în care totul se rezolvă ca în basmul popular. binele învinge răul, iar toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți o viață perfectă, cu un zâmbet perfect, o casă perfectă, o viață perfectă, o lume perfectă plastifiată și înrămată întru eternitate.

nu sunt fan al BUG Mafia, dar mi se pare simpatic că mi-a revenit în minte tocmai ideea că, fiindcă are carii, Jasmine nu are trebui să-și mai deschidă gura pentru că, aici apare frumusețea, defectul ei (cariile) iese în evidență și oripilează privirile celor ce caută metafora perfectă într-un videoclip imperfect și plin de plictis.

în fine, un film frumos v-am recomandat, în cazul în care nu l-ați văzut deja (sau îl puteți revedea), anume Annie Hall, cu și de Woody Allen.

Advertisements

pohem


introspecția e un lucru periculos
te trezești că vorbești cu o femeie și dintr-odată ești
așezat acolo
iar lumina dispare dimprejur, ferestrele se aburesc
și-ți amintești cât de simplu era pe hi5 sau mess să
pui capăt relației, iubirii. „nu mai putem fi
împreună s-a rupt
relația asta e”

nu vrei decât o halcă de carne o bere niște țigări
și puțin optimism să treci de ziua asta de momentul ăsta de femeia asta
care crezi că e dar nu e. ea e altundeva
cu altcineva

altcândva ar fi fost bine,
dar e din ce în ce mai rău

despre faldurile hainei


de fapt, stau și mă gândesc că actul dezbrăcării femeii este echivoc sau, dacă vreți, ambivalent.

cunoști o femei frumoasă, îi admiri formele trupului prin hainele care îi pun în evidență acele forme. îi admiri caracterul, zâmbetul, dinții, ochii, nasul etc. (sâni, fund șamd, fiecare cu ce-i place), și o persuadezi, îi faci curte (sau doar o îmbeți până când fără de voia-i ți se dă sau așa ceva) până când momentul acela intim apare. un pat, o cameră, o noapte (o zi), niște gâfâieli, niște mângâieri, excitat până peste poate, începi să o dezbraci cât mai repede posibil. ei, iar în acest moment fie una din două situații foarte probabile apare: 1) are un corp splendid, cu forme bine definite, cu sâni fermi, cu floarea-i foarte frumoasă, foarte apetisantă, care te înnebunește și abia aștepți să o pătrunzi, să te pătrunzi de senzația indescifrabilă pe care ne-o oferă nouă, tuturor, actul sexului în sine, 2) are un corp frumos, dar cu defecte (vergeturi, păr în anumite zone în care nu te-ai aștepta, sâni așa și pe dincolo, celulită, toate chestiile cu care o femeie se confruntă de-a lungul vieții ei).

ei, actul dezbrăcării demistifică, denaturează un mister care este foarte bine pus în evidență în zonele arabe, în care nu știi ce anume zace sub acele veșminte, sub acel văl. o zice și Miller în Tropicul Cancerului, o zice, oarecum, și Roland Barthes într-un eseu al său, care, momentan, îmi scapă. o zic, foarte probabil și alții (un discurs foarte frumos se găsește în Noaptea sexuală, de Pascal Quignard). momentul acela decisiv în care fie te dedai impulsurilor tale sexuale și posezi trupul acela pentru câteva clipe (în astfel de momente, orele par minute și viceversa, se prea poate spune), în care fie vă împliniți, fie nu.

dezbrăcarea este un act mult mai intim, la un alt nivel, decât sexul în sine, pentru că în acele câteva minute ale datului hainelor jos impulsurile tale fie te împing înspre un act autentic, fie înspre unul simulat, dintr-o obligație de a-ți apăra masculinitatea și de a o face pe ea, femeia cu care te culci, să nu se simtă jignită. desigur, lucrurile stau altfel în majoritatea cazurilor, însă mereu m-am gândit că atunci când dezbraci o femeie o și analizezi, iar misterul, acel lucru care te făcea/ face erect te va face apoi să îți vină să îți iei câmpii.

