am fost la munte și mi-a plăcut

atunci când vorbesc despre schizofrenia capitalistă spun că în contextul în care trăim e din ce în ce mai greu să fii autentic.
autentic, un cuvânt mare, însă exprimă exact ce anume vreau să spun: ai de ales între a face ceea ce îți dorești și ceea ce îți permite să trăiești: chinul, resimțit ca smulgerea cu forcepsul, de a nu (putea) alege să faci (musai) ceea ce îți dorești.

dar ce îți dorești, de fapt? sistemul de învățământ și societatea în general se interesează prea puțin de ceea ce individul (la nivel pur personal) dorește; ai etichetele, ai norma, ai preceptele, dar nu ai ghidajul necesar de facto.

cu alte cuvinte, dacă ai scopuri umaniste (idealismul vetust), fii sigur că nu vei putea trăi din asta; dacă ai scopuri pur pragmatice (să zicem utilitariste), în mod sigur vei avea cum trăi. goana după iluzii, goana după bani, după un trai: ești forțat să trăiești independente, odată finalizate studiile, ești expulzat din orice înseamnă sistem: nimeni nu te mai ghidează, te confrunți singur cu situații despre care nu știi nimic. înveți din mers, tatonezi terenul, și ești tentat să sacrifici latura umană din tine (umană = dimensiunea naivă, ingeună) care îți dădea un motiv de a fi în lume.
scos în afară – expulzat, exclus, ești forțat să o iei de fiecare dată de la capăt, neavând niciodată certitudinea că vei ajunge la liman.

este un truism, desigur, însă capitalismul tocmai asta face: schizofrenia capitalistă nu este altceva decât forțarea individului (sau traumatismul resimțit de către individ) să aleagă între A și (sau) B: ori asta, ori asta, nu le poți avea pe ambele, abandon all hope ye who enter here, dar unde (sau, mai exact, ce) este aici? plecarea de acasă, propășirea, punerea unei baze individuale, care să perpetueze mai apoi nucleul unor precepte social-normative: familia, cuplul, dragostea, alegerea.

probabil că mi-e frică de alegeri, fiindcă în ipoteză toate variantele sunt posibile și, evident, potențial făcute (în fantasmă), însă odată pusă în fapt alegerea, un drum se deschide, un altul se închide – un alt truism, însă așa se întâmplă în general: spunem așa sau așa fiindcă nu avem altceva mai bun de spus, sau nu știm să articulăm mai bine ceea ce zace acolo, ca o speculare a ceea ce e încă neexprimat.

e noapte, e frig, urmează o zi, apoi o noapte: urmează un pas în fața celuilalt, urmează o alegere după o alta: un șir cauzal fără oprire, fără sfârșit, până când

ori A, ori B, niciodată ambele – sau, dacă poți să le îmbini, să faci A=B, să le faci prin foarte mult chin, prin foarte mult efort: însă apare întrebarea: merită, oare, toate acestea? pentru ce? care e finalitatea (scopul) alegerilor mele? care e rezultatul? nu am de unde ști, pot doar intui că va fi (în potențialitate, deja e) mai bine; însă timpul, nemesis cum este el, nu spune ce va fi, nu arată ceea ce, la un moment, va fi fost, așadar trăiesc cu spaima unui neant pus în act, a unei fantasmări care va fi (trecut) în momentul în care se va întâmpla.

și de ce, și pentru ce? oricum angoasa e acolo, spaima e și ea tot acolo. dârzenia de a nu ceda e singurul motor care ne pune în mișcare, un soi de mecanism de apărare de care nu suntem pe deplin conștienți (dar nu vorbesc aici de determinism).

capitalism, idealism și clivajul dintre cele două.

Cuvintele și lucrurile

             Ce se întâmplă când o serie de tineri scriitori, debutați sau în pragul debutului, se adună laolaltă și scriu texte, ghidați fiind de trei scriitori reprezentativi ai unor generații?

            Ce se întâmplă cu ei și în ființa lor atunci când lucrul pe text devine concret, iar lucrul se concretizează într-o înșiruire de cuvinte poetice, lirice, antilirice, ritmate, rimate etc.? Aceeași întrebare, poate, și-au pus-o și organizatorii de anul acesta ai Student Festului.

            Anul acesta, în sânul târgului timișorean, o mână de oameni tocmai asta au făcut. Din 23 de înscriși numai 12 au fost selectați de către poeții Claudiu Komartin și Sorin Despot pentru a participa la atelierele de poezie din  cadrul Student Fest 2015, a cărui temă – centrală, putem spune – a fost conflictul. Conflictul poate lua variate forme, o adevărată himeră conceptuală: de la conflictul dintre viziunea poetică a participanților și tăieturile chirurgicale aplicate pe textele lor de către traineri până la conflictul dintre forma poetică și mijloacele cu care aceasta se materializează în același text, conflictul interior.

