Mircea Cărtărescu – plurivers


căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amormonștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)

dansul satanei


Dar lui Kerekes nici că-i păsa, astfel că Halics o înșfăcă de mijloc pe madam Kráner și prinse pasul”. Ceilalți le-au făcut loc în mijlocul cârciumii, îi încurajau bătând din palme, chiuiau, chiar și Schmidt izbucni în râs, spectacolul fiind, într-adevăr, irezistibil: Halics era cel puțin cu un cap mai scund decât perechea sa și se zbânțuia în jurul lui madam Kráner, care nu făcea altceva decât decât să-și legene șoldurile imense, tropăind pe loc, de parcă i-ar fi intrat o viespe sub cămașa suflecată și se chinuia să scape de ea. După ce se termină primul ceardaș, pieptul lui Halics, care se tot înclina în zarva festivă, cât pe ce să plesnească de mândrie, abținându-se cu greu să nu le urle în față celor care îl ovaționau rânjind: „Ei, vedeți?! Ăsta-i Halics!” Iar la cele două ceardașuri care au urmat își depăși până și propriile performanțe, oprindu-se pentru o câte o clipă în apogeul figurilor de dans, incredibile și imposibil de imitat, când rămânea încremenit, ca so statuie vivantă, cu brațul drept sau stâng ridicat deasupra capului, cu pieptul bombat, pentru ca-n secunda următoare să-și continue, mai iute, pașii de dans, niște pași satanici care amplificau succesul, în jurul lui madam Kráner, care chicotea și gâfâia în același timp. Halics, după terminarea câte unui dans, cerea pe un ton din ce în ce mai imperativ un tangou, iar când, în sfârșit, Kerekes îi îndeplini dorința și începu să cânte o melodie arhicunoscută, bătând și ritmul cu bocancii lui mari, nici directorul școlii nu mai rezistă și, se duse la madam Schmidt și, pe care o învioraseră chiuiturile, și-i șopti la ureche: „Îmi dai voie?” Parfumul puternic al apei de colonie îl învălui cu o putere amețitoare, astfel că-n clipa în care își lipi – în sfârșit! – mâna dreaptă pe umărul femeii, făcând, la început cam împiedicat, primii pași de dans, se văzu nevoiet să se controleze pentru respectarea „distanței obligatorii”, deoarece dacă și-ar fi ascultat inima ar fi îmbrățișat-o pe madam Schmidt, ca să se piardă între sânii fierbinți ai acesteia. Dar situația nu era deloc lipsită de speranță, căci madam Schmidt, având o privire visătoare, se lipea „tot mai revoltător” de el, iar când muzica deveni și mai înduioșătoare, își puse capul, cu ochii înotând în lacrimi, pe umărul directorului („Știi, dansul e slăbiciunea mea…”), lăsându-se cu toate greutatea pe el. În clipa aceea nici directorul nu mai rezistă și-i sărută cu stângăcie umărul dolofan; firește, se dezmetici îndată și-și îndreptă spatele, dar n-a mai avut timp să-și ceară scuze, pentru că femeia îl trase, cu o înfocare mută, spre ea. Desigur, pentru madam Halics, care ajunsese de la ura activă, înverșunată de mai înainte, la un dispreț mut, era totul cât se poate de clar; în fața ei nu putea să rămână nimic ascuns, știa foarte bine ce se petrecea. „Dar Dumnezeu, ocrotitorul meu, e cu mine!” bombăni sigură de sine, numai că nu înțelegea de ce întârzie judecata care să-i pedepsească pe cei de acolo, osândindu-i să ardă în flăcările iadului. De fapt, „ce mai așteaptă acolo, sus?!”, cum pot tolera cu atâta indiferență „Sodoma și Gomora” asta?! Și, pentru că era convinsă că i se cuvine, aștepta cu o nerăbdare crescândă iertarea păcatelor, chiar dacă era nevoită să recunoască: diavolul îi mai slăbește – uneori – credința pentru câte un minut, ispitind-o cu câte o înghițitură de vin sau îndemnând-o, ca acum, de exemplu, să se uite, cu priviri păcătoase, la mișcările lascive ale lui madam Schmidt, prizoniera Satanei.