totul constă în a acorda atenția cuvenită și a vedea dincolo de aparențe. frumusețea este în ochiul celui care vede (cum zice englezul), iar acea frumusețe variază, mai ales în contextul sexualizării (agresive, uneori) a femeii și a promovării unor stereotipuri care, desigur, existau, cel mai probabil, cu mult dinainte (Statele să trăiască, de la ele vine lumina). în rest, sex, droogs and rock and troll. a dezbrăca și a adora sau a dezbrăca și a te oripila; același lucru este valabil și în cazul bărbaților, doar că în cazul lor lucrurile sunt puțin mai diferite: totul constă în aspectul fizicului (mușchi, fibră, pilozitate) și organul în sine (obiectul oferitor de plăcere) – uneori, acest lucru este dublat și de statutul social și de prestanța sau prestigiul masculului în cauză (dacă în cazul bărbatului bine, dorința este dublată de prestigiul pe care, ex officio, o obține femeia în cauză, în cazul femeii bine, prestigiul constă în a obține și ceva pe lângă; dar, desigur, este aceeași chestie în cazul oricăruia, fie bărbat, fie femeie).
iubire și plăcere, carne și sânge.

Orașele invizibile – Italo Calvino


Orașele continue 2

Când am pus piciorul pe pământ la Trude, dacă n-aș fi citit numele orașului scris cu litere mari, aș fi crezut c-am ajuns la același aeroport de unde plecasem. Suburbiile prin care am trecut nu erau diferite de celelalte, aveau aceleași case gălbui și verzi. Urmând aceleași săgeți stradale, ocoleai aceleași straturi de flori, din aceleași piețe. Străzile din centru expuneau mărfuri ambalaje inscripții care nu aveau nimic schimbat. Urmând aceleași săgeți stradale, ocoleai aceleași straturi de flori din aceleași piețe. Străzile din centru expuneau mărfuri ambalaje inscripții care nu aveau nimic schimbat. Mă aflam pentru prima oară la Trude, dar cunoșteam deja hotelul unde s-a întâmplat să mă cazez; auzisem și rostisem vorbele pe care le-am schimbat cu cumpărătorii și vânzătorii de fiare vechi; la sfârșitul unor zile identice cu aceea, mă găsisem privind, prin aceleași pahare, aceleași burice care se unduiau.
De ce să mai vii până la Trude? mă întrebam. Și deja voiam să plec.
Îți poți continua zborul oricând, mi-au spus, dar vei ajunge într-o altă Trude, aceeași, punct cu punct, lumea e acoperită de o singură Trude, care nu are început și nu are sfârșit, doar numele aeroportului se schimbă.

traducere din limba italiană și postfață de Oana Boșca-Mălin, Editura ALLFA,București, 2011, p. 113

de ce l-am supărat pe Paul Vinicius


N.B.: nu voi răspunde comentariilor injurioase sau redundante.

zilele trecute ceva incredibil s-a întâmplat: în timp ce stăteam pe FB, evident, mi-au căzut ochii pe un articol (așa l-am denumit), articol, din întâmplare, scris de domnul Paul Vinicius; oful dânsului se poate citi aici. pentru a rezuma: el, Paul Vinicius, se ia de cei care, din motive mai mult sau mai puțin evidente, îi dau like-uri și alte alea din simplul motiv, zice el, al lingușitului și/sau pupincurismului; nimic de negat aici; nobil din partea sa să fie plin de rectitudine; problema este că, citindu-i textul, am văzut că avea o greșeală banală, mică (sau mare, depinde): o virgulă între subiect și predicat, fapt pe care i l-am semnalat simplu și direct. dumnealui a luat cunoștință de acest fapt și a remediat problema, chiar mulțumindu-mi pentru observație etc.

problema apare la câteva zeci de ore bune (o zi aproape) de la postare, în care dumnealui își exprima oful privitor la un biet corector, iar nu creator, deocamdată – ca să parafrazez; iarăși, nimic în neregulă. doar că

„Deunăzi, m-am trezit cu un corector care-mi comunica faptul că aș fi pus (pe FB, totuși, unde lumea se simte așa de liberă încât nici când scrie poezie nu folosește diacritice) virgulă între subiect și predicat. Așa și era, recunosc. Numai că una sunt cărțile și alta-i FB-ul.”

