traducerile de sâmbătă


astă-seară am ascultat trei tipuri de muzică. o melodie pentru funeralii – ceva specific catolic, am mai pus-o pe aici pe undeva -, cea bizantină și cea de tip catolic.
concluzia este că cea catolică are un iz calmant, are o notă caldă, profund umană, pe când cea bizantină este mai degrabă cadaverică, mortifiantă.
iar asta mă duce cu gândul la zilele când mergeam la Biserică, la liturghie. acolo mă simțeam ca fiind acasă, pentru că Biserica, în esență, este casa în care ne regăsim printre ai noștri, printre semeni.
nu sunt o persoană profund religioasă, cu atât mai mult practicantă, însă consider că Biserica are un rol și un efect pozitiv asupra individului. cel ce crede și caută ajutor sau doar ascultă predica preotului. icoanele, statuile, lumina. corul – cântecele – toate acestea pe mine mă trimiteau și mă mai trimit uneori într-o stare de ek-stazie, mă scot din mine pentru a reuși să privesc detașat ceea ce este în jurul meu.
problema este cea a percepției. Biserica – precum și multe alte instituții – au căzut de pe piedestalul pe care au fost așezate, prin tradiție și nu doar. faptul că noi ca indivizi ne-am pierdut încrederea în puterea calmantă și izbăvitoare pe care i-o conferă Isus, parte din Treimea sfântă, prin sacrificiul său și prin inițierile prin care i-a trecut pe apostoli nu suferă de o demistificare, ci mai degrabă de un scepticism pe care contextul actual îl proliferează.
asta se întâmplă și în teatrul absurdului – sau, și mai și, în Evanghelia după Isus Cristos, de Saramago. ideea de bază este că poți să nu fii un practicant, poți foarte bine să nu fii nici religios. poți foarte bine să fii și ateu. agnostic. dar asta nu te poate opri din a te bucura de o oră de detașare.
o mână întinsă este o mână întinsă. și nu vreau să spun nimic prin asta. nu consider că ar avea vreun rost să vorbesc despre asta aici.
ideea de la care am pornit era că resimt o ușurare și o calmare a acestor dureri despre care vorbește Jünger în Eumeswill, despre corpul său care este această rană (această rană care este corpul meu – sau așa ceva). în alt context. dar transpoziția supraviețuiește. mult nu trebuie. poate că fericirea nu există, dar măcar ne putem detașa puțin, ne putem imagina cam cum ar arăta ea.

dar, de fapt, nu despre asta vreau să vorbesc, ci

Golgota

Dă-mă jos de pe această cruce, deoarece trupul meu e strivit,
Iar picioarele străpunse, și mâinile străpunse, iar într-o
parte
Inima mă lasă — cedează, iar cuvintele pe care
le-am rostit
Sunt nimic: ai fost dezamăgit în mine, iar eu am mințit.

Dă-mă jos, coboară-mă din arbore — dar încet,
Spiritul meu e greu, iar inima bolnavă, carnea mi-e rănită
De la vânătăi și amara biciuire, și
divinul
Vis ce era odată în mine a dispărut într-o clipită.

Nu mai este virtute rămasă în mine, nu este nicio
Speranță rămasă în mine ca să te ajute: dacă trebuie îndeplinit,
Așa cum a fost scris în zilele apuse, ca unul pentru mulți
Să fie ridicat — într-adevăr, nu eu sunt cel potrivit.

Cuiele mușcă adânc din carnea mea — voi mai îndura-o
Mult? Nicio clipă mai mult! Dezleagă-mă, du-mă jos și îmi așterne
Trupul în recele mormânt — și închide-l, îl protejează
Împotriva fețelor, mândrelor chipuri, zilei oarbe.

Căci sunt obosit și am nevoie de noapte să mă acopere,
Și neștiutul în care să îmi ascund rușinea, și adâncă
Tăcere și solitudine în veci, iar deasupra mea
Întunericul — și un pustiu loc de odihnă și somn în tihnă.

Și totuși, fără doar și poate, poate puțin mai mult
Mai pot îndura. Tată, dacă aceasta trebuie să fie,
Dă-mi putere! Ah, totuși, poate, puțin mai mult…
Voi revărsa iubirea-Ți asupra lor în propria-mi agonie.