László Kraszahorkai – Satantango, traducerea de Anamaria Pop, Curtea Veche Publishing, București, 2012, pp. 178-180

Simone de Beauvoir și rana femeii


Prea cocoloșită de mamă, neglijată de tată, purta în ea o rană: că e femeie. Gândul că avea să se întindă într-o zi sub un bărbat o revolta. Datorită delicateței, tandreței lui, André o împăcase cu sexul ei. Acceptase cu bucurie plăcerea. Ba chiar, după câțiva ani, își dorise un copil, și maternitatea o împlinise. Da, de el și nu de altul avusese ea nevoie. Iar André, de ce o iubise atunci când, în general, din cauza agresivității ei, lumea o displăcea pe Nicole? Poate că rigoarea, severitatea mamei lui, care îl apăsaseră, erau în același timp necesare și el le regăsise la Nicole. Ea îl ajutase să devină, de bine, de rău, adult. (p. 96)

(…)

Se întrebă din nou: de ce Irène? Credeam că atunci când se va însura el… Credeam că n-o să se însoare, că o să rămână băiețelul care îmi spusese odată, ca toți băieții: „Când mă fac mare, mă însor cu tine”. Și într-o seară venise să-i spună: „Îți dau o veste mare!”, cu aerul un pic surescitat al unui copil care într-o zi de sărbătoare s-a jucat prea mult, a râs prea mult, a strigat prea mult. Nicole simțise o bătaie de gong în piept, sângele în obraji, și toate forțele i se încordaseră ca să-și împiedice tremurul buzelor. O seară de februarie, perdelele trase, lumina lămpilor pe curcubeul pernelor, și acel hău de absență, căscat deodată: „Va trăi alături de alta, în altă parte”. Ei bine, da! trebuie să mă resemnez își zise ea. Votca era rece ca gheața, icrele negre de un cenușiu catifelat, Mașa îi plăcea, André va fi numai al ei timp de o lună. Se simți foarte fericită. (p. 20)

(…)

Imediat ce se închise ușa, o podidi plânsul. Ca și cum, fără ca André să fi murit, l-ar fi pierdut pentru totdeauna. În mai puțin de un minut, ghilotina poate desprinde un cap; în mai puțin de un minut o frază îi tăiase legăturile cu André: cum își putuse imagina că ei doi erau lipiți unul de altul? Din cauza trecutului lor, era absolut convinsă că el ținea la ea așa cum ținea și ea la el. Dar oamenii se schimbă, André se schimbase. Că mințea nu era lucrul cel mai rău: mințea din lașitate, ca un copil care se teme să nu fie certat. Cel mai rău e e că luase hotărârea împreună cu Mașa fără să țină cont de ea, că o uitase complet; neglijând s-o întrebe și chiar s-o anunțe. Să avem curajul să privim lucrurile în față (…). Lui îi plăcea aici. Și era convins că și ei îi plăcea. Asta nu mai e dragoste: sunt pentru el doar o obișnuință. Nu mai suporta să stea în camera asta. Își aranjă din nou fața, coborî în stradă. Să umble: o făcea de multe ori, ca să-și potolească spaimele, supărările, ca să-și alunge vedeniile. Numai că nu mai avea douăzeci de ani, nici măcar cincizeci: obosi repede. Se așeză pe o bancă într-un scuar, în fața unui bazin unde plutea o lebădă. Oamenii o priveau în treacăt, probabil că avea aerul rătăcit sau pur și simplu recunoșteau în ea o străină (…). O uita, o îndepărta, își spunea că o va regăsi calmată. Așa stătuseră lucrurile întotdeauna: din moment ce el era fericit, trebuia să fie și ea. De fapt, nu existase o simetrie reală între viețile lor. El avusese exact ce-și dorise: un cămin, copii, distracții, plăceri, prietenii și câteva frământări. În timp ce ea renunțase la toate ambițiile ei din tinerețe: din cauza lui. André nu voise niciodată să-și dea seama de asta. Din cauza lui, ajunsese să nu mai știe cum să-și folosească timpul care îi mai rămânea de trăit. Un altul ar fi împins-o să lucreze, ar fi fost o pildă pentru ea. El o abătuse de al drumul ăsta. Și-acum ea se trezea cu mâinile goale, neavându-l pe lume decât pe el, pe care brusc nu-l avea. Atroce contradicție a furiei născută din iubire și care ucide iubirea. (pp. 76-77)