întregul of se poate citi aici. continuă apoi să spună că el, corectorul, „face parte din categoria corectorilor, nu a creatorilor, deocamdată. Adică n-ar da un like – Doamne ferește! – pentru o idee, dar este exuberant și sare înalte peste fileu când găsește o greșeală de ortografie la un scriitor care nu mai are o vedere atât de ascuțită ca a tinereții ochilor lui…”
postarea se termină cu urări de bine și de creat.

acum: 1) problema care se pune este următoarea: de unde și până unde analogia cu poezia în argumentația pro sieși? desigur, trăim în mediul virtual, aparent, 90% din timpul nostru limitat ș.cl., dar ceea ce a scris dumnealui este – în primul rând – un text neliterar (deci nu intră în categoria poezie, proză, dramaturgie etc.), este un text mai degrabă explicativ, în care dumnealui își argumentează o postare anterioară, explicându-și deci intenția auctorială (să-i spunem așa, în lipsa unui alt termen). 2) dumnealui, scriitor de cursă lungă fiind, știe, probabil, mai bine decât un masterand cum stă treaba cu literatura; însă, totodată, cu mult mai demult, dumnealui a afirmat că un text literar ar trebui să fie scris de persoana în speță fără ca textul să aibă erori în ce privește normele gramaticale și ortografice și etc.; așadar, eu, fiind conștient că dumnealui a afirmat aceasta, am considerat că nu ar fi deranjat dacă, printr-un simplu comentariu, i s-ar atrage atenția asupra greșelii; problema se complică puțin deoarece dumnealui invocă vârsta; dacă ochii-i sunt într-atât de obosiți, probabil că legea morală din dânsul ar trebui să fie mai puternică și, indiferent că era în grabă au ba, ar fi trebuit să verifice ca textul să fie curat. în fond, nu asta caută scriitorii (indiferent de ce texte publică), ca textul să fie curat și literat (cultivăm limba literară – în afara textelor cu diverse intenții etc.)? ochii deci nu sunt o scuză, poate doar neatenția; graba este un argument, desigur, dar nu unul bun – în fond, cum dumnealui îi plac expresiile, graba strică treaba. dar trecem și peste asta. 3) în articolul-invectivă la adresa bietului corector, dumnealui nu face referire la persoană anume, dar se știe bine despre ce este vorba pentru că, evident, curiosul merge să vadă despre ce e vorba (pentru o justă documentare și deci comentare în cauză); însă dumnealui uită un fapt fundamental: nu mă cunoaște și nici nu mă urmărește; desigur, nici nu doresc așa ceva, decât dacă dumnealui este într-adevăr curios în legătură cu activitatea mea sau interesele mele, curiozitate ce se dovedește a fi inexistentă. nu urmărește nici postările de pe traducerile de sâmbătă (pagina de FB a blogului), nici articolele scrise pe blogul acesta – unde, pentru orice curios să vadă cine este mucosul, haterul etc. acesta, texte se găsesc din belșug. faptul că dumnealui pornește la invectivă (așa o consider a fi, iar cine îmi va zice altfel va fi rugat să și argumenteze de ce nu este o invectivă, voalată, evident, dar tot invectivă.