            O altă formă pe care o poate lua conflictul este aceea a lumii exterioare care invadează, sufocă tot mai mult individul. Cei adunați în cadrul acestor ateliere tocmai asta au făcut, au dezbătut tema conflictului în textele lor, pornind de la diverse indicații regizorale date de traineri și ajungând la a parodia po(h)eme consacrate ale literaturii române (vezi La steaua a lui Eminescu și textele rezultate în urma acestui joc ludic).

            Nu degeaba se scanda acum 25 de ani „azi în Timișoara, mâine în toată țara”; și într-adevăr așa este: niciun alt festival în țară nu are amplitudinea și magnitudinea pe care o are StudentFestul.

            Revenind la atelierele de creație ținute 4 zile la rând, 3 zile de creație poetică coordonate de Komartin și Despot și o zi în care Simona Popescu a ținut un atelier de creative writing; ce mai poți face după 3 zile de creative (thinking and) writing încontinuu? Ei bine, dacă veți merge să îi căutați pe participanții la atelierele de poezie, veți vedea. Textele vorbesc de la sine; unele mai reușite, altele mai puțin reușite; unele mai inocente, altele de o reală măiestrie tehnic-stilistică. In the Big Apple, everything is possible, ar zice un american; în Timișoara, idem, ar zice românul.

            Komartin & Despot, acest duo poetic-mitraliant, i-au ținut pe participanți la Casa Artelor, unde au discutat despre formă poetică, despre limbaj, despre rolul limbajului, despre clișee, despre ludic. A lua un cuvânt, înghețată, și a-l pune într-un text pentru a sublinia o anumită idee – cine s-ar fi gândit la o astfel de sarcină? A crea un text à la Gherasim Luca, pornind de la textul luc-ian passionnément, în care bâlba să creeze un nou sens, un nou text, un joc de cuvinte inedit – care să păstreze în sine un sens pe care cititorul să-l observe sau să-l prindă –; a scrie un text pornind de la o legendă a unui turn al dragostei, în care eul și celălalt sunt puși să conviețuiască înainte de a divorța definitiv; dragostea încă are forme de manifestare poetică în feluri și chipuri care transcend clișeul și parodia neintenționate.

         În primele două zile asta au făcut tinerii scriitori ghidați, alternativ, de Sorin Despot și Claudiu Komartin; în a treia zi, duoul Komartin–Despot a venit și a mai pus niște paie pe focul temei conflict(uale). Ca un etalon al creției poetice, la final, printre râsete și chicote, printre discuții despre prietenie și conflictul (a se citi competiția) dintre scriitori în general, și cei doi în particular, membrii au creat  un cadavre, citit la „ceremonia de absolvire”.

         În a patra zi, Simona Popescu a ținut un atelier de scriere creativă, în care din cei mulți puțini au rămas, în care din cei mulți puțini au scris. Ce? Iată marea întrebare, unii au scris „pledoarii în verde” sub forma unei scrisori adresate unui prieten (sub forma unui cititor); alții – texte poetice cu același caracter de pledoarie pentru ceea ce înseamnă pentru fiecare poezia. Apoi exerciții în care se dă o listă cu termeni cheie: Radiohead, Pink Floyd, Almodovar, Woody Allen, frunză, nori, fresh, activist și gheață. Un text bun și un text prost; iată, au prevalat textele proaste, scrise bine însă – formă de abolire a conflictului (sau de mascare a acestuia) prin ludic, prin joc, prin râs. Fiecare metodă de preluare a unor cunoștințe vine însoțită – în cadrul atelierului Simonei Popescu – de o recomandare de lectură pentru fiecare tânăr scriitor; pentru că acest conflict nu se încheie aici, în cadrul StudentFestului, ci continuă, fiecare dintre participanți luând cu sine, în sine, conflictul dintre cuvânt și idee, dintre cuvinte și lucruri, așa cum și Foucault a abolit această tensiune dintre idee și replierea-i asupră-i prin cuvinte. Cuvintele care vin în față, care nu mai sunt una, ci care sunt și una, și alta: formă și esență, formă a esenței, esență a formei – voi gândiți-vă la orice altă combinare a cuvintelor, noi ne continuăm acest periplu prin republica literelor, prin țara poeziei, în sinele nostru, mereu creând, mereu căutând acea formă perfectă.

         Recomandări de lectură pentru fiecare făcute de Simona Popescu: Radu Vancu, poezia anilor ʼ60 din SUA, Andrei Dósa, Radu Vancu, Andrei Bodiu, Al. Mușina et alii, pentru că pentru a scrie poezie e nevoie să citești poezie, multă poezie. Mereu cu acea încrâncenare a conflictului dintre forma poetică și ustensilele pe care le ai și mereu cu acea conștientizare a conflictului dintre ceea ce a fost, ceea e e și ceea ce poți face. Poezia e un modus vivendi, ar zice suprarealiștii, poezia e tehnică, ar zice tehniciștii.