Simone de Beauvoir — Criză la Moscova, traducere de Viorel Vișan, editura Pandora M, București, 2014

despre Cervantes și doi termeni pompoși


„A trecut prin lume necunoscut: a avut prieteni și vărjmași ca orice muritor: a avut parte mai mult de dureri decât de bucurii, mai mult de nenorociri decât de glorie. Avut-a, de asemenea, slăbiciuni și patimi. Dar, în mijlocul vieții zbuciumate de ostaș, de rob, de sjulbaș și de poet nevoiaș; în mijlocul luptei cumpplite cu soarta, a știut să-și păstreze neștirbită comoara inteligenței. Atât la închisoare, cât și în robie sau în cocioaba de poet necunoscut a știut să-și păstreze curajul spre a se împotrivi loviturilor ursitei și și-a împlinit chemarea, revărsând prin pana măiastră darurile pe care numai mintea lui a fost stăpână. Ironia miloasă prin care învăluie de la înălțimea lui morală, necazurile ce l-au prigonit, i-a fost pavăza de oțel ce l-a pus la adăpostul tutoror atacurilor lumii neștiutoare și ingrate. Iar tot această lume așezându-l, pentru veșnicie, pe tronul datorit nu face decât să se înalțe pe ea, căci inteligența și inima lui Cervantes erau un compendiu viu al întregii omeniri” (pp. 119-120, Alexandru Popescu-Telega, Cervantes, editat și tipărit de Cvltvra Națională, București, 1924)

„Fie că este sau nu un descendent al unor evrei convertiți cu forșa, Cervantes ar fu fost un sinucigaș dacă nu ar fi acceptat această ordine, cum Spitzer știa bine. Orice ar fi (sau nu) Don Quijote, nu poate fi roman închinat catolicismului și nici un imn dedicat «raținuii suverane», cum tot Spitzer sugera. În carte, râsul este adeseori melancolic, chiar dureros, iar Don Quijote este atât un devotat al afecțiunii umane, cât și un om care suferă. Am putea totuși defini ceea ce este caracteristic lui Cervantes? Erich Auerbach spunea că aceasta „nu se poate descrie în cuvinte”, dar a încercat totuși, cu mult curaj:

«Nu este o filozofie și nici nu are scop didactic, nu avem nici măcar o ființă tulburată de incertitudinea existenței umane sau de puterea destinului, ca la Montaigne sau Shakespeare. Este o atitudine – o atitudine față de lume și, de aici, o atitudine față de subiectul artei sale – în care curajul și stăpânirea de sine joacă un rol important. Alături de încântarea pe care i-o creează jocul său senual și atât de variat, există la el o anumită reticență și mândrie meridională. Aceasta îl face să nu ia jocul prea mult în serios».

(…)

Cervantes este la fel de plurivalent ca și Shakespeare: el ne conține pe noi toți, oricât de diferiți am fi. Înțelepciunea este o calitate a lui Don Quijote, dar și a lui Sancho Panza, mai ales când îi analizăm împreună, așa cum inteligența și perfecta stăpânire a limbajului sunt calități ale lui Sir John Falstaff, Hamlet și Rosalind. Cei doi eroi ai lui Cervantes sunt pur și simplu cele mai complexe personaje literare din tot canonul occidental, cu excepția poate a celor trei mari eroi shakespearieni deja amintiți.”