(voi insista puțin mai mult aici: am postat și, poate, dacă nu a văzut dumnealui, îi pun la dispoziție numărul revistei Hyperion, în care este prezent singurul interviu luat mie de către un autor contemporan, Andra Rotaru (nu că mă laud, dar poate că dumnealui ar dori să studieze cu atenție ce fac în afara FB-ului etc.); acolo sunt prezente, în mare, toate informațiile privindu-mă pe mine; dumnealui se plânge că „Nu că aș muri eu după like-urile lor, sau ale orșicui, numai că atunci când nu-ți place nici Bach, nici Led Zeppelin, nici Pink Floyd, nici Vivaldi, nici Janis Joplin, nici Virgil Mazilescu, nici Gellu Naum, zău că te cam întrebi dacă nu cumva nu ai greșit pentru că n-ai postat o mașină de tocat carne…”; dumnealui probabil că se referă la faptul că subsemnatul, presupunând că îi urmărește pagina de FB sau profilul dânsului (al lui Paul Vinicius), nu dă like-uri sau nu își manifestă, dacă tot e prezent acolo, prezența (iată ce repetiție nevoită). totuși, dumnealui uită că au fost momente în care i-am dat like când și când pentru un text izbutit, pentru o melodie neștiută de mine, neascultată etc. în același timp, dumnealui, ca să folosesc propriu-i argument, nu s-ar sinchisi să cerceteze ce are subsemnatul de oferit lumei pe FB prin articolele, melodiile etc. pe care le împărtășește cu ceilalți (aici intrând fie atotputernicul like, fie comentariul ș.cl.); de aici fiecare să creadă ce vrea

4) criteriul poeziei fără diacritice ș.cl. este nevalid și el; chiar și pe FB, consideră subsemnatul, un scriitor care se respectă va folosi limba literară, adică diacriticele și tot ce implică limba literară, pentru a-și prezenta/redacta textul; dar aici nu cred că intră și virgula între subiect și predicat, deoarece este regula de bază pe care cu toții o învățăm de mici (nu se pune virgulă între subiect și predicat). cât despre literatură, în tot ce am citit eu de când tot citesc nu am întâlnit, în niciunul dintre aceste texte, acești autori, virgulă între subiect și predicat (insist asupra faptului că doar asupra acestei neglijențe am atras atenția; nimic mai mult, nimic mai puțin); sigur, altele, da. dar nu așa ceva. 5) în discuția purtată cu dumnealui pe marginea acestui subiect s-a sărit de la o atitudine la o alta, în final făcându-se un fel de mea culpa (sau nu chiar, trebuie urmărită cu atenție discuția):

„Ok, Florin, de fapt, nu m-a supărat gestul, cât seninătatea cu care ai făcut-o. Pe de altă parte, nici astea, toate la un loc, nu m-au supărat mai deloc. În postarea mea, am vrut ca să pară a fi ceva amuzant, atâta tot, mai cu seamă că tocmai mi se întâmplase mie. Să fiu eu oare unicul scriitor care să recunoască faptul că, din grabă, pe FB (unde ochii nu mă mai prea ajută) sau, oricum, din delăsare (dar nu în cărți, ci într-un mediu milimetric, aproape epistolar, nu? – adică acolo unde te exprimi aproape live), mai faci greșeli de ortografie. Să fim serioși, dacă m-aș apuca de corectură pe la confrații mei de pe FB, m-aș vedea în situația de a fi blocat de cam 90% dintre ei. Dar nu pentru asta n-o fac. N-o fac pentru faptul că am înțeles ce-i aia graba (atunci când ai de comunicat ceva important) și, în afară de asta, că aici, pe FaceBook, nu va apărea niciodată adevărata literatură. That’s all.” exprimarea „aproape live” nu constă în greșeli de ortografie, ci, cel mult, de exprimare (fapt care, cum spun și cercetătorii de la institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, este scuzabil într-o oarecare măsură); dar în textul scris (mai ales cel venind de la un scriitor) nu prea sunt admise. nu mai insist asupra comentariului în care se face o asemănare făcută de Paul Vinicius între observația mea asupra virgulei și practica Securității care făcea ce făcea.

