de ce am supărat-o pe Petronela Rotar


acum câteva zile am avut o „dispută”, fără să intenționez a o face o dispută, cu Petronela Rotar. ca să fiu înțeles pentru ultima oară, nu am nimic cu dumneaei, sau cu scrierile sale – ori orice altceva -, însă totul a pornit de la un pasaj dintr-un text al ei pe care eu îl consider a fi un rateu literar – sau spuneți-i cum vreți; aici nu vreau să reiau polemica.
mi-a reproșat că e o bucată și că nu reprezintă textul în totalitatea (esența, realizarea?) sa; așadar, ca să fiu fair play, îl redau aici, integral, preluat de pe blogul dumneaei:

sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.

eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.

eu sunt rățușca cea urâtă. mama și tata au zis:  soră-ta e frumoasă și tu ești deșteaptă. i-am crezut. firește că i-am crezut, ei sunt părinții și ei te învață ce e bine. așa. deci ea e aia frumoasă iar eu sunt aia deșteaptă că am zece pe linie și toată ziua sunt cu cartea în mână. apoi tata a zis că lectura multă prostește. și că  sunt proastă.  și bună de nimic. și mi-a mai tras una, să-mi intre bine în cap. peste cap mi-a dat, că acolo tre să îmi intre. aha, carevasăzică nu sunt nici aia deșteaptă. deci nu sunt nici frumoasă, nici deșteaptă. doar bună de nimic. eu sunt rățușca cea urâtă și proastă și bună de nimic.

oricât m-aș uita în oglindă, tot rățușcă mă văd. au zis și mama și tata – ea e frumoasă și eu deșteaptă. apoi tata a zis că sunt o proastă și bună de nimic. dar rățuștele urâte se transformă în lebede, tata. am citit eu. însă cărțile prostesc și mai mult, mi-ai spus deja. nu-i nimic, eu sunt deja tâmpită, nu au ce rău îmi mai face.  nu sunt doar toantă ci și cam urâțică. am coșuri și sunt prea mușchiuloasă, au zis  și colegele de liceu râzând că arăt ca Madonna. nu mai port fustă scurtă, tata, nu mai port fustă deloc.

păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. exact atât cât merită una ca mine. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?
eu sunt lebăda cea neagră, fiindcă nu am fost destul de bună să devin una albă. soțul meu nu se mai uită la mine deși abia ne-am căsătorit.  eu sunt lebăda cea neagră și soțul meu nu se culcă cu mine de doi ani. bine, de 725 de zile, dacă scoatem de la socoteală zilele în care m-a atins în 2 ani. sunt lebăda cu suflet de rățușcă urâtă și nu mă mir că soțul meu nu mă vrea.

eu sunt lebăda neagră cu suflet de rățușcă urâtă și sunt o  vanitoasă și o frivolă.  așa că eu pun poze cu mine, voi vă uitați și vă minunați și vă gândiți: oaica, ce mișto e aia. vă păcălesc să credeți că sunt aproape perfectă. mă simt bine când voi credeți că eu sunt aproape perfectă. nu aș recunoaște nici picată cu ceară că eu pun poze pentru că sunt o pizdă nesigură și am nevoie de confirmări.  eu nu sunt deloc convinsă că sunt așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?

 

așadar, am citit textul; dincolo de frivolitatea limbajului poetic (sau frivolitatea pohemului, vorba lui Naum), părerea mea este aceeași: textul este nerealizat, nereușit, un act ratat (dar, poate, e foarte psihanalizabil, dacă am fi deștepți și am ști teoriile lui Freud despre individ, sexualitate, libido etc.). aflăm despre frustrările euei lirice, care euă lirică poate fi Petronela Rotar, nu, pentru că scrisul este o formă de curățare, de exorcizare a demonilor, de dezgolire a sinelui și afișare, scriind cu sânge,  în public așa cum ești. dar este oare așa?

