Mircea Cărtărescu – plurivers


căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amormonștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)