(Harold Bloom ­– Canonul occidental. Cărțile și Școala Epocilor, ediția a II-a, într-o nouă versiune, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, prefață de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, 2007,  pp. 164-165)

homo necans homo demens

deus artifex și ideator mundi

Kurt Vonnegut și războiul


Pisica își freca spatele de piciorul meu de lemn și torcea. Presupun că cei care au un picior de lemn îl ascund cât de bine pot. Eu mi-am pierdut piciorul ca infanterist austriac în 1916 și port pantalonul suflecat ca să mă laud cu frumoasa proteză de stejar pe care mi-am făcut-o după Primul Război Mondial. Pe ea am sculptat imaginile lui Georges Clemenceau, David Lloyd George și Woodrow WIlson, care au ajutat Republica Cehă să renască din ruinele Imperiului Austro-Ungar în 1919, pe când aveam 25 de ani. Și sub aceste imagini mai sunt două, fiecare încadrată de o ghirlandă: Tomáš Masaryk și Eduard Beneš, primii conducători ai republicii. Mai sunt figuri de adăugat, acum că pacea e iarăși cu noi, poate că le voi încrusta. Singurele incrustații pe care le-am făcut în ultimii treizeci de ani sunt crude și enigmatice, și poate barbare: trei crestături adânci lângă vârful metalic, pentru cei trei ofițeri germani cărora le-am aruncat mașina într-o prăpastie în 1943, în timpul ocupației naziste.

(…)

Căpitanul și-a trecut degetul peste marginea unei pagini și a dat abătut din cap.
— „Mitralieră, mortar, motocicletă… Tanc, turelă, trenci.” Nimic despre repararea biroului, pupitrului sau a scaunelor.
— La ce naiba te așteptai? a întrebat maiorul. E o carte pentru soldați, nu pentru o șleahtă de fătălăi de preoți.
S-a uitat încruntat în broșură, a spus ceva complet neinteligibil și m-a privit nerăbdător.
— A dracu’  carte pricopsită, a spus. Zice că așa se cere un interpret și bătrânul arată de parcă i-aș fi spus poezii în congoleză.
— Domnilor, vorbesc engleza, am spus, la fel și Marta, fiica mea.
— Doamne Sfinte, chiar vorbește, a spus maiorul. Bravo, tataie.
M-a făcut să mă simt ca un cățeluș care, într-un mod foarte deștept — pentru un cățel —, îi adusese mingea înapoi.
I-am întins mâna maiorului și mi-am spus numele.  S-a uitat cu dispreț în jos, la mâna mea, și nu și-a scos mâinile din buzunar. Am simțit cum roșesc.
— Eu sunt căpitan Paul Donnini, a spus repede celălalt bărbat, iar el este maiorul Lawson Evans.
A dat mâna cu mine.
— Domnule, mi-a spus — și vocea lui era paternă și profundă —, rușii…
Maiorul a folosit un epitet ce m-a lăsat cu gura căscată și a uimit-o pe Marta, care auzise la viața ei multe din gura soldaților.
Căpitanul Donnini era jenat.
— N-au lăsat nici urmă de mobilă, a continuat el, și mă întrebam dacă ne-ați permite să luăm câteva piese din magazinul dumneavoastră.
— Chiar voiam să vi-l ofer, am spus. E o tragedie că au distrus totul. Au confiscat cea mai frumoasă mobilă din Beda.
Am zâmbit și am clătinat din cap.
— Aaaaaah, acești inamici ai capitaliștilor își aranjaseră sediul general ca la Versailles.
— Am văzut rămășițele, a spus căpitanul.
— Și apoi, când comorile n-au mai fost ale lor, au hotărât că nu le putea avea nimeni altcineva.
Am făcut o mișcare ca un om care mânuiește un topor.
— Și lumea devine mai anostă pentru noi toți, pentru că există mai puține comori. Comori burgheze, poate, dar cei care nu-și pot permite să aibă lucruri frumoase se bucură că asemenea lucruri există totuși undeva.
Căpitanul a încuviințat din cap cu plăcere, dar, spre surprinderea mea, am văzut că vorbele mele îl iritaseră cumva pe maiorul Evans.