         Eu voi încheia și voi spune că, datorită unor persoane cu care am avut ocazia să vorbesc, Mihaela Mănoiu, Elena Marin, Elena Dîrman, Issabela Pașca, Ștefania Trușcă, Cristina Moldoveanu, Dragoș Argint, Viviana Dărăbanț, Claudia Achim, Tudor Sima, Andra Lăzărescu și mulți alții; datorită lor, ziceam, putem încheia spunând că poezia e; s-a văzut, s-a simțit. Participanții: Mariana Gunță Adrian Laichici, Mădălina Bălănescu, Roxana Diaconescu, Ramona Sas, Ana Chițulean, Bogdan David Diță, Patricia Lelik, Andrei Ene și Adriana Cazan – toți pot confirma că, prin munca titanică, se poate spune chiar sisifică – o, tu, Camus –, am fost cu toții, chiar și pentru o săptămână, mult mai aproape de poezie.

         Anul acesta, poezia a fost (în) Timișoara. Conflict (dintre) cuvinte și lucruri.

Mircea Cărtărescu – plurivers

căderea

VII

Melcii și peștii zburători în iarba putredă își lasă udul
urinează roșu în iarba uscată.
lichenul cerbului și lichenul de islanda, roșii,
combustii roșii guvernează, și roșii generații ale roșului
se depărtează, per se, de aștri și sensuri
și când ei pleacă, totul e absență, totul e reversul său,
aerul e flăcări și casele sunt aer și timpul
sub ochii noștri devine materie.
ochii basedovici asistă la ceremonialul
prin care autoservirile se întronează pe emisfera de plastic
cunosc poteca spre fundul pădurilor,
spre limita lucrului

(…) – p. 29

eros și anteros

lângă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței
și brândușe cât noi de înalte
între eros și thanatos ezităm, rătăciți în labirintul tramvaielor,
ascultând resacul morților în vitrine de librării și anticariate
privind cum copacii iau drumul norilor, cum mâinile iau drumul
buzelor
ne destrămăm, trecem unul în altul, încercăm și încercăm felul de
a iubi al salamandrei în mijlocul flăcării
felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi
s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot în primăvară,
căci noi am crezut, și cu viscere străvezii, inutile, sterile
noroi versatil, ne echipăm în tăcere
pentru o nebunească imersiune în apa de dubloni și cianură a verii. – pp. 42-43

fotografii

plan

privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900
toți oamenii aceștia sunt morți. e totuși o viață
și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger
pipăi coaja de emulsie nu cu ochii
și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea
pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc
pot simți, pot vorbi. îmi pipăi degetele și apoi ating paharul
cu apă de pe masă. mă uit pe ziar „situația din beirut
din nou încordată. elicoptere ale forțelor de descurajare”
și apoi neant. neant istoric. acolo cad bombe incendiare, aici ating
paharul
și pot să-mi spun numele. văd o secundă
secțiunea cunoscută prin laringe din cartea de anatomie
într-o lumină verde. ei, care au trăit
sau n-au trăit, puțin le pasă. e ca și cum ar trăi
cu intensitate maximă clipa
în care ar fi tăiați în două de un tren, totul fiind filmat
cu încetinitorul. le văd sudoarea
încremenită în boabe uriașe pe gâturi, trăgându-i în jos
spre ce? în timp ce trenul desfășoară un întreg discurs
al teroarei. încremenire
într-o cabină de presurizare, un palier
către moarte. și totul alb-negru până se-ntunecă.

am consistența fierului pe lângă ei. de altfel paharul
tremură vizibil la atingerea mâiniii mele.
lor, puțin le pasă. se uită drept în ochii tăi
ca niște revoluționari în cămăși puși la zid
în fața armei cu repetiție. glorie chimică.
iar tu din mijlocul cărnii tale arunci o privire ca o monedă
în mijlocul singurătății lor.