ce să înțelegem de aici? că ea, eua, este „sunt o femeie frivolă și vanitoasă. pun poze cu mine ca să vedeți voi ce superbă sunt, la vârsta mea, după doi copii. să leșinați de uimire și admirație, uite bă ce bine arată asta, in-cre-di-bil. sunt o femeie vanitoasă. îmi place de mor să văd moaca celor cărora le spun ce vârsta am eu și ce vârstă au fetele mele. mă gâdilă maxim când îmi spune lumea că părem surori. sunt o femeie vanitoasă și narcisistă, mama ar fi trebuit să mă numească Narcisa. tot urât m-ar fi chemat, dar măcar ar fi fost conceptual corect. îmi plac oglinzile, uitați-mă într-o cameră cu oglinzi și nu o să mă satur să mă sorb din priviri. mi-aș lua limbă în gură de mișto ce sunt. sunt așa de futabilă că mi-e teamă că o să ajung pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncțiile erectile. sunt foarte mișto.”

conceptual corect sună a politically correct, ceea ce ar fi fost mai aproape de ironie – zic eu, pentru că textul este denumit autoironic; însă acest conceptual ironic strică orice brumă de ironie ar fi în text (ca orice text feminin – fără a fi misogin, e umila mea părere – se folosește des de pronumele cele personale, posesive etc. formă accentuată sau nu etc.), se învârte în jurul antitezei aparență-esență, fiind în continuare autoironic și sarcasm; dar sarcasmul, conform DEX-ului – fie el și online, până una-alta, iertat să fiu –, este ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare, dar textul mai degrabă o filă de jurnal, cel al unei adolescente  ce se apropie vertiginos de vârsta de 16 ani și i se confesează jurnalului privind viața ei interioară și scindarea ei între, repet, aparența și esența sa (aparenta ei frumusețe, și vanitate, și sex appeal: „sunt așa de futabilă”, „mi-aș lua limbi în gură de mișto ce sunt” – desigur, toate – expresii antipoetice, care mai degrabă afectează textul și, poate că el așa a fost intenționat, efectul pe care îl produce este unul mai degrabă de comic involuntar. esența euei lirice fiind aceea că nu este nici frumoasă, nici deșteaptă, nici dorită: „păi dacă sunt rățușca urâtă și cam proastă, o să mă mulțumesc cu puțin. puțină iubire, foarte puțin respect. dar uite, tata, am crescut și mi s-au înnegrit penele! tata?  lebedele negre sunt oile negre ale lebedelor albe? că altă explicație nu am.  tata, există și alte lebede negre ca mine?”; repetiția sintagmei lebăda neagră nu ajută la curgerea textului, ci mai degrabă îl îngreunează, face expresia lirică – să îi spunem așa – să se împotmolească; esența ei ca individă, ca persoană, ca subiect este aceea a ratării, soțul nu o vrea, nici nu o dorește, familia o transformă într-o persoană frustrată și lipsită de încredere în sine, prin raportare și comparație cu cealaltă, sora ei, vorba Ileanei Mălăncioiu, de dincolo).

nu există nicio fărâmă de liric, de transformare, de transfigurare, de transcendere a lumii, a realului, a mundanului; fetița cu chibrituri nu e deloc convinsă că e „(…) așa de mișto cum v-am făcut să credeți pe voi. și atunci pun și mai multe poze. eu sunt rățușca cea urâtă și încă nu m-am convins că am sfârșit lebădă, fie și neagră. aștept să mă convingeți voi. hai, îndrăzniți. nu e așa că sunt fooooarte mișto?”. toată intenția de autoironie și sarcasm pică într-un ușor penibil al textului, un comic involuntar, ceea ce face textul să devină mai degrabă agasant decât unul care să atingă coardele sensibile ale sufletului uman, și nu sunt ironic.
expresii precum „mi-aș lua limbi în gură” sau altele nu ajută textul și nu îi conferă greutate. motivul ratării sale este acela că limbajul este plat, construcția textul nu face decât să-l facă să sune redundant. expresiile vulgare, deși sunt tari, nu conferă expresivitate textului, ci, din contra, îl fac să fie ceea ce e: text prozaic, maculatură.

eu nu sunt ca cei care i-au recenzat cartea, care i-au promovat-o, care au emis verdicte și judecăți de valoare, care i-au dat un credit simbolic, care au creat o primă impresie de lectură; eu sunt mic, și hater, și troll, cum mi s-a zis; mai mult, eu sunt nesimțit & frustrat, după cum pare, deoarece mi-am permis ca, în neștiința mea a felului în care se mănâncă povestea asta (critica literară), să emit o judecată de valoare (datul cu părerea – așa vulgar cum sună – este, în fond, tot o emitere a unei judecăți de valoare) față de textul ei.