(…)

Săptămâni în șir visasem la momentul în care, împreună cu americanii, aveam să râdem de birou și aveam să le spun despre sertarul secret pe care îl construisem pentru comandantul rus, cea mai amuzantă glumă dintre toate. Acum, americanii erau aici; și nu mă simțeam cu mult diferit față de dățile trecute: mizerabil și pierdut și singur. Nu simțeam nevoia să împărtășesc nimic cu nimeni altcineva în afara Martei.

(…)

În coșmarul unei lumi a războiului, ai nevoie de abilități ciudate pentru a merge înainte. Una dintre ele este înțelegerea psihologiei trupelor de ocupație. Rușii nu erau ca naziștii, iar americanii erau foarte diferiți și de unii, și de ceilalți. Nu am avut parte de violența fizică a rușilor și a naziștilor, slavă Domnului — n-au fost execuții și nici tortură. Ceea ce era cu adevărat interesant era faptul că americanii trebuiau să se îmbete ca să poată face cu adevărat scandal. Din păcate pentru Beda, maiorul Evans îi lăsa să se îmbete de câte ori doreau. Când erau beți, le plăcea să fure — în numele vânătorii de suvenire —, să conducă cu viteză ucigătoare, să tragă cu armele în aer, să strige obscenități, să se ia la bătaie și să spargă geamuri.
Oamenii din Beda erau așa de obișnuiți să tacă și să se ascundă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, că ne-a luat ceva până să descoperim adevărata diferență esențială între americani și ceilalți. Duritatea americanilor, asprimea lor erau doar o aparență, iar sub ele nu se găsea decât grava îndoială. Am descoperit că puteau să se simtă destul de repede jenați dacă o femeie sau un bătrân se purta cu ei ca un părinte și îi dojenea pentru faptele lor. Asta îi trezea pe cei mai mulți dintre ei din beție la fel de repede ca niște găleți cu apă rece.
Cu această informație despre cuceritorii noștri, am fost capabili să facem lucrurile ceva mai suportabile, dar nu cu mult. Am realizat cu stupoare că eram priviți drept dușmani, puțin diferiți de ruși, și că maiorul voia să ne primim pedeapsa.

Kurt Vonnegut — Retrospectivă asupra Armaghedonului. Cu desene ale autorului. Scrieri inedite despre război și pace, introducere de Mark Vonnegut, traducere din engleză și note de Laura Sandu, Humanitas, București, 2010

Documentul I, partea I – Escarpit și conceptul de literatură


o parte din Documentul I, pp. 259-275; paginile din care se citează: 267-270, în Robert Escarpit — Literar și social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, traducere și prefață de Constantin Crișan, note de Florian Gaba, Editura Univers, București, 1974

