Mircea Cărtărescu – plurivers


căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amormonștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)

Cele mai frumoase poeme din 2010, antologie de Claudiu Komartin & Radu Vancu


o selecție după ureche din selecția de poeme nu după ureche a lui Claudiu Komartin și Radu Vancu.

poemele sunt din antologia de poezie Cele mai frumoase poeme din 2010, Tracus Arte, București, 2011

Ana Blandiana (Patria mea A4)

Pe role

Ei trec pe role
Cu căștile bubuind la urechi,
Cu ochii fixați pe monitoare,
Fără să observe frunzele care cad,
Păsările care pleacă,
Ei trec pe role
Și peste ei trec rulând anotimpurile
Vieții lor
Și anii, și veacurile,
Fără să înțeleagă despre ce este vorba.
Ei trec pe role
Printre umbre ale realității
Despre care cred că există
Și printre personaje care li se par oameni,
Mecanisme create de alte mecanisme
După chipul și asemănarea acestora,
În timp ce Dumnezeu
Coboară printre ei
Și învață să meargă pe role
Ca să îi poată salva.

Joc

Sunt ani de când cred
Că mare nenorocire a oamenilor
Este că sunt prea mulți pe pământ.
ȘI totuși, îmi place să mă joc cu copiii,
Cu plăcerea ambiguă,
Aproape perversă,
Pe care trebuie să o aibă cei ce îngrijesc
Pui de lei sau de tigri
Ca și cum ar fi niște pui de pisici,
Uitând că va veni un moment când
Jocul va trebui să înceteze,
Un moment pe care-l amână mereu
Ca într-o ruletă rusească.

Mă joc cu copiii care vor deveni adulți
Încercând să amân clipa
Când le va face plăcere să mă sfâșie,
Deveniți adulți,
Tot mai adulți,
Tot mai mulți,
Mult prea mulți,
În timp ce eu rămân singură în copilărie.

Mircea Cărtărescu (Nimic)

Te rog

până la urmă ai să mă omori
și cel mai pur gânditor o să-l omori tot ca pe-un câine.
și omul sfânt o să-l omori, și pe el, da,
tot ca pe-o jigodie pripășită într-o scară de bloc.
de câte ori nu mi-am zis: „aș vrea
să mor în clipa asta
aș fi de acord să fiu omorât
dacă s-ar întâmpla brusc, în clipa, fără durere…”

am văzut odată un capac de bere
pe asfalt – mă întorceam la două noaptea de la –
și mi-am zis că-i butonul care-ar arunca în aer
totul – lumea, noaptea, absolut tot:
am strâns ochii și-am apăsat pe capacu-ăla cu toată talpa.

am trăit viața.
am înțeles din ea ce-a înțeles oricine.
acum mă poți omorî, totul mi-e indiferent, totul.
dar nu mă strivit între lift și planșeu,
nu mă lăsa să cad de la 15 metri,
nu-mi rupe bazinul pe-o șină de tren,
nu mă lăsa cu capu-ntr-un sac negru
pe scaunul de tortură.
nu-mi arde pielea într-un depozit de chimicale.

și fără ocluzii intestinale, fără peritonită,
fără cancer laringian, fără sida
fără dinți vii găuriți cu bormașina,
fără sânge țâșnit pe nări și urechi.

nu-ți bate joc de mine, nu mă răstigni, nu mă scopi,
nu-mi smulge unghiile, nu trece cu șenilele peste mine
nu-mi frânge gâtul, fără fracturi vertebrale, Doamne,
dacă vrei, dacă-ți este-n putință…

mi-e frică de suferință
mă tem de atrocitate
e slăbiciunea mea, sunt un biet om
un biet iepure-nspăimântat.

dă-mi o moarte rapidă, ușoară,
și acum, dacă vrei, și în clipa asta,
să nu simt nimic, atât doar te rog,
să n-am timp să simt chiar nimic.

Ionel Ciupureanu (Mișcări de insectă)

Numai iubirea care moare să mi-o dai

Ea cântă numai ce plânge
de nu știe cine mai cântă

ușița de-atunci am și deschis-o
să te mai visez copilă

și-n locul mărgelelor tale
să-ți atârn doar oasele mele

și te-aș ruga să nu te vaieți prea mult
doar poezia asta se prăbușește

s-ar părea.