și, în ultimul și ultimul rând, aș dori totuși să pun următoarea întrebare: nu există ceea ce se cheamă critică stilistică? (e una retorică; aparent, e greu de dedus asta) pentru că, deși sunt eu mic și neștiutor, cred că acei oameni care i-au recenzat cartea/evaluat etc., au recurs la această metodă – astfel încât să evidențieze atuurile sau tarele textului, punctele de forță sau locurile comune din text; iar prin textul integral citat mai sus, a cărui analiză nu se vrea cea a unui om avizat – sau mai știu eu cum –, ci, mai degrabă, a unui iubitor de cărți și literatură de înaltă calitate, 1) nu mi-am schimbat părerea/verdictul/judecata de valoare referitor la gradul de realizare sau de literaturitate a poemului în cauză (căci este „poem în proză”, cum spune Mihail Vakulovski) 2) am ajuns să reflectez la metoda de analiză și criteriile după care se ghidează editorii & criticii care dau undă verde cărților în genere.

atât. Cehov zisese că „Lipsit de talent nu-i acel ce nu știe să scrie romane (…), ci cel ce scrie și nu știe să ascundă c-o face” (Ionîci), câtă dreptate avea, înlocuiți romane cu cărți sau literatură și e același lucru

tentativă 7


răsăritul soarelui la orizont nu e decât firma unui hotel de **** pierdut undeva printre multele blocuri
de o parte și de alta a dâmboviței

picioarele mă tot duc undeva, dar unde este drumul spre wonderlandul ăla
unde e drumul spre patul tău pierdut printre atâtea multe alte paturi
cu muzica asta care încearcă să suplinească absența asta a ta și sărutul ăsta al tău
și parfumul ăsta al tău și tot acest mare gol
din stomac purcede cu voma pe greață călcând

dar e în regulă, voi găsi un taximetrist, îi voi spune
probabil o glumă
o vorbă
măcar ceva, să fiu sigur că încă vorbesc cu cineva
we are alive and kicking, my friend
we are
a live a kicking

tentativă


de fiecare dată când ne culcam
îngereii zburătăceau așa;

iar eu, de fericire, mă alăturam zburătăcelii lor și te priveam de acolo de undeva
cum dormi tu ca un șarpe încolăcit în jurul său

ostenit, dimineața mă întorceam în patul tău ca o rază
și mă încolăceam în jurul taliei tale
așa cum șerpii se încolăcesc unul în jurul celuilalt
apăsați
de îngerei

în timp ce de undeva de acolo îngereii zburătăceau spre țările calde

txt


nu pot
să cred
a rămas atât de puțin timp până când
vom face ceva frumos cu noi, iar oasele noastre
se vor lichefia
îmi șopteai aseară, sub copaci, sub pitica albă,
în sunetele unei vrăbii rătăcite,

vom păși, iar în noi se va
auzi ecoul gândurilor sale
în carcasa goală în care
cândva mai bătea ceva

zilele se scurg una după cealaltă
eu mă
tu te
ah, ce minunat ar fi să

Artele marțipane sau cei trei muschetari


o altă pagină ce a luat naștere, cea despre Artele marțipane, proiect al unor constănțeni, 3 la număr, Diana Roman & Yigru Zeltil & Florin Prunaru, care vor să îi ofere Constanței un reviriment, dacă nu o  „imaculată concepție”, cultural-artistic care, speră ei, iar eu alături de ei, va prinde aripi și va deveni ceva […]