Comentariu istoric

Noțiunea de literatură, așa cum se prezintă ea în secolul al XX-lea, a început să prindă viață înspre mijlocul veacului al XVIII-lea și, după această epocă, a evoluat necontenit. Între 1770 și 1880, ea dispune de suficientă consistență, mai ales în Germania, în Franța și (puțin mai târziu) în Anglia, pentru a reclama suportul unui cuvânt deosebit. Ea s-a grefat pe cuvântul littérature a cărui formă este franceză. Limbile care nu dispuneau de acest termen l-au adoptat — este cazul limbii ruse — sau au făcut în așa fel încât un alt cuvânt cu sens învecinat să capete o evoluție semantică paralelă.
În același timp, littérature se golea de sensul lui vechi. Până atunci, acest cuvânt desemna o formă de cunoaștere care continuă să existe în zilele noastre în cuvântul lettre. De la știința cvasi-magică a lucrului scris la, ceea ce noi am numi azi, cultură sensurile pe care era chemat să le îmbrace rămâneau atașate toate originii etimologice: littera, literă. În manieră generală, aceste sensuri diverse adăugau totuși folosirii cuvântului o nuanță socialmente restrictivă. În adevăr, literatura, așa cum o înțelegea Voltaire, implica în esență apartenența la o elită, la o aristocrație intelectuală. Termenul ei antinomic era publicul, cuvânt peiorativ care a fost revalorizat tocmai din clipa în care conținutul de littérature s-a schimbat. Noile sensuri care se grefează — începând cu anii 1770 — pe cuvântul littérature, rămân (mai de departe, de altfel) fidele ideii de scriitură, dar ele sunt inovatoare prin caracterul lor obiectiv. Literatura încetează să fie o calitate, o condiție, pentru a deveni rezultatul unei activități și, mai târziu, un obiect de studiu. Ierarhia restrictivă continuă încă, dar în loc să se aplice oamenilor se aplică operelor, actului de a scrie, publicării, într-un cuvânt, schimbului literar. Nu mai dispui de literatură, ci faci literatură.
Și totuși, acest nou conținut este departe de a fi omogen. Încă de la început se constată că el încorporează un aspect epistemologic și un aspect estetic care nu coincid neapărat. El include, pe de o parte, ansamblul producției intelectuale scrise, pe de altă parte, arta de a scrie. Altfel spus, ierarhia de referință se întemeiază fie pe valorile spiritului, fie pe valorile artei. Contemporanii nu sunt, de altfel, prea conștienți de acest dualism și neînțelegerile, quiproquo-urile care apar vor stânjeni de acum înainte studiul creației ltierare și vor întuneca drumul spre înțelegerea ei. De aici se va naște neplăcuta discoiere dintre fond și formă, și care este plaga atâtor studii ltierar. Cine va încerca să definească un fenomen de literatură (ca F.T. Palgrave, care, în Prefață la Golden Treasury, definea lirismul) se va izbi de antinomia dintre o descripție formală și o analiză de conținut. Prin aceeași neplăcută aventură trece Herman paul, care, în 1981, încearcă să definească conceptul de literatură: „Der Begriff Literatur ist ein Schwankender” strigă el el iritat, constatând cu indignare neputința sa de a depăși contradicție conceptului. În epoca lui, aceste contradicții sunt mult mai numeroase decât la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când ele pot fi reduse la două moșteniri contradictorii: literar față în față cu cel de poezie.
Literar, care și-a oferit ulterior serviciile sale termenului de literatură ca adjectiv atitrat al acestuia, nu este în realitate decât vărul lui. Împrumutat direct din latină de către umaniști, el conservă în secolul al XVIII-lea sensul de știință aproape școlară. Cea mai bună ilustrare a argumentului este titlul unei faimoase opere, întreprinsă în 1733 de către Bénedictins din Saint-Maur: Istoria literară a Franței, în care se vorbește despre originea și progresul, despre decăderea și restabilirea științelor în rândul Galilor și Francezilor etc. Acest titlu lung se încheie cu indicația următoare care pretinde că rezumă ansamblul: (…) și despre tot ce are o legătură deosebită cu literatura*. Să remarcăm termenul literatură. Bineînțeles, literatură este folosit aici în sensul veci al cuvântului, dar apropierea este semnificativă: când literatura va fi considerată ca ansamblul operelor literare, se va admite în mod natural că orice creație originală a spiritului face parte din literatură. Se află aici unul din sensurile pe care le dă M-me de Staël cuvântului literatură, după cum se poate vedea mai sus din exemplul dat pentru a ilustra sensul 3-a (v. începutul de la Documentul I). Acest sens continuă să existe în zilele noastre sub o formă degenerată. Tocmai această degenerescență apare în clasificarea bibliotecilor. Categoria 8 poartă numele de Literatură, dar, în fapt, ea este un fel de depozit cu de toate în care se găsesc cot la cot drama shakespeariană și romanul polițist de joasă speță, cartea ilustrată pentru copii și poezia suprarealistă — în fine, tot ceea ce nu este în mod funcțional „altceva”, tot ceea ce nu posedă o utilizare definită. În așa fel, încât gratuitatea aceasta a sfârșit azi prin a accepta criteriul de apartenență la literatură a tot ce ține de ansamblul creațiilor spiritului. Această concepție a literaturii, atât de bogată la început, a sărăcit pe parcurs aidoma unei margarete căreia i se smulg petalele. Petalele științifice au fost la început primele, așa cum a arătat foarte bine T.C. Pollock în cartea sa The Nature of Literature: „În acest sens, este interesant să remarcăm că termenul literatură, chiar și în sensul larg, modern, al cuvântului, nu a apărut înainte ca termenul știință să se fi specializat în sensul lui modern; și că termenul de literatură nu a primit un sens modern, restrâns înainte ca teoriile științei inductive să fi fost mai larg cunoscute”. În realitate, dezertarea științifică a început în secolul al XVII-lea: Pascal folosește cuvântul știință în sensul modern al cuvântului. Pe de altă parte, de-a lungul secolului al XVIII-lea, știință și filosofie naturală se specializează din ce în ce mai mult, atât de mult încât devine imposibil, începând cu o dată care se situează între 1810 și 1820, să includem în literatură scrierile funcționale ale științelor care-și vor spune în curând pozitive. Nu se mai dizertează asupra pluralității luminilor sau afinității corpurilor; se fac observații și se aliniază cifre.