John Hall Wheelock

Ave Maria

Mame ale Americii
lasă-ți copiii să meargă la cinema
scoate-i din casă ca să
nu știe ce pui la cale
e adevărat că aerul proaspăt e bun pentru corp
dar cum rămâne cu sufletul
ce crește în întuneric, scos în relief de
imagini argintii
și când îmbătrânești să îmbătrânești
trebuie
nu te vor urî
nu te vor critica nu vor ști
vor fi în vreo țară
fascinantă
pe care au văzut-o într-o amiază de sâmbătă sau
chiulind
s-ar putea chiar să-ți fie recunoscători
pentru prima lor experiență sexuală
care te-a costat doar o monedă
și nu a supărat liniștita
casă
vor ști de unde vin
ciocolatele
și gratuitele pungi de floricele
nenecesare ca a pleca de la film înainte
de a se termina
cu un străin plăcut al cărui apartament
este în Heaven pe
Earth Bldv
aproape de Williambsurg Bridge
o mamelor veți fi făcut
mici
draci
atât de fericiți dacă nimeni nu-i ridică
de la filme
nu vor ști diferența
iar dacă cineva o face nu va fi
nicio problemă
iar ei vor fi fost într-adevăr distrați
în oricare dintre cazuri
în loc să stea undeva prin curte
sau sus în camerele lor urându-te
prematur din moment ce tu nu vei fi făcut
nimic oribil de răutăcios
încă
în afară de a-i ține departe de plăcerile mai întunecate ale vieții
este de neiertat cel din urmă
așa că nu mă învinui dacă nu vei asculta de acest
sfat
iar familia se rupe
iar copiii tăi cresc bătrâni și orbi în
fața unui set TV
văzând
filme pe care nu i-ai lăsat să le vadă când
erau tineri

Frank O’Hara

Focul

Când un individ este întrebat despre un foc special,
ea vine aproape:
apoi este prea fierbinte,
așa că ea își întoarce fața —

iar acela e momentul când pădurea vieții ei suportabile răsare,
mereu de partea cealaltă a focului. Focul
a cărui poveste ea a fost rugată să o spună,
ea trebuie să se întoarcă de la el, așa că povestea pe care o auzi
este cea a pinilor și a frunzelor rotinde
și cum trupul ei este ca niciun altul —

totul în timp ce este un foc
în spatele ei
pe care ea îl simte până în cele mai mici detalii,
ca și când flama ar fi freză
iar spatele ei sticla acvaforte.

Nu vei ști totul despre foc
din simplul motiv că ai întrebat.
Când ea vorbește despre pădure
asta e ceea ce ea te învață,

tu, care credeai că ești maestrul ei.

Katie Ford

John Hall Wheelock (n. 1866, d. 1978) a fost fiul lui Eleazar Wheelock, fondatorul Darthmouth College, și al Emiliei (Emily) Charlotte Hall, a fost un poet american. El a studiat atât la Universitatea Harvard, unde a obținut un BA (AB, artium baccalaureus), fiind editor-in-chief al The Harvard Monthly, ajungând, în 1947, să fie senior editor al revistei lui Charles Scribner and Sons, din acest post colaborând, printre alții, cu Thomas Wolfe și James Truslow Adams, el fiind și cel care i-a descoperit pe poeții May Swenson și James Dickey.
Pe lângă Universitatea Harvard, a studiat la Universitatea din Göttingen și Universitatea din Berlin, a publicat paisprezece volume de poezie, dintre care enumerăm This Blessed Earth: New and Selected Poems 1927–1977 (1978), By Daylight and In Dream: New and Collected Poems, 1904–1970 (1970), The Gardener and Other Poems (1961), The Black Panther: A Book of Poems (1922), and The Human Fantasy (1911), fiind distins cu Poetry Society of America’s Gold Medal, the New England Poetry Society’s Golden Rose Award, membership in the National Institute of Arts and Letters, and a chancellorship of the Academy of American Poets etc. (1)

Katie Ford este autoarea a trei volume de poezie, Deposition (2002), Colosseum (2008) și Blood Lyrics (2014). Este prezentă cu texte și pe site-ul Academy of American Poets (v. și surse) (2)

surse: 1 – pp. 10-11, 23

Advertisements

Louise Glück, poeme


Aprilie

Disperarea nimănui nu este precum disperarea mea —

Nu ai loc în această grădină
gândindu-te la asemenea lucruri, creând
semnele fățișe obosite; omul
în mod repetat defrișând întreaga pădure,
femeia șchiopătând, refuzând să-și schimbe hainele
sau să se spele pe cal.