Răspuns pentru Adrian


Dragul meu Adrian,

În primul rând, apreciez efortul pe care l-ai depus în a-mi scrie această scrisoare folosindu-te de o peniță pe care, la fiecare cinci, șase cuvinte, ai înmuiat-o într-o călimară minusculă; înseamnă mult pentru mine acest efort al tău și caldele cuvinte la adresa mea.
Vreau să știi că apreciez la modul absolut sincer cuvintele acestea și grija pe care o acorzi, mai presus de toate, carierei mele de scriitor, de poet, de o formă fără fond, o, deja e prea mult pentru mine, pentru că, nu-i așa, ție nu ți-am părut niciodată – mai – educat; te înțeleg perfect.
A fost foarte ușor pentru mincinoșii mei colegi de cenaclu, de litere, de aiurea să mă păcălească spunându-mi că am talent, desigur, o, vai!, cât de naiv am putut fi crezându-le părerile și opiniile pe care și le exprimau vizavi de poemele mele, care, desigur, tu ai perfectă dreptate, sunt plictisitoare, sunt seci și pline de locuri comune; și juriul, blestemat fie și el!, evident, și blestemată fie și ziua când am zis Da!, vin la festivitatea de premiere, blestemați fie cei ce mi-au acordat premiu de debut (acum, colegii mei râd de mine, pe deplin satisfăcuți de căderea mea de pe un piedestal – probabil – ridicat de mine mie însumi, iar ecologiștii deplâng defrișarea masivă făcută în zonele virgine ale unor păduri dintr-o zonă exotică a lumii – sau nu), cel ce m-a păcălit acordându-mi acest premiu de debut, care a omorât o întreagă pădure numai pentru a-mi tipări un volum plin de, oh, oh, vai!, nimicuri, pure mâzgălituri.

E foarte greu pentru mine, și să știi că aceste rânduri sunt scrise înecându-mi amarul în pahar după pahar de whisky cu gheață, sau chiar double whiskey on the rocks, iar degetele mele alunecă aproape haotic deasupra tastelor acestui laptop care mi-a servit în a-mi scrie opul ratat.

(Când spun că e foarte greu pentru mine, mă refer la mincinoșii de colegi și de editori și de critici că m-au mințit atâta timp, tu ești lumina de la capătul tunelului, cel care m-a ajutat să-mi dau seama de cât de ratat sunt ca scriitor în general.)

Desigur, desigur, tu as raison când spui ceea ce spui și tocmai de aceea îți apreciez, să știi!, pe deplin sinceritatea și obiectivitatea; nimeni niciodată nu mi-a deschis ochii atât de mult pe cât ai făcut tu în această epistolă/ misivă adresată mie, un „ băiat frumos și sănătos”, cum foarte elogios te exprimi tu referitor la mine; săracele maimuțe, ce vină or fi având ele de au ajuns într-o comparație atât de dizgrațioasă, aș spune eu, referitoare la poemele mele, un antitalent desăvârșit, un poet ratat cu acte în regulă.

Îți rămân veșnic îndatorat, dragul meu Adrian, mult prețuitul meu critic literar și cărturar, și aștept cu nerăbdare următoarea ta misivă, când va fi timpul, desigur,

în veci recunoscător,
Florin Buzdugan

poem de prin iarnă


oamenii sunt animale (ne plimbăm pe străzile înghețate ale orașului, aburii noștri se lovesc unul de celălalt, spațiul este mut în jurul nostru, secundele nu se aud, nici bătăile guguștiucilor din noi,

eu mă gândesc la pielea ta ce se răsfrânge în miile de ochi lipiți de asfalt – răsfrânte asupra noastră, tu te gândești la)

copacii goi din fața noastră, lipiți toți ca un morman de oase uitate în măruntaiele pământului (el se gândește la mâna mea înghețată, eu nu simt decât cum gura mea îngheață din ce în ce, la pașii noștri ce nu se aud, de parcă am pluti – așa se întâmplă când bei prea mult vin sau bere, crede că)

toată bura asta de pe jos, așezată ca o folie protectoare, este de fapt scursura ochilor pe care-i călcăm uitați de noi, toți ochii ăștia care ne dezbracă rând pe rând de haine, gânduri, oase, ipseitatea – cuvânt pompos pentru noi – a noastră (și cred că după colț o s-o las să meargă singură înainte, eu o să mă opresc, o să mă chircesc și)

o să crească un copac aici, zicea, și ne vom anina toate amintirile de-o creangă de sus, cum fac copiii cu tenișii lor aruncați

pe firele electrice ale unui cer fracturat.