Domnișoara din Tacna, Llosa


Dintotdeauna m-a fascinat acel proces care este nașterea unei ficțiuni. Am în urmă destui ani de când le scriu, dar n-a fost chip să mă dezbar de senzația de nedumerire și de surprindere încercată înaintea neprevăzutului, alunecosului drum ales de minte pentru a „inventa” — apelând la cele mai secrete năzuințe, impulsuri, palpitații — o istorisire. SCriind la prezenta piesă de teatru (Domnișoara din Tacna — nota mea) cu convingerea că recreez (cu destul trădări) aventura unui personaj familial, de care am fost foarte legat în copilărie, eram departe de a bănui că, sub pretextul acela, încercam, de fapt, să captez într-o istorisire însăși materia — imposibil de înhățat, lunecând printre degete, schimbătoare, volatilă, veșnică — din care sunt făcute istorisirile.

***

Belisario: Nu e o istorie de dragoste, nu e o istorie romantică. Și atunci ce e? (Ridică din umeri.) Întotdeauna te va uimi la fel obârșia asta ciudată, inexplicabilă, a istoriilor. Se înfiripă din lucruri pe care le crezi uitate și pe care memoria ți le servește când te-aștepți mai puțin, numai pentru ca imaginația să vină și să le trădeze. (Privind-o pe Mamaé) Tot ce țineam minte despre matale era imaginea aceasta a ultimei perioade: o bucățică acolo de femeie, cocârjată în jilț, făcând pe ea. (Se ridică în picioare, se apropie de Mamaé.) Erai tare bună, Mamaé, e purul adevăr. Pâinea lui Dumnezeu. Dar nici n-ai prea avut de ales, nu-i așa? De ce m-oi fi apucat să-ți deapăn istoria? Căci trebuie să știi că n-am devenit nici avocat, nici diplomat, nici poet, ci m-am dedicat trup și suflet chemării acesteia pe care s-ar putea s-o fi deprins de la matale: istorisirea de povești. Vezi, poate de-aceea am făcut-o: ca să mă achit de o datorie. Și, pentru că povestea adevărată n-o știam, la lucrurile de care îmi aminteam a trebuit să adaug altele pe care ori le inventam, ori le șterpeleam de ici, de colo, așa cum făceai matale cu postirile despre domnișoara din Tacna, nu, Mamaé?

Îi închide ochii și o sărută pe frunte. Pe când se îndepărtează, încet, înspre un colț al scenei, cade

Mario Vargas Llosa — Domnișoara din Tacna, în Teatru, traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari și Alina Cantacuzino,  Curtea Veche, București, 2005

Artele marțipane sau cei trei muschetari


o altă pagină ce a luat naștere, cea despre Artele marțipane, proiect al unor constănțeni, 3 la număr, Diana Roman & Yigru Zeltil & Florin Prunaru, care vor să îi ofere Constanței un reviriment, dacă nu o  „imaculată concepție”, cultural-artistic care, speră ei, iar eu alături de ei, va prinde aripi și va deveni ceva […]