Crezi că îmi pasă
dacă vorbești cu alții?
Dar vreau să știi
că mă așteptam la mai mult decât două ființe
cărora le-a fost dată rațiunea: dacă
nu îți pasă într-adevăr pentru fiecare dintre ele,
măcar ai înțelege că
durerea e împărțită între tine, printre toți semenii tăi, pentru mine,
ca să te cunosc, așa cum albastrul intens marchează
scilla sălbatică, albul,
toporașul*.

____________
viola sororia, pentru sugestii de traducere, vă rog; nu mi-e clar dacă „wood violet” se traduce prin toporaș (violetă, viorea) sau printr-un alt termen, common meadow violet (sau lat. viola sororia), n.m.

Nostos

Era un măr în curte —
asta era acum
patruzeci de ani —, în spate,
doar miriști. Șerpuirile
șofranului în iarba umedă.
Am stat la geam:
sfârșitul lui aprilie. Florile
primăverii în curtea vecinului.
De câte ori, serios, a înflorit copacul
de ziua mea,
fix în acea zi, nu
înainte, nu după? Înlocuirea
imuabilului
cu ceea ce se schimbă, evoluează.
Substituirea imaginii
pentru pământul nesfârșit. Ce
știu eu despre acest loc,
locul copacului, timp de decenii,
luat de un bonsai, voci
ridicându-se de pe terenurile de tenis —
Terenuri. Mirosul ierbii înalte proaspăt tăiate.
Așa cum cineva se așteaptă de la un poet liric.
Ne uităm la lume o dată, în copilărie.
Restul e memorie.

Macul roșu

Important
nu este
să gândești. Sentimentele:
o, le am pe alea; ele
mă conduc. Am
un domn în ceruri,
numit soarele, și mă deschid lui,
arătându-i focul inimii mele, focul
ca și prezența sa.
Ce ar putea fi o asemenea glorie
dacă nu o inimă? O, frați și surori,
erați voi ca mine odinioară, demult,
înainte să fiți oameni? V-ați permis
să vă deschideți o dată; cine nu
s-ar mai deschide în veci? Pentru că adevăr
grăiesc eu,
așa cum o faceți și voi. Grăiesc
pentru că sunt sfărâmată.

Louise Glück, traducerile îmi aparțin în totalitate

surse: 1, 2 & 3

3 poeți, câte un poem


Urmează-ți calea, udă-ți florile

Urmează-ți calea,
Udă-ți florile,
Iubește-ți trandafirii.
Restul e umbra
unor copaci neștiuți.

Realitatea e mereu
Mai mult sau mai puțin
Decât vrem noi.
Doar noi suntem mereu
Egali cu noi înșine.

E bine să trăiești singur,
Și nobil, și măreț
Mereu să trăiești modest.
Lasă durerea pe altar
Drept ofrandă adusă zeilor.

Privește viața de la distanță.
Niciodată să nu te îndoiești de ea.
Nu-ți va spune
nimic. Răspunsul
Zace dincolo de Zei.

Dar, tăcut, să imiți
Olimpul în inima ta.
Zeii sunt zei
Fiindcă ei nu meditează despre
Ceea ce sunt.

Caii în miezul de noapte fără lună

Inimile noastre se avântă, pierdute, în pădurile întunecoase.
Visul nostru se luptă în castelul îndoielii.
Dar e muzică în noi. Speranța e împinsă în jos,
dar îngerul zboară din nou, luându-ne cu sine.
Diminețile de vară încep inch cu inch
în timp ce noi dormim și se plimbă cu noi mai târziu
ca o frumusețe cu picioare lungi
pe străzile mizere. Nu-i nicio surpriză
că pericolul și durerea ne înconjoară.
Ce uimește este cântul.
Știm că armăsarii sunt aici pe pajiștea
întunecată pentru că-i mirosim,
îi auzim cum respiră.
Spiritul nostru rezistă ca un om croindu-și drum
printr-o vale înghețată
care deodată simte mirosul florilor
și își dă seama că zăpada se topește
departe în vârful muntelui,
știe că primăvara a venit.