(recomandare: jocuri mecanice, poemul poem de amor)

imortalizarea

(…)

pindar își cară odele din cenaclu-n cenaclu
și regii cu capete de penol își bandajează ghimpele din coadă.
cea mai frumoasă dintre morți… la 23 de ani umplea mănuși de iridiu
cu bucăți de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,
pentru el vara devenise o uriașă istorie a literaturii mereu interbelice,
cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate
peste vechea glazură a unei alte stupide realități
construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioșcurilor de sub
crengile din plastilină albastră
universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile
învăța să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile
frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze, frigidele
cearceafuri de aer
învăța să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,
galele ambiției în halat de mătase,
internaționalele de atletism ale fricii…

(…) – pp. 78-79

s-a dus amorul…

(…)

– eu? particip și eu la bucuria generală.
și iată cum: m-am dat jos din mașina 109 cu o stație mai încoace
și am luat-o haihui pe iarba de pe marginea șoselei.
autobasculantele, mașinile TIR, camioanele vâjâiau cu tablele lor
în sus și în jos, cărând țevi, saci și mortar
tramvaiele glisau ca în vis…
așa că m-am așezat pe bordură și am privit în iarba care sticlea.
ia te uită, o albină tăvălită prin praf
un celofan de bomboană cu lapte
un gândac cu elitră zdrobită, fugind pe o parte. câte nu se
întâmplă
la rădăcina unui fir de iarbă, înfiorat
de briza de aer cald suflând dinspre ferestrele fabricii de sârmă.
un cer albastru, soare, umbre-ncâlcite, zgomote de eșapament
șine aurii de tramvai, iarbă verde, râme, gândaci…
și-ar fi dorit mai mult Thao și Boddhisattva?

Dealul urca frumos cu tot cu stâlpi, case, limuzine, șosea, nu mai
iubeam pe nimeni…
m-am sculat până la urmă, pentru că unii voiau să parcheze un camion
am stat și m-am uitat la ei:
– bagă tare!
dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…
încă puțin… mai, mai, mai, mai, mai, mai, mai…
stai ! ceva mai la stânga… așa!
dă-i că merge… încă, încă, încă puțin…
aaatât!
stop!
asta e.

soarele plutea în slava cerului. – pp. 132-133

(sugestie: poeme de amor, monștri ai elegiei, textul autoportret într-o flacără de brichetă, p. 139)

viziune de seară

(…)

intram și ieșeam din dragoste și memorie ca din niște spații
semnificative
convins că doar sentimentul poate unifica lumea:
dinspre subiect – sentimentul; dinspre obiect – moartea
care este sentimentul lucrurilor pentru noi. – pp. 144-145

Mircea Cărtărescu – plurivers, vol. 1, Humanitas, București, 2003
notă: veți observa, cei ce aveți curiozitatea să mergeți la text, că e o diferență semnificantă între aspectul de aici și redactarea textelor în carte; totuși vol. 1 (pe al 2-lea va să-l transpun cândva) merită.

bonus: „acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de milioane de fețe” (p. 162)

ora 25

cu cât trece timpul mai mult, cu atât mă simt mai bătrân, uneori chiar nevolnic în fața problemelor. cu cât îmbătrânesc, cu atât mai mult simt că nu-mi mai permit să trăiesc de azi pe mâine, mă gândesc – cu disperare chiar – că trebuie să-mi fac un rost. caută-ți un loc de muncă, vezi unde stai, fă tot posibilul să supraviețuiești, să răzbești și să îți găsești un loc în care să te simți cât mai acasă, pentru că acasă nu mai e locul în care ai crescut, ci e locul în care crești rădăcini. dar cum poți crește rădăcini într-un loc în care simți constant acea incertitudine a unei rămâneri.

nevolnicia tuturor nevolniciilor, când toți își găsesc un rost, iar eu caut o semnificație acestui chin peren. sigur, sună a lamento, dar e un lamento pe care cu toții îl zic mai devreme sau mai târziu. să luăm calea exilului și să căutăm miracolul și promisiunea dincolo, dincoloul acela în care totul e la locul său, omenia și decența, înțelegerea și civilizația. mereu ne uităm în ograda vecinului să vedem dacă oaia sa e mai grasă decât a noastră, însă uităm să ne îngrijim propriile oi; dar ce oaie să îngrijești când tu însuți nu ai propriile unelte ca să o îngrijești. mereu aceeași problemă a esenței și a aparenței; accelerăm un proces al mondenului, al mundanului, uitând de valorile fundamentale ale neamului (cât de ortodoxist) nostru; ce valori; ce neam? nu avem nici cel mai mic respect pentru valorile noastre, pentru patrimoniu, pentru cultura națională (vorbind strict de instituții), pentru ceea ce a fost și se uită, pentru ceea ce se poate face cu adevărat bine, dar nu se face. din diverse motive.

