despre mișcarea timpului


acest timp care are o dublă semnificație, timp câștigat, timp pierdut. timp produs, timp înmagazinat. timpul care se scurge și timpul care îți rămâne. ineluctabila condiție a omului de când a descoperit timpul și i-a dat o semnificație. un scop. timpul nu mai e percepție, sau aproximare, zice Jünger, ci timpul e precizie, e punct-contrapunct. timpul e alunecarea rotițelor mecanismului ceasului, este scurgerea nisipului prin gâtul nisiparniței sau al clepsidrei (scurt parcurs etimologic, clepsidră provine din gr. klepsydra, de la kleps și hydra, hoț de apă, tot Jünger ne zice), este liniștea care te motivează ca pentru un timp să citești, să îți pregătești un discurs sau o alocuțiune; tot ele indicau parcurgerea unor leghe marine sau a distanța parcursă de un vas într-un anumit timp.

dar ce e mai important este acest automatism care ne ghidează (guvernează) existența: suntem forțați, constrânși să ne facem sarcinile, îndatoririle, activitățile într-o limită de timp, fie că e ceva pentru muncă, fie că e ceva pentru școală etc.; ne bucurăm când terminăm o activitate care ne stresează și ne întristăm când timpul pentru loisir trece cu viteza incomensurabilă a luminii, să zicem așa; timpul are o dublă mișcare. de flux și de reflux, de consum(ație) și de acumulare; de golire și de umplere. nisiparnița reprezintă tipul de ceas ideal, deoarece ea indică și ne face atenți la faptul că timpul trece (se scurge), însă, în același timp, este silențioasă, așa cum este și timpul în sine; noi nu îi simțim trecerea decât în momentul în care ne aruncăm ochii asupra instrumentului însuși; fascinația pentru ceasuri: ticăitul lor este un memento al faptului că nu ne mai rămâne mult timp; tot el este cel care ne crispează și ne terorizează cu automatismul său inexorabil.

diferența dintre nisiparniță (ceas elementar) și ceas mecanic: primul reprezintă timpul cosmic, în perspectivă metafizică, pe când cel din urmă reprezintă unilateralul timpului, trecerea sa fără acumulare, o trecere înspre un punct terminus (tempus mortuus). primul este reconfortant, pe când al doilea este ucigaș și înspăimântător. încapsulează în sine moartea ce așteaptă la sosire. nu mai putem scăpa de sub imperiul timpului; ne-am încastrat în propria noastră închisoare căreia i-am dat o reprezentare mecanică și infatigabilă, neobosită: timpul.
și, totodată, am standardizat timpul; indiferent de meridian, timpul este același, doar că la poli opuși; pe când, prin rudimentarele ceasuri (orologii), o aceeași zi era compusă din ore diferite; o noapte putea fi mai scurtă, pe când ziua putea fi mai lungă, fără a o categorisi musai prin standardul de 24 h.

mă rog, ar urma și-un citat din Jünger, doar că data viitoare. oricum, eseul său merită citit, Cartea ceasului de nisip. în el regăsesc toate spaimele și toate gândurile mele legate de timp (mi-aduc aminte că eram mic și că eram cu ai mei în casă, ne uitam la televizor, când tot cartierul a fost lovit de-o pană de curent și, imediat, am fost proiectați – sau cel puțin așa am resimțit eu – înapoi în timp, pe vremea când nu era curent electric, iar lumina, noaptea, venea din lumânări, o lumină spectrală, care alor mei, în acea seară, le-a conferit o aură fantomatică, a fi și a nu fi în același timp; figuri vii, dar trecute și estompate de trecerea timpului; oamenii erau mai apropiați, iar timpul avea o semnificație divină, hermetică, cosmică, la care se raportau într-un sens aproape – aproape – alchimic).

Advertisements