în urma acestor argumente (lungi și, poate, pentru unii, lipsite de sens – cum mi s-a mai zis) conchid că domnul Vinicius a reacționat cu un sentiment de tristețe/ supărare/ jignire (așadar, nu a fost fair play), uitând că eu m-am exprima direct, fără nimic a zice nimic în plus; dumnealui a făcut exact invers; apoi îi aduc la cunoștință următoarele: și mie îmi este atrasă atenția asupra unor greșeli de ortografie etc. (probabil că dacă dumnealui, doctorand – a zis dumnealui – al Literelor bucureștene, cred, mi-ar lua postările/ articolele la puricat ar găsi destule greșeli; îl invit să recurgă la acest demers, dacă dorește), acolo unde sunt identificate și, în afară de cazurile în care îmi justific opțiunea, corectez și zic mulțumesc, fără alte alea.

așadar, domnule Vinicius, nu știți nimic despre mine, dar faceți presupuneri că sunt un biet corector, când adevărul e altul. dar lipsa de interes își spune cuvântul. numai bine și vă rog să lăsați deoparte cuvintele precum verticalitate sau generozitate („Chiar dacă „verticalitatea” nu prea te dă pe tine afară din casă, precum și generozitatea – ah, ce cuvânt demodat, nu-i așa?”), deoarece sunt foarte sugestive și pot avea mai multe înțelesuri, dar dvs. nu mă cunoașteți, deci să nu facem d-astea (neaoș zis). vă invit să citiți postările blogului, poate găsiți ceva care să vă schimbe părerea. (și, să fim înțeleși, nu m-am luat de dvs. în vreun fel sau altul; doar v-am comentat postarea și argumentele; aviz amatorilor).

probabil că au fost și scriitori care aveau greșeli gramaticale etc., domnule Vinicius, nu zic nu, dar în momentul în care acele texte erau date spre publicare ele erau corectate, deci nici argumentul „și autorii fac greșeli” nu rezistă.

apel către lichele


am pus titlul ăsta pentru că Liiceanu are o carte care se cheamă la fel; nu e furt, nici plagiat; e referință.
recent am fost la o tacla cu 3 persoane, un scriitor, o scriitoare aspirantă, o copilă. și eu, în fundal. vinul a ajuns, paharele s-au umplut. încep discuțiile. ce am observat a fost: 1) narcisismul domnului scriitor în cauză, egocentrismul acestuia și, paradoxal, deși dumnealui este doctorand al facultății de Litere (Universitatea din București), agramatismul sau un oarecare grad de analfabetism care își ițea coarnele din când în când în timp ce domnia sa, Autorul, vorbea; 2) un grad de libidinozitate și lipsă de respect față de invitații săi, eu, ea și doamna. doamna e o tânără aspirantă la titlul de scriitoare, care, pierdută în ochii domnului, înghițea în sec, în timp ce domnul spunea: „până la sfârșitul serii, o să îmi iei toată palma”; „tu știi cât te iubesc eu pe tine, nu?” (pont: seara aceea a fost prima seară în care cei 8 ochi s-au văzut, iar cei 2 ochi albaștri au văzut cei doi ochi căprui); 3) lipsa bunului-simț și a bunelor maniere; dumnealui nu știe că, în postura sa de poet boem cult ce este, trebuie să aștepte ca toată lumea să se așeze, să o ajute pe doamna sa invitată să se așeze, să mențină conversația cu toți invitații săi (pont: în timp ce tânăra doamnă aspirantă la titlul de scriitoare începuse să ne istorisească ceva, domnia sa i-a tăiat-o scurt, întrerupând-o pentru a-și exprima uimirea că cămășile celor doi – poetul și copila – se potriveau; minune); 4) unii poeți comentați, foarte laconic și lapidar, de dumnealui se situează (cu mult, adăugirea noastră) sub el, ca valoare literară, ca reușită estetică etc.; 4) el apreciază scrisul, în mediul virtual sau altcum, cu diacritice, respectă gramatica, dar – cum am spus mai sus – în limbajul oral dumnealui face crase (grase) greșeli de ordin morfologic etc.