În picioarele goale

Să mă iubești cu încălțările scoase
înseamnă să-mi iubești picioarele bronzate & lungi,
iubite dulci, bune ca și lingurile;
iar picioarele mele, acei doi copii
lăsați să se joace goi pușcă. Esențe tari,
degetele mele de la picioare. Nemaifiind legate.
Și, ceea ce contează, vezi unghiile și toate
cele zece stadii, rădăcină cu rădăcină.
Toate, vii și sălbatice, acest
porcușor a mers la piață, iar acest porcușor
a rămas. Picioare lungi & arămii și unghii lungi & maronii.
Mai sus, dragule, femeia
își cheamă secretele, căsuțe,
vorbele ce ți le spun.

Nu mai e nimeni în afară de noi
în această casă de pe fâșia asta de pământ.
Marea poartă un clopot în buric.
Iar eu sunt fetița ta în picioarele goale pentru o
săptămână întreagă. Vrei niște salam?
Nu. Nu vrei, mai bine, niște scotch?
Nu. Nu bei deloc. În schimb,
mă bei pe mine. Pescărușii omoară pești,
urlând ca țâncii de trei ani.
Resacul e narcotic, strigând,
sunt, sunt, sunt
toată noaptea. În picioarele goale,
îți masez spatele în sus și-n jos.
Dimineața, alerg din ușă în ușă
în cabină jucând prinselea.
Acum mă apuci de glezne.
Acum îți faci drum în sus pe picioarele mele
și mă penetrezi hămesită

traducerile îmi aparțin

poemele sunt scrise de Fernando Pessoa, Jack Gilbert & Anne Sexton

exercițiu, Dugan și apologia vinului


1. Despre Asfalt: Niciun pic de verdeață

Extrage piatra
pământului, cimentează plaja,
fă surf pe pereți, numește-o „stradă”,
să nu lași teren sau verdeață
care să acopere păcatele instinctului,
ci lasă opacitatea nisipului
să fie sticlă pentru a ține căldura
afară, simțurile înăuntru.
Apoi, când timpu-i Beat,
înfășurându-se în moarte, îi cere
zeului favoarea idiotului,
o, lasă să crească un stâlp de iluminat
din absența lui, îndoaie-l,
plin de atenție, și să înflorească
ușor. Lasă o curbă să scoată
o greșeală acceptabilă. Lasă
„strada” să devină o sufragerie.
Confortabil așezat, aprins
de solicitudinea „lămpii”,
Beatul și strada sunt una.
Spun, „Să nu fie praf:
dărâmați cu buldozere dealurile
în văi: să fie totul drept.
Apoi dărâmați munții
și lăsați punțile lor de ardezie
să se așeze frumos, gri.
Lăsați tivurile lor
să fie smolite împotriva buruienilor
de asfalt, de elixirul
vulcanilor turnat fierbinte noaptea”.
Apoi portul fără suflete noaptea
devine om, iar zeul
Beat: nu mai e nimeni aici
care să fie, dar căruia-i pasă?

2. Portret împotriva femeilor

Oasele, în timp ce cădea,
trebuie să fi lovit pielea
dintre ele și piatră,
dar distanțele vinului
erau mușamaua sa
împotriva acestei dureroase crime
de a sta culcat pe stradă,
din moment ce „Domnul are grijă de ele”.
S-a rostogolit pe spate,
mâna lui dreaptă în gura lui
larg deschisă, gâlgâind,
arătând albul ochiului:
nu a văzut semnul
ridicat în aerul potrivit
care citea: „Aici stă
un blestemat idiot. Ferește-te”.
Nu: mâna lui, femeia lui, la rădăcina
uscată a sexului său,
dezbate: deformat de vin
și fantezie, ruina
memoriei copilului e aici,
despre cum poarta de la grădină
a fost trântită după cuvintele, „Ieși
rahat de om”,
și asta era, din moment ce ea,
zeița, mama, și soția,
a spus-o și era adevărul.
Părul ei viu a apărut
gri în mâna sa, dinții ei
erau o iluzie când a sărutat-o,
iar carnea ei fermă s-a fleșcăit,
ca a mamei sale. „Acum, doamnă,
sunt bolnav și am rămas fără ciorapi,
așa că salvează-mă: sunt pur, deși
mâna-mi stă pe pulă”.
Apoi a putut să se ridice tânăr
din vagabondajul său
refăcut, fără să vrea,
izbăvindu-l pe cel decăzut,
permisia sa pe această stradă
răscumpărat de grația ei.
Ar fi iarba
pe care s-o așeze, gustul de vin
înăbușit de lapte,
și râsete într-o
junglă a iubirii visată în spatele unui
panou pe care se poate citi:
„Asta este Grădina TA:
Te rog, păstrează curățenia”.