Mișcări de insectă

Mi-e frig și frigul se mișcă
în ritmul imaginației mele

retează-mi beregata spune-mi ceva
chiar trupurile noastre ar trebui să viseze

fiecare transpiră lângă fiecare
visând vom face un zgomot ciudat

străzile se vor destrăma când îmi voi da seama
laptele se va acri

dar limba ta de ce-i uscată
ochiul tău de ce-i putred

cei orbi dispărură sub tălpile lor
astupând întunericul lor

și-atunci mă voi prăbuși unde zac
și te voi iubi cu mișcări de insectă

căci fiecare păcătuiește cu fiecare
uite-o scăpare.

Nicolae Coande (Femeia despre care scriu. Ultimul poem, Fochistul negru, a apărut în România literară, nr. 27/2010)

Fochistul negru

Știi, oamenii sunt Moscove ruinate de votcă și de nepăsare
vândute pe sub mână,
mesteceni găuriți în care a suflat fochistul negru,
siberianul cu lopata crescută din mădularul puterii sale,
cenușă de paradis și zodie de țări mici cărate în imiă
de nemuritoarele benzi transportoare ale capitalului roșu.
Azi când veneam spre casă golit de viață am auzit sângele
cum striga la mine –
bătrâne, să fie atât de greu să ții omul pe picioare?
Sânge înalt de doi metri și tot mai vrea să crească.
Cred că vorbesc de unul singur cu un clopoțel
de catâr orb în tâmpla dreaptă,
norii deasupra mea îmi spun ceva și nu înțeleg
(poeții slabi sunt lacomi?),
parcă mi-ar cere să mă opresc atunci
când fac dragoste cu o femeie care nu e în fața mea.
Așteapt-o să vină.
Am deschis o ușă – nu era nimeni.
Stau în cameră pe podea și văd un bivol mare
tolănit printre cărțile mele curate.
Balega lui verde va face și anul ăsta oameni fericiți
la Bursă. Fochistul negru ne va strânge într-o zi pe toți
cu lopata lui tare.
Nu am fost vreodată în Siberia, dar pot să jur că am
pe cineva acolo.

Gabriel Daliș (: până mereu)

autoportret

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbușindu-se
din pereți
pe străzi înguste
pline de ceilalți oameni.
par un înviat
trezit pe o streașină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoșător și adânc
și niciun vis și nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
și îmi place să caut
sunt ca un câine mare și alb
abia găsit.

lampa

: să-mi dărâm casa,
să sugrum animalele în ogradă
cu palmele.

să mint o femeie până mă va iubi mult
să o leg de un zid
să-i tai cu o foarfecă părul
să-i omor lișițele cu o lopată
să-i bat obrazul cu scuipat
rece.

apoi să mă așez pe jos
cum se așază și praful pe o lampă
aprinsă.

Teodor Dună (De-a viul)

de-a viul

abia trecut prin miezul nopții și eu înspăimântător de viu.
viața a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înfășurate.

și apoi viața a încă o mie de oameni și apoi viața peretelui, viața
lemnului, viața carcasei, toate se năpustesc spre mine și mă umplu.

și orice este este viu și orice a fost viu își fac loc în mine
și mă înconjoară.

viața mea e de neoprit. împânzește străzile, blocurile.
și totul începe să clocotească de viață.

și atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

și nimeni mai plin și mai trecut prin miezul nopții decât mine.
și nimeni mai pregătit și mai înfășurat în vieți ca-ntr-o mie de pieli*.
îmi desprind mâinile de corp, viața se învălmășește în jurul meu,
îmi ridic mâinile și toate viețile lor se varsă în mine ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge carcasele,
străpunge cimentul și totul clocotește de viață: asfaltul respiră,
lemnul respiră, miezul nopții respiră. și chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viață cu nimeni în ea.

acum, când viața mea nu mai cunoaște margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
și blocurile își scuipă temeliile și țâșnșesc înnebunite prin aer
și la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.

există un loc departe de aici în ceruri

acolo sunt altfel de trandafiri

ei cresc atât de mult încât pot acoperi

și jumătate din cerurile mai îndepărtate

dar o jumătate de cer niciodată nu e puțin

o dată la o mie de ani ei se umplu de rouă

roua acestor trandafiri e la fel de adâncă precum mările

dacă privești prin ea oricare margine a cerului se apropie

pare că oricând poți strânge în palme cerul

abia îți mai pot vorbi abia mai pot

așa că dormi acum dormi cum doarme roua în trandafiri

Viorel Mureșan (Buchetul de platină)

Efigia poeziei

îi lăudau frumusețea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineața

frumusețea ei
mâinile ei
absente