de ce atâta indignare, poate, vă întrebați? simplu: când te gândești că, indiferent cine o fi, te vezi cu un scriitor în carne și oase, băbălău fiind, te gândești că vor urma discuții aprinse despre diverse teme de interes pentru o persoană cultă, literată, aflată în plin câmp și activitate literare; ai crede că vei pleca de acolo cu o nouă perspectivă asupra lucrurilor, așa și pe dincolo, dar de unde: nu te așteaptă decât mizerie, nesimțire (sau spuneți-i cum vreți), incultură sau nu-o-atât-de-vastă-cultură-de-orice-ordin și, mai presus de toate, prostie. multă prostie (în sau din necunoștință de cauză);

dar acesta nu e un caz izolat; de-a lungul anilor, de când tot cresc și așa și pe dincolo, am tot văzut cum nume mai mult sau mai puțin sonore ale literaturii noastre autohtone siluiesc mai mult sau mai puțin toate așteptările unui biet provincial care vrea și el să învețe, monșericule, dară dupe unele astfel de întâlniri rămâne dezgustat și-și blestemă ziua în care s-a dus la Litere, în loc să aleagă și el calculatoare, ceva.

aviz, nu puneți botul la tot ce zic unii labagii, nu face bine sănătății. iar timpul pierdut rămâne chiar pierdut, Proust.

Salman Rushdie – Versetele satanice


Revelația – recitarea – le spunea credincioșilor cât să mănânce, cât de adânc să doarmă și ce poziții sexuale fuseseră aprobate de către divinitate, credincioșii aflând astfel că sodomia și poziția misionarului erau agreate de arhanghel, în timp ce stilurile interzise le includeau pe toate cele în care femeia stătea deasupra. Gibreel a trecut apoi în revistă toate subiectele de conversație permise și interzise și a indicat părțile de pe corp care nu puteau fi scărpinate, indiferent cât de tare te-ar fi mâncat. A interzis consumul de creveți, acele creaturi bizare, ca de pe altă lume, pe care niciun credincios nu le văzuse vreodată, și a cerut ca animalele să fie ucise încet, prin sângerare, pentru că o astfel de trăire completă a morții să le permită să ajungă la o înțelegere a sensului vieții lor, căci ființele nu reușesc să înțeleagă că viața le-a fost reală și nu un soi de vis decât în momentul morții. Și Gibreel, arhanghelul, specifica și felul în care trebuia îngropat un om, și cum să i se împartă averea, astfel încât Salman persanul a început să se întrebe ce fel de Dumnezeu era acesta, care suna atât de mult a negustor. A fost momentul n care a avut ideea care i-a distrus credința, deoarece și-a amintit că, bineînțeles, Mahound fusese el însuși negustor, ba chiar, dacă tot veni vorba, unul cât se poate de prosper, o persoană căreia organizarea și regulile îi vin de la sine, așa că era cum nu se poate mai convenabil să dea peste un asemenea arhanghel cu ale unui Dumnezeu extrem de materialist, chiar dacă nu neapărat material. (p. 438, v. și. p 439)

