25 | July | 2010 | florin buzdugan

foarte rău; ultimile nopţi nu am putut dormi aşa de bine; vise nenoricite, somn agitat… plecări, iluzii, deziluzii… efemeritate.

da! efemeritatea este ceea ce mă enervează pe mine, efemeritatea clipelor şi a vieţii în general. timpul. mă preocupă timpul foarte mult. e ca o o fobie. ca o boală. degenerativă. voi muri probabil căutând un răspuns la întrebarea: cine/ ce e timpul? desigur, este o forţă care ne trage într-un vârtej şi ne ameţeşte. dar când a apărut? cum a apărut? de ce? de ce a creat Dumnezeu timpul dacă El este etern? desigur, nu pun sub lupă motivaţia Divinităţii drept un motiv pentru a mă abate de la regula Crede şi nu cerceta!, dar mi se pare ridicul uneori. asta ne face nesiguri pe noi. timpul.

mă simt slăbit. parcă am mai slăbit câteva kilograme. parcă am pierdut un prieten. mi-e frică să-mi fi pierdut acest prieten. mi-e frică să mă fi abandonat.

urăsc indiferenţa. e ca un cuţit înfipt în spate încet. atât de încet încât îi simţi lama penetrându-ţi pielea, măduva spinării, nervii. paralizându-te complet şi ireversibil. e ca un cuţit.

sunt foarte timorat zilele astea. pentru că vreau un răspuns la o întrebare. un singur răspuns. atât.

nimic mai mult. dar nu primesc, nu încă. nu ştiu dacă îl voi primi. şi totuşi… dacă nu va mai exista timpul de după? dacă… dacă… dacă! acest dacă! e stupid, penibil şi insolent. e o lipsă de graţie a certitudinii şi mă scoate din sărite.

dacă am fi copii, ne-am permite să fim naivi şi boemi, dar nu suntem copii, suntem adulţi şi trebuie să ne purtăm ca atare, într-o societate lipsită de scrupule, într-o societate în care accentul se pune pe aspect, pe formă, şi nu pe esenţă. totul e extrinsec, nu intrinsec. mă urăsc.

mă urăsc pentru că mâine probabil voi fi mai bine şi voi citi cu scârbă aceste rânduri.

Tempus irreparabillis fugit est! la naiba cu timpul ăsta.

mi-e cald…