______________
* Histoire littéraire de la France, où l’on traite de l’origine et du progrès, de la décadence et du rétablissement des sciences parmi les Gaulois et parmi les Français; …et de tout ce qui a un rapport particulier à la littérature.

Domnișoara din Tacna, Llosa


Dintotdeauna m-a fascinat acel proces care este nașterea unei ficțiuni. Am în urmă destui ani de când le scriu, dar n-a fost chip să mă dezbar de senzația de nedumerire și de surprindere încercată înaintea neprevăzutului, alunecosului drum ales de minte pentru a „inventa” — apelând la cele mai secrete năzuințe, impulsuri, palpitații — o istorisire. SCriind la prezenta piesă de teatru (Domnișoara din Tacna — nota mea) cu convingerea că recreez (cu destul trădări) aventura unui personaj familial, de care am fost foarte legat în copilărie, eram departe de a bănui că, sub pretextul acela, încercam, de fapt, să captez într-o istorisire însăși materia — imposibil de înhățat, lunecând printre degete, schimbătoare, volatilă, veșnică — din care sunt făcute istorisirile.

***

Belisario: Nu e o istorie de dragoste, nu e o istorie romantică. Și atunci ce e? (Ridică din umeri.) Întotdeauna te va uimi la fel obârșia asta ciudată, inexplicabilă, a istoriilor. Se înfiripă din lucruri pe care le crezi uitate și pe care memoria ți le servește când te-aștepți mai puțin, numai pentru ca imaginația să vină și să le trădeze. (Privind-o pe Mamaé) Tot ce țineam minte despre matale era imaginea aceasta a ultimei perioade: o bucățică acolo de femeie, cocârjată în jilț, făcând pe ea. (Se ridică în picioare, se apropie de Mamaé.) Erai tare bună, Mamaé, e purul adevăr. Pâinea lui Dumnezeu. Dar nici n-ai prea avut de ales, nu-i așa? De ce m-oi fi apucat să-ți deapăn istoria? Căci trebuie să știi că n-am devenit nici avocat, nici diplomat, nici poet, ci m-am dedicat trup și suflet chemării acesteia pe care s-ar putea s-o fi deprins de la matale: istorisirea de povești. Vezi, poate de-aceea am făcut-o: ca să mă achit de o datorie. Și, pentru că povestea adevărată n-o știam, la lucrurile de care îmi aminteam a trebuit să adaug altele pe care ori le inventam, ori le șterpeleam de ici, de colo, așa cum făceai matale cu postirile despre domnișoara din Tacna, nu, Mamaé?

Îi închide ochii și o sărută pe frunte. Pe când se îndepărtează, încet, înspre un colț al scenei, cade

Mario Vargas Llosa — Domnișoara din Tacna, în Teatru, traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari și Alina Cantacuzino,  Curtea Veche, București, 2005