unde intru eu? eu intru în categoria visătorilor, a celor care vor să facă ceva, dar care nu au șansă de izbândă. perseverența e mama tuturor viciilor, chiar așa este, iar viciul nostru – al tuturor – e setea și aviditatea de putere, sub orice formă ar fi ea. cine sunt eu? o persoană la fel de speriată de ce va fi, la fel de dornică de a-mi schimba trecutul și la fel de dezamăgită de prezentul acesta într-o continuă metamorfoză. ce vreau eu? ca în cazul în care Putin pornește un al treilea război mondial să se audă în difuzoare Dies irae – să mă simt ca într-un roman saramagonian, în care mitul este distrus, iar potența divină este și ea anihilată; nu voi lupta în numele lui dumnezeu sau în numele unei țări căreia nu îi pasă de mine, pentru care eu nu sunt decât o statistică, un indice în tabelul nominal al viitorilor bun-platnici; gloria in excelsis deo cât timp vom trăi în dezamăgire și marasm nu putem decât să așteptăm ca din ceruri să răsune trâmbița îngerului.

nimic

mă simt din ce în ce mai mult ca un fel de cameră de filmat care-i trage pe toți pe microfilm, însă pe cât de durativ e procesul filmării pe atât de rapid e procesul ștergerii filmului. și procesul o ia de la capăt.
îmi imaginez deseori exact acest cadru, în care mă transform într-o cameră de filmat, iar toate imaginile pe care retina mea le înregistrează se duc într-o filmotecă undeva, de unde le iau la rând și retrăiesc acele zile. de la adierea vântului (unde ești tu Stoker, oare?) până la respirația și toate fluidele care circulă în corpurile oamenilor, de la sunetul pleoapelor care se închid-deschid la sunetul pe care-mi imaginez de multe ori că-l face pupila când se dilată sau contractă, după caz. un fel de demiurg, care creează o lume formată numai din contingențe. din neprevăzut și întâmplări. fără niciun scop final, fără vreun mare plan de mântuire.

despre mișcarea timpului

acest timp care are o dublă semnificație, timp câștigat, timp pierdut. timp produs, timp înmagazinat. timpul care se scurge și timpul care îți rămâne. ineluctabila condiție a omului de când a descoperit timpul și i-a dat o semnificație. un scop. timpul nu mai e percepție, sau aproximare, zice Jünger, ci timpul e precizie, e punct-contrapunct. timpul e alunecarea rotițelor mecanismului ceasului, este scurgerea nisipului prin gâtul nisiparniței sau al clepsidrei (scurt parcurs etimologic, clepsidră provine din gr. klepsydra, de la kleps și hydra, hoț de apă, tot Jünger ne zice), este liniștea care te motivează ca pentru un timp să citești, să îți pregătești un discurs sau o alocuțiune; tot ele indicau parcurgerea unor leghe marine sau a distanța parcursă de un vas într-un anumit timp.

dar ce e mai important este acest automatism care ne ghidează (guvernează) existența: suntem forțați, constrânși să ne facem sarcinile, îndatoririle, activitățile într-o limită de timp, fie că e ceva pentru muncă, fie că e ceva pentru școală etc.; ne bucurăm când terminăm o activitate care ne stresează și ne întristăm când timpul pentru loisir trece cu viteza incomensurabilă a luminii, să zicem așa; timpul are o dublă mișcare. de flux și de reflux, de consum(ație) și de acumulare; de golire și de umplere. nisiparnița reprezintă tipul de ceas ideal, deoarece ea indică și ne face atenți la faptul că timpul trece (se scurge), însă, în același timp, este silențioasă, așa cum este și timpul în sine; noi nu îi simțim trecerea decât în momentul în care ne aruncăm ochii asupra instrumentului însuși; fascinația pentru ceasuri: ticăitul lor este un memento al faptului că nu ne mai rămâne mult timp; tot el este cel care ne crispează și ne terorizează cu automatismul său inexorabil.

diferența dintre nisiparniță (ceas elementar) și ceas mecanic: primul reprezintă timpul cosmic, în perspectivă metafizică, pe când cel din urmă reprezintă unilateralul timpului, trecerea sa fără acumulare, o trecere înspre un punct terminus (tempus mortuus). primul este reconfortant, pe când al doilea este ucigaș și înspăimântător. încapsulează în sine moartea ce așteaptă la sosire. nu mai putem scăpa de sub imperiul timpului; ne-am încastrat în propria noastră închisoare căreia i-am dat o reprezentare mecanică și infatigabilă, neobosită: timpul.
și, totodată, am standardizat timpul; indiferent de meridian, timpul este același, doar că la poli opuși; pe când, prin rudimentarele ceasuri (orologii), o aceeași zi era compusă din ore diferite; o noapte putea fi mai scurtă, pe când ziua putea fi mai lungă, fără a o categorisi musai prin standardul de 24 h.