3. Curaj. Progres.

Un cerșetor fără picioare sub el
mijlocul genunchilor
cobora Third Avenue
pe niște mufe capitonate, pe
picioarele sale scurtate sau
neafectate
repetând, „O, minunate,
incomensurabile ceruri!” peste
o trupă dintr-un singur om: o tobă
bass pe role,
trompetă prinsă cu o clamă
de ea, cimbal îmbucat
într-un destin al gălăgiei.Ținea
steagul Americii
pentru copii pe un băț
prins într-o pălărie a unui veteran
și oferea creioane. Era
făcut din ochii roșii ai bețivilor.
Striga, „Curaj! Treci peste!”
Era prăbușit pe întreg
peisajul. Bețivilor, pentru acest
și cu acest creion i-am
tipărit cuvintele beat:
„Stai! Improvizează!”

4. Elegie pentru bețivi

Ce li s-a întâmplat bețivilor
știam, rătăcitorii
care au cerut ajutorul părinților lor
mult prea mult? Unii care duceau lipsă de sănătate
au pierit îmbătrânind; restul
sunt bolnavi și fără șosete,
călcâiele lor cu pielea subțire
albastre cum sunt cochiliile midiilor
care se rostogoleau în vâltoarea apelor din Naxos
când Bachus a dansat pe mal
și le-a dat pe toate dracului.

O, canal urinal,
fii jetul sfânt al Dircei,
pentru ca trăsnetul lui Zeus
să se poată mânia pe Semele,
poftit! Dă-i voie fiului ei,
emițător al taliei Sale,
să-i conducă familia
ca Bromius, zeul vinului!

O, Dionisos, bunule zeu
al memoriei și somnului,
dai grație pungii de hârtie,
agățată de bifurcarea cârjei,
care păstrează fiii ascunși
și mobila vagabonzilor,
din moment ce vinul este cura vinului.

Mulțumită ție, eu,
în condiția mea, sunt
încă posibil și te slăvesc: sunt
beat azi, dar ce va
fi mâine? Mi-am ars
ficatul în cinstea ta pentru un păhărel,
așa că plătește-mi laudele:
pentru trei’șapte de cenți, pentru
prețul unei halbe de drojdie,
Aș preamări vinul, numele tău,
și cum chinul tău a venit
din estul Tebei:
ai învățat femeile ce e vinul
și l-ai păcălit pe Regele Pentheus
să se îmbrace drept una dintre ele:
pentru că tatăl său a murit
în ciuda tuturor ajutoarelor cerute,
durerea pedepsei,
mort de mâna mamei sale!,
încă umple Alcovul
cu speranță din plin:
ruga pentru fulger și
dansul întru blestemul zeului,
din moment ce vinul e cura vinului
iar vinul cura vinul curat
iar vinul cura vinului.

 

Alan Dugan  — Două eșecuri și o tobă, și elegie bețivilor, traducerea îmi aparține

sursa; de există sugestii, vă rog. 

other two poems


Cântec de dragoste: eu și tu

Nimic nu e drept, neted sau paralel:
parii sunt îndoiți, grinzile
nu sunt fixe din fabrică, nici o piesă nu se potrivește
cu altă piesă fără vreo gaură
sau vârf, și cuiele strâmbe
dansează pe toți viermii
de la suprafață. Pe Cristos,
nu sunt vreun tâmplar. Am făcut
acoperișul pentru mine, pereții
pentru mine, podelele
pentru mine, și m-am
spânzurat în casă de unul singur. Am
dansat cu un deget învinețit
pentru a-mi încălzi casa, îmbătat
cu whisky-ul meu: furia.
O, am fixat cu scuipat cuiele furiei
în cadrul operei mele:
a ținut. S-au așezat drept,
netede și paralele, și adevărate
pentru acea clipă măreață. Apoi
au țipat și a trecut prin ea,
stricându-se la capătul celălalt.
Dracu’ să le ia. Ăsta-i iadul,
dar eu am gândit-o, am tăiat-o,
am bătut-o în cuie, și voi
trăi aici până am să mor.
Pot să-mi bat un cui în palma stângă
pentru bucata de cruce pentru palma stângă, dar
nu pot face totul de unul singur.
Am nevoie de o mână ca să-mi bat în cuie dreapta,
un ajutor, o dragoste, o tu, o soție.