Da: ura obsesivă față de Gibreel, visul că va avea parte d o binemeritată și crudă răzbunare – toate erau lucruri din trecut, aspecte ale unei realități care nu corespundea dorinței sale pătimașe de a reveni la o viață normală. Nici măcar imaginile ademenitoare, deconstructive, de la televizor nu l-au putut descuraja. Ce respingea el era descrierea sa și a lui Gibreel drept monstruoși. Nu zău, monstruoși? Ce idee absurd! În lume existau monștri autentici – dictatori, criminali în masă, violatori de copii. Spintecătorul de Bunici. (Aici a fost nevoit să admită că, în ciuda respectul pe care-l avusese întotdeauna față de Poliția Metropolitană, arestarea lui Uhuru Simba prea fusese al naibii de simplă.) Nu trebuia decât să deschizi zilnic ziarele de scandal ca să dai peste irlandezi homosexuali nebuni, care înfundau gurile copiilor cu pământ. Paela, firește, fusese de părere că „monstru” era un cuvânt prea – cum? – prea critic pentru astfel de persoane. Compasiunea, a zis ea, ne cere să îi percepem ca pe niște sacrificați ai vremurilor. Compasiunea, a răspuns el, ne cerea să le vedem victimele ca pe niște sacrificați.
– Nu-i nimic de făcut cu tine, i-a zis ea pe cea mai patriciană dintre voci. Chiar gândești în clișee ieftine, de discursuri publice.
Și mai existau și ceilalți monștri, cu nimic mai puțin reali decât dușmanii din ziarele de scandal: banii, puterea, sexul, moartea, iubirea. Îngeri și diavoli… cine avea nevoie de ei? „De ce să avem nevoie de demoni când omul însuși e un demon?” s-a întrebat „ultimul demon” al laureatului premiului Nobel, Singer, din mansarda sa din Tishevitz. La care sentimentul echilibrului, reflexul de a avea multe de spus și pro, și contra, al lui Chamcha a vrut să adauge: „Și de ce să avem îngeri când omul e și angelic?” (Dacă așa stăteau lucrurile, atunci cum se explică, de exemplu, schița lui Leonardo? Era Mozart, de fapt, Belzebut cu perucă pudrată?)… Dar trebuia să se recunoască – și aceasta era contribuția sa originală – că circumstanțele epocii nu pretindeau niciun fel de explicație diabolică.
Nu zic nimic. Să nu-mi cereți să lămuresc lucrurile într-un fel sau altul. Vremea revelațiilor a trecut. Rânduielile creației sunt destul de clare: pregătești lucrurile, le faci așa și pe dincolo și apoi le lași să se desfășoare. Unde e plăcerea dacă intervii veșnic ba cu sugestii, ba ca să schimbi reguli, ba să rezolvi dispute? Mă rog, până în momentul de faă m-am stăpânit destul de bine și n-am de gând să stric lucrurile acu. Să nu vă imaginați că n-am vrut să-mi bag nasul. Am vrut – de nenumărate ori. Și e adevărat că o dată i-am și făcut-o. M-am așezat pe patul Alleluiei Cone și i-am vorbit superstarului Gibreel. Ooparvala sau Neechayvala, a vrut el să știe și nu l-am lămurit. Și în niciun caz nu am chef să bat câmpii cu amețitul ăsta de Chamcha.
Acum plec. Omul se duce la culcare. (pp. 489-491)

Când se pregătea să urce în avionul spre vest, Alicja a certat-o pe fiica ei la Terminalul Trei.
– Nu înțeleg de unde îți vin toate ideile astea! a strigat ea printre turiști cu rucsacuri în spate, serviete și mame asiatice înlăcrimate. Ai putea spune că nici viața tatălui tău nu a mers tocmai conform planului. Înseamnă că el e de vină pentru lagărele de concentrare? Studiază istoria, Alleluia. În secolul nostru istoria nu mai e interesată de fosta dimensiune psihologică a realității. Adică în zilele noastre destinul omului nu mai e legat de caracterul său*. Economia înseamnă destin. Ideologia înseamnă destin. Bombele înseamnă destin. Ce i pasă unei foamete, unei camere de gazare, unei grenade cum ți-ai trăit tu viața? Vin tot felul de crize, vine moartea, iar sinele tău amărât n-are nimic de-a face cu toate astea și nu poate decât să suporte consecințele. Gibreel al tău… poate că el e forma în care ți se întâmplă ție istoria. (pp. 518-519)

(…) Cadavre orbite rămâneau conservate pentru vecie în permafrostul de pe versanții înalți. Dar Allie și șerpașul Pemba urcaseră și coborâseră ca să își spună povestea. Celule din rezervele creierului au înlocuit victimele acestei aventuri. Și nici ochii nu le-au explodat. Cum de se înșelaseră oamenii de știință?
– În mare parte din cauza prejudecăților, a zis Allie, încolăcindu-se în jurul lui Gibreel sub pânza de parașut. Nu știu cum să cuantifice voința, așa că o lasă pe dinafară în calcule. Dar voința e cea care te duce pe Everest, voința și furia, iar asta poate modifica orice lege a naturii care îți trece prin cap – cel puțin pe termen scurt. Inclusiv gravitația. Bineînțeles, dacă nu întinzi prea mult coarda. (p. 371)
____________________
Aluzie la maxima atribuită lui Heraclit, conform căreia destinul omului e determinat de caracterul său.

Salman Rushdie – Versetele satanice, traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun, Polirom, Iași, 2007