mă rog, ar urma și-un citat din Jünger, doar că data viitoare. oricum, eseul său merită citit, Cartea ceasului de nisip. în el regăsesc toate spaimele și toate gândurile mele legate de timp (mi-aduc aminte că eram mic și că eram cu ai mei în casă, ne uitam la televizor, când tot cartierul a fost lovit de-o pană de curent și, imediat, am fost proiectați – sau cel puțin așa am resimțit eu – înapoi în timp, pe vremea când nu era curent electric, iar lumina, noaptea, venea din lumânări, o lumină spectrală, care alor mei, în acea seară, le-a conferit o aură fantomatică, a fi și a nu fi în același timp; figuri vii, dar trecute și estompate de trecerea timpului; oamenii erau mai apropiați, iar timpul avea o semnificație divină, hermetică, cosmică, la care se raportau într-un sens aproape – aproape – alchimic).

nu mai știu ce să scriu, așa că mă dau deștept

Istoria ca știință și istoria ca narațiune. Pentru o teorie a contrafactualului în literatură

            În prezenta lucrare îmi propun să conturez o teorie a contrafactualului, pornind de la teoriile unor Neagu Djuvara, Michel Foucault – în principal – privind istoria atât ca știință, cât și istoria (literară) pe care o putem extrage din documente. Acea istorie care nu se scrie cu I, ci cu i, o istorie nuanțată nu prin momentele sale de maximă intensitate și cotitură, ci istoria aceea lentă, ca însăși separarea continentelor sau îndepărtarea planetelor una de cealaltă din oricare sistem solar.

            Teoria de la care pornesc și pe care îmi propun să o conturez este cea care pornește de la problemele pe care le ridică trei concepte: istoria, utopia – și derivatele sale: distopia, ucronia – și memoria, care implică și conceptul de identitate.

            În ceea ce privește memoria, istoria, uitarea, mă voi folosi de teoria lui Paul Ricoueur privind tipurile de memorie, felul în care memoria este folosită în diverse contexte, de regulă – socio-politice; apoi, voi îmbina teoria lui Ricoueur cu ceea ce postulează Neagu Djuvara în Există istorie adevărată?, un eseu epistemologic în care el își propune să demonstreze că istoria în sine – așa cum am înțeles eu eseul său – este un paradox și trebuie tratat(ă) ca atare.

            În continuarea acestor două teorii, alături de, desigur, studii de filosofia istoriei, literatura minoră ca formă de identitate culturală (eseul lui Guatarí și Deleuze), și studii de specialitate privind istoria, deci istoriografia, mă voi folosi de două studii, fragmentar și în totalitate: Originile culturale ale leninismului, de Alain Besançon, și Simulacre și simulare, de Jean Baudrillard, din care mă voi folosi de teoretizarea asupra ideologiei, parcurs teoretic al lui Besançon, și de felul în care în contextul postmodern nu mai vorbim de acte factuale, ceea ce este, ci de ceea ce pare a fi, de simulare și de simulacru, sau de disimulare și de simulare, așa cum face Baudrillard. Desigur, voi încerca să argumentez aici folosindu-mă și de teoria Lindei Hutcheon din Poetica postmodernismului și de Postmodernismul lui Brian McHale, două studii necesar a fi citite. Îmi propun să abordez și o serie de teorii ale relecturii, așa cum pot fi ele înțelese și aplicate – după cum voi arăta în partea practică a disertației – pe romanele lui Saramago, acolo unde teoria relecturii este aplicabilă.

            Așa cum am zis anterior, mă voi folosi de teorii ale istoriei, astfel, pornind de la ceea ce voi – sper eu – găsi în bibliografia trimisă: J. Le Goff și Norra, Pierra, ed. Constructing the past: essays in historical methodology, H. White (edited and with an introduction by Robert Doran), Fiction of narrative : essays on history, literature, and theory, 1957-2007, Baltimore, Md. : Johns Hopkins University Press, 2010, R. Koselleck, Futures past : on the semantics of historical time și, tot de la Koselleck, Conceptele și istoriile lor, St. Greenblatt, Practicing New Historicism (with Catherine Gallagher), History : the last things before the last/ Siegfried Kracauer, Princeton : M. Wiener, c1995 și Peter Burke, Istorie și teorie socială, Humanitas, 1999.

            Aceasta în capitolul I, în care voi face demersurile teoretice aferente; în cap. al II-lea, voi opera în tandem cu diverse teorii prin care voi încerca să demonstrez care este legătura între istorie ca atare și identitate și what if-ul folosit în general în utopii (și derivatele conceptului). Da, în același timp, voi încerca să articulez o teorie a utopiei, felurile sale și ce legătură este între utopie și istorie, de regulă utopia fiind o distopie, fapt pe care doar îl voi evidenția, fără a-l analiza în detaliu.