Monologul unui pescar ambulant

„Dacă muncești suprafața apei și corpul femeii
poți scoate pești din una și copii din cealaltă
pentru cele două tipuri de supraviețuire. Pescuitul e bun,
ambele feluri sunt adecvate plăcerii și recoltei,
dar munca grea și mizeria sunt criminale;
e o viață bună dacă viața e bună. Dacă nu, nu.
Ești în lume și în lume,
având ambele posibilități: e sportiv și preparator trăind
în ambele feluri, deși trebuie să te gândești la anotimpuri,
iar munca grea și mizeria sunt ceea ce am spus că sunt.
Curge ca apa, repede, pe sub barcă,
apoi lent ca dunele de nisip de sub casă.
Supraviețuiești de unul singur cu peștele, pentru o perioadă,
apoi cu femeia după, când rămâi fără.
Consumi o viață momită cu vremuri bune,
și fie că peștele e pescuit sau nu e o întrebare
pentru cei ce merg să pescuiască bărbați sau printre ei pentru diverse.”

Alan Dugan, traducerile îmi aparțin

surse: 1, 2

cc: Tara Skurtu, still. for she gave me the 1st poems of this guy.

Alan Dugan, un poem


Ce e mai frumos decât să ieși dintr-un bar
în toiul amiezii
în afară de a rămâne în el sau să nu fi
intrat în bar de la început
pentru că aveai o femeie frumoasă cu care să fii?
Aerul miroase a proaspăt
după berea stătută și mirosul pișatului.
Te poți holba la întregul cer:
e albastru și alb și nu
se holbează înapoi la tine cum face oglinda de la bar,
și uite-l pe Cum-îl-cheamă în
urma ta spunând, „O, nu-mi vine
să cred, nu pot să cred: uite-l
holbându-se la căcatul de cer
cu gura deschisă. Nu-ți
dai seama, nenorocit idiot,
că este patru fără un sfert
și trebuie să ne sincronizăm în
cincisprezece minute să ajungem la muncă?”
Așadar mergem la muncă și nu muncim
și chiar putem respira în fața Taurului
pentru că a fost în celălalt bar
în care nu intrăm când e-acolo.

Alan Dugan — Swing Shift Blues, traducerea îmi aparține

sursa

two poems


Prima și ultima oară când am văzut-o
pe fosta mea iubită Anne Sexton a fost la
un protest, la care se citea poezie, împotriva
unui război neconstituțional în Asia
când un căcănar de academician,
ca să-i verifice reputația de bețivancă,
i-a dat o sticlă de bere plină cu vin
după lectură. A băut-o
toată în timp ce se holba la mine
și apoi a zis
„Nu-mi pasă ce crezi,
știi”, de parcă eram
ex-ceva-ul ei, soț, amant,
ce? Și chiar când eram pe cale să-i spun că o
iubesc, am fost, ce,
am fost, întrerupt de dușmanul meu arătos
Galway Kinnell, care i-a zis
„Exact cum mi s-a zis, ochii tăi,
ai unul albastru, unul verde”
și iată-i acolo, cei doi
frumoși poeți, uitându-se fiecare în
minunații ochi ai celuilalt
în timp ce eu beam drojdia* ce rămăsese din vin.

Amintiri bete despre Anne Sexton

sursa

După prima ta lectură de poeme
am dat noroc cu tine
și mi s-a sculat. Mulțumesc.
Știm că pomii bătrâni
nu pot simți nimic
când mugurii verzi trec
prin coaja dură primăvara,
dar așa s-a simțit,
ăsta-i Corelativul Obiectiv
dintre noi, poeții, dragostea:
o sfântă neașteptată durere
a ceva nou răzbătând în afară
dar ducând ceva învechit
ca poemele tale noi & radicale
acele obiecte audibile ale iubirii
răzbătând prin nervi
în timp ce tu transpirai pe scenă,
sălbăticindu-te în aerul dureros
pentru ca toți să știe.

Poem

sursa

traducerile îmi aparțin, Alan Dugan;

thanks to Tara Skurtu, who gave me two poems from this poet; the other one will appear here soon.