            În capitolul trei mă voi folosi de teoriile anterior enunțate și argumentate – afirmate sau infirmate, voi încerca să îmi dau aportul într-un fel sau altul –, și le voi aplica asupra unui corpus de texte aparținându-i lui Saramago: Istoria asediului Lisabonei, Memorialul mănăstirii, Eseu despre luciditate, Toate numele și Pluta de piatră și Evanghelia după Isus Cristos; în fiecare dintre aceste romane Saramago delimitează cadrul factual (aici voi încerca să fac aluzie și la Factual/ ficționalul lui Genette) de cel ficțional, dar ce mai înseamnă factual și ficțional în măsura în care ambele narațiuni sau cadre istorice – dacă pot fi numite astfel – sunt la fel de verosimile, fără însă a-l încadra pe Saramago în categoria realiștilor magici, el nu aparține sferei realismului magic de tip Mann, Marquez sau alții, ci postmodernului borgesian, mai degrabă, dar nu voi insista asupra acestui aspect.

            Ideea de bază este că Saramago este eligibil pentru teza mea, cea a contrafactualului; desigur, ar fi utile niște studii specifice, dar nu am găsit, din câte am căutat până acum. El preia cadrul istoric dat și pune întrebarea generică ce-ar fi dacă, însă prin acest ce-ar fi dacă el întoarce și răstoarnă istoria așa cum o știm noi, iar acest fapt se încadrează perfect în subiectul tezei mele.

ce se întâmplă când mă uit la videoclipuri zise hip-hop

m-am reuitat de câteva ori la o serie de videoclipuri ale celor de la BUG Mafia. unul dintre videoclipurile lor cel mai metaforic este Cu tălpile arse („în Est nu e ca-n Vest”). și mi-amintesc că, mai demult, citind comentariile celor ce se uitau la videoclip, comentatorii se luau de cariile pe care Jasmine le are.

ce m-a frapat a fost faptul că – dacă nu mă înșel și mi-aduc bine aminte – ei ziceau ceva de genul că la noi, în România, vedetele nu sunt atât de îngrijite – ca aspect, sau ca estetic – cum sunt cele din SUA (și, evident, alte state occidentale), care au un zâmbet smuls ca din reclamele pentru o marcă de pastă de dinți sau pentru servicii stomatologice. sau că fizicul lor nu este unul îngrijit, care să devină un fel de reper pentru fanii lor, care năzuiesc să ajungă așa cum sunt ei.

mai demult am citit, pentru ceva ce trebuia scris, niște cărți despre jurnalism și altele. printre altele, mi-a rămas în minte tocmai acest lucru: în interacțiunea cu televizorul 1) lumea exterioară intră în lumea interioară, chiar intruziv, a spectatorului, 2) vedeta (fie reporter TV, fie un star – muzician, actor etc.) devine un reper către care el, omul mediu, din clasa de mijloc a societății, aspiră – cu care individul din clasa mijlocie vrea să se identifice, ca și care vrea să fie.

pe de o parte mi se pare amuzant, pe de altă parte – trist că – date fiind mediile de socializare – sunt mulți oameni care își pun cele mai bune fotografii, în cele mai bune posturi (poziții), cu cel mai bun zâmbet, cu cel mai bun machiaj sau chiar și cea mai bună stare. doar că devine repetitiv. un lounge, un pub, un bar, o bodegă. ceea ce e cool, ceea ce e hip devine un trend setter, care, mai curând, devine un stereotip. nu mai năzuim să devenim noi înșine ceea ce suntem (maxima aia schopenhaueriană ta twam asi), ci devenim ceea ce – prin ceea ce societatea, socialul, perpetuează sau propulsează în fața ecranelor noastre – de la TV până la iPhone – niște modele demne de luat în seamă, după niște criterii precum: aspect fizic, statut social, carismă, faimă.

pe de cealaltă parte, asta însingurează și transformă orice individ într-o eventuală păpușă Barbie (și echivalentu-i masculin), o tipizează și o transformă într-o replică (deformată) a unui model original. poate de aceea am renunțat să mai merg la scrolling prin acest fluviu nesfârșit (cu un punct terminus și el pe undeva) al unui perete plin de știri. e mai comod să mă uit la un film porno, unde știu că e un tipar, unde e un stereotip, dar – în același timp – mai dau și peste amatori, care, deși pun în scenă un coit cu aceleași poziții (posturi), au micile (marile) lor stângăcii și, astfel, sunt ușor mai diferiți decât veșnicul oral + cum sau creampie sau altele.

e mai comod să mă uit la un film de Woody Allen (Annie Hall) decât să mă uit la o comedie cu Jim Carrey, comedie în care intuiesc că sfârșitul va fi unul bun, în care totul se rezolvă ca în basmul popular. binele învinge răul, iar toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți o viață perfectă, cu un zâmbet perfect, o casă perfectă, o viață perfectă, o lume perfectă plastifiată și înrămată întru eternitate.

nu sunt fan al BUG Mafia, dar mi se pare simpatic că mi-a revenit în minte tocmai ideea că, fiindcă are carii, Jasmine nu are trebui să-și mai deschidă gura pentru că, aici apare frumusețea, defectul ei (cariile) iese în evidență și oripilează privirile celor ce caută metafora perfectă într-un videoclip imperfect și plin de plictis.

în fine, un film frumos v-am recomandat, în cazul în care nu l-ați văzut deja (sau îl puteți revedea), anume Annie Hall, cu și de Woody Allen.

pohem

introspecția e un lucru periculos
te trezești că vorbești cu o femeie și dintr-odată ești
așezat acolo
iar lumina dispare dimprejur, ferestrele se aburesc
și-ți amintești cât de simplu era pe hi5 sau mess să
pui capăt relației, iubirii. „nu mai putem fi
împreună s-a rupt
relația asta e”

nu vrei decât o halcă de carne o bere niște țigări
și puțin optimism să treci de ziua asta de momentul ăsta de femeia asta
care crezi că e dar nu e. ea e altundeva
cu altcineva

altcândva ar fi fost bine,
dar e din ce în ce mai rău

despre faldurile hainei

de fapt, stau și mă gândesc că actul dezbrăcării femeii este echivoc sau, dacă vreți, ambivalent.

cunoști o femei frumoasă, îi admiri formele trupului prin hainele care îi pun în evidență acele forme. îi admiri caracterul, zâmbetul, dinții, ochii, nasul etc. (sâni, fund șamd, fiecare cu ce-i place), și o persuadezi, îi faci curte (sau doar o îmbeți până când fără de voia-i ți se dă sau așa ceva) până când momentul acela intim apare. un pat, o cameră, o noapte (o zi), niște gâfâieli, niște mângâieri, excitat până peste poate, începi să o dezbraci cât mai repede posibil. ei, iar în acest moment fie una din două situații foarte probabile apare: 1) are un corp splendid, cu forme bine definite, cu sâni fermi, cu floarea-i foarte frumoasă, foarte apetisantă, care te înnebunește și abia aștepți să o pătrunzi, să te pătrunzi de senzația indescifrabilă pe care ne-o oferă nouă, tuturor, actul sexului în sine, 2) are un corp frumos, dar cu defecte (vergeturi, păr în anumite zone în care nu te-ai aștepta, sâni așa și pe dincolo, celulită, toate chestiile cu care o femeie se confruntă de-a lungul vieții ei).

ei, actul dezbrăcării demistifică, denaturează un mister care este foarte bine pus în evidență în zonele arabe, în care nu știi ce anume zace sub acele veșminte, sub acel văl. o zice și Miller în Tropicul Cancerului, o zice, oarecum, și Roland Barthes într-un eseu al său, care, momentan, îmi scapă. o zic, foarte probabil și alții (un discurs foarte frumos se găsește în Noaptea sexuală, de Pascal Quignard). momentul acela decisiv în care fie te dedai impulsurilor tale sexuale și posezi trupul acela pentru câteva clipe (în astfel de momente, orele par minute și viceversa, se prea poate spune), în care fie vă împliniți, fie nu.

dezbrăcarea este un act mult mai intim, la un alt nivel, decât sexul în sine, pentru că în acele câteva minute ale datului hainelor jos impulsurile tale fie te împing înspre un act autentic, fie înspre unul simulat, dintr-o obligație de a-ți apăra masculinitatea și de a o face pe ea, femeia cu care te culci, să nu se simtă jignită. desigur, lucrurile stau altfel în majoritatea cazurilor, însă mereu m-am gândit că atunci când dezbraci o femeie o și analizezi, iar misterul, acel lucru care te făcea/ face erect te va face apoi să îți vină să îți iei câmpii.

totul constă în a acorda atenția cuvenită și a vedea dincolo de aparențe. frumusețea este în ochiul celui care vede (cum zice englezul), iar acea frumusețe variază, mai ales în contextul sexualizării (agresive, uneori) a femeii și a promovării unor stereotipuri care, desigur, existau, cel mai probabil, cu mult dinainte (Statele să trăiască, de la ele vine lumina). în rest, sex, droogs and rock and troll. a dezbrăca și a adora sau a dezbrăca și a te oripila; același lucru este valabil și în cazul bărbaților, doar că în cazul lor lucrurile sunt puțin mai diferite: totul constă în aspectul fizicului (mușchi, fibră, pilozitate) și organul în sine (obiectul oferitor de plăcere) – uneori, acest lucru este dublat și de statutul social și de prestanța sau prestigiul masculului în cauză (dacă în cazul bărbatului bine, dorința este dublată de prestigiul pe care, ex officio, o obține femeia în cauză, în cazul femeii bine, prestigiul constă în a obține și ceva pe lângă; dar, desigur, este aceeași chestie în cazul oricăruia, fie bărbat, fie femeie).
iubire și plăcere